Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

conditionat de parcurgerea anumitor trepte in invatamantul de specialitate, iar
pacientii mai increzatori in acceptarea opiniei medicale si a tratamentului propus.
Secolul XIX si cel putin prima jumatate a secolului XX sunt marcate de promulgarea
a numeroase texte de lege, regulamente si coduri ce cuprind norme de respectat
referitoare la standardele de indeplinit privind acceptarea in profesie, practica
medicala specifica, aspecte de deontologie profesionala, norme incidente nu numai in
cazul medicilor, ci in cazul tuturor categoriilor de practicieni in domeniul medical
(medici generalisti dar si specialisti, medici dentisti, farmacisti, asistenti medicali, dar
si spitale, clinici, laboratoare si alte categorii de personal medical sau de unitati
medicale). A doua jumatate a secolului XX este cunoscuta insa pentru „explozia de
litigii” in temeiul acuzatiilor de malpraxis medical, fenomen ce a reclamat o
interventie legislativa rapida si eficienta.
Mai mult, unor exigente similare celor carora erau supusi practicienii au
trebuit sa le faca fata si unitatile medicale – spitale, clinici, laboratoare, etc. – in
vederea obtinerii aprobarilor de functionare. Licentele in acest sens sunt supuse unor
verificari periodice, existand obligativitatea auditarii acestor institutii, inclusiv in
vederea incheierii politelor de asigurare, de exemplu.
Desi nu au cunoscut o furie identica a actiunilor in instanta, progrese
asemanatoare au fost inregistrate, in timp, in majoritatea tarilor lumii, atat pe plan
tehnic si stiintific, cat si in privinta exigentelor la care sunt supusi medicii. Chiar in
absenta unei evolutii interesante din perspectiva istorica, precum in cazul celor mai
multe dintre statele europene, americanii au recuperat rapid, consistent si constant.
Romanii cu toate ca au avut parte de astfel de experiente de-a lungul timpului, au
asimilat majoritatea progreselor firesti in plan stiintific, au pastrat, in ansamblu, in
mod traditional, un inalt grad de pregatire si de implicare a profesionistilor in actul
medical, insa trebuie sa constatam ca au inregistrat, cel putin in planul raspunderii
cadrelor medicale, un blocaj indelungat. Premise pentru dezvoltare in acest sens au
existat. Astfel, inca in jurisprudenta Tarilor Romane este prezenta preocuparea pentru
tragerea la raspundere a medicilor, in sensul „pierderii meseriei” in cazul „smintelii
bolnavului prin nemestesug”; aceste aspecte, alaturi de precizari privind consideratia
de care se bucurau medicii vremii, apreciindu-se parerile lor ca precumpanitoare fata
de alte marturii 3
apar in Pravilele imparatesti ale lui Vasile Lupu, la 1646, si Matei
Basarab, la 1652.
Mai tarziu, Legiuirea Caragea (1818) formula principiul general al raspunderii
civile, iar Codul Callimachi reglementeaza „epitropia casei doctorilor” si stabileste
conditii pentru responsabilitate: „oricare din doctori, fara mustrare de cuget... va calca
acest legamant, facandu-se aceasta cunoscut la stapanire, se va scoate din numarul
doftorilor si tocmeala lui se va strica si intru nimic nu se va socoti”
Nu trebuie sa uitam ca, in mod constient sau nu, raporturile medic-pacient s-au
schimbat si sunt intr-o permanenta transformare. Perceptia publica despre rolul
4
. Dezvoltarea
acestor concepte si principii a avut loc, insa, in special in baza dreptului civil.
Aceasta evolutie o analizam atat din perspectiva legislatiei romanesti in
domeniu, asa cum a fost aceasta modificata si – credem – imbunatatita considerabil in
ultimii ani, dar si din perspectiva experientelor de ordin legislativ si jurisprudential pe
care le-au avut alte state, cu o bogata practica in domeniu, precum si in contextul
complex si sensibil trasat de normele de deontologie profesionala, prin prisma
principiilor si problemelor de etica medicala.
3
Almos Bela Trif, Vasile Astarastoae, „Responsabilitatea juridica medicala in Romania”, Ed. Polirom,
Iasi, 2000, pag. 16-17.
4
Idem, pag. 17.
3