Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

sociale. De aceea, compromisul înseamnă că libertatea individuală de a acţiona este
inviolabilă atât timp cât ceilalţi nu sunt prejudiciaţi ca urmare a exerciţiului acestei
libertăţi. În consecinţă, autonomia personală este considerată a fi al doilea factor
esenţial pentru definirea cadrului de referinţă în vederea stabilirii principiilor etice
aplicabile în societate.
In domeniul malpraxis-ului medical, autonomia personala ca principiu se
manifesta dintr-o dubla perspectiva: ca autonomie a pacientului, care poate decide
calea de urmat in ceea ce priveste initierea sau, respectiv, continuarea administrarii
unui anumit tratament sau, dimpotriva, renuntarea la asistenta medicala, atunci cand
pacientul o considera inutila, ineficienta si menita doar a-i prelungi agonia, precum si
ca autonomie a medicului, in ceea ce priveste variantele de tratament pe care i le
prezinta pacientului, aplicarea unor anumite metode terapeutice in functie de optiunea
pacientului, sau chiar admiterea ca pacient sau, respectiv, respingerea unei persoane
care apeleaza la serviciile sale.
3. Compromisul şi cooperarea sunt necesare şi pentru ca oamenii să trăiască
împreună într-o relativă armonie, si pentru a se asigura protecţia socială, a fiecăruia şi
a tuturor în acelaşi timp – cu alte cuvinte, pentru binele comun. Colaborarea tuturor,
determinată fiind de însăşi interdependenţa socială, pentru binele comun, sporeşte
şansele de supravieţuire. De aceea, această nevoie universală de a lua in considerare
„binele comun”, precum şi obligaţiile şi drepturile reciproce pe care acesta le
determină între societate şi individ, ne fac să credem că acest deziderat reprezintă cel
de-al treilea factor ce trebuie luat în calcul la stabilirea cadrului de referinţă al
principiilor etice.
In domeniul medical, îndatorirea de a acţiona pentru binele comun implică si
obligaţia de a se autoperfecţiona permanent, precum şi de a-şi fructifica pe deplin
talentul şi cunoştinţele. Pe de altă parte, pe cale de reciprocitate, putem invoca şi
obligaţia societăţii de a-i permite fiecărui membru al său să se dezvolte, să se
perfecţioneze.
4. Tot din dorinţa universală de a evita producerea unui rău se naşte şi
bunăvoinţa, înţeleasă ca acţiune a unei persoane prin care se doreşte a ajuta o altă
persoană, a-i face un bine, şi pe care doctrina o consideră al patrulea şi ultim factor
esenţial în stabilirea cadrului de referinţă al principiilor etice. Bunăvoinţa nu implică
neapărat şi bunătate sau compasiune, ci doar încercarea de a face un bine, cu atât mai
mult cu cât cineva poate fi forţat să acţioneze binevoitor, sau o poate face din motive
pur egoiste.
Medicul poate avea o atitudine binevoitoare sau poate chiar incerca din
rasputeri sa-si vindece sau salveze pacientul pentru ca, prin insasi natura sa personala,
profund umana, prin insusi felul sau de a fi, nu intelege practica acestei profesii decat
printr-o dragoste, printr-o intelegere si printr-un devotament absolute fata de pacient,
dar, in egala masura, si pentru ca un rezultat nefavorabil i-ar leza orgoliul sau l-ar
descalifica fie pe linie ierarhica fie, cel putin, in ochii colegilor si ai celorlalti pacienti.
Se consideră că cei patru factori pot alcătui cel mai bine cadrul de referinţă în
cazul evaluării unei probleme de natură etică întrucât sunt în deplin de acord cu
trăsăturile universale ale comportamentului uman, sunt în acord cu moştenirea
biologică, şi, astfel, cu natura umană, nu sunt extrasi sau exprimati doar pe baza unor
anumite tipare culturale, naţionale sau religioase, nu impun eforturi sau sacrificii
imposibile sau nerealiste celor cărora li se adresează si, de asemenea, sunt in
consonanta cu majoritatea concepţiilor laice si religioase care ghidează, în general,
comportamentul uman.
6