Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

CAP. VII NUMITOR COMUN.
Motivatia tezei este complexa. Dar aceasta complexitate nu este data doar de
bogatia informatiilor de utilizat sau care pot fi descoperite intr-o astfel de cercetare, ci
de rationamentele care i-au determinat inceputurile, in egala masura de natura
personala si profesionala.
Posibilitatea de a-mi pregati doctoratul in medicina legala, intr-o materie care
sa cuprinda atatea notiuni dragi mie, imi pare si acum o sansa extraordinara.
Nu am incercat vreo abordare rigida, si nici nu am avut in vedere aspecte
privind expertizele sau procedurile, penala si civila, nici in detaliu si nici in ansamblul
lor, intrucat astfel de informatii sunt prezentate in lucrarile de specialitate aferente, si
nu-mi propusesesm o lucrare de sinteza, o compilatie a unor date cunoscute deja, ci o
interpretare a altora noi, sau chiar a unei evolutii in domeniu.
De aceea lucrarea abordeaza atat aspecte de deontologie si etica profesionala –
dar din perspectiva posibilei raspunderi a medicului inclusiv intr-un astfel de context
care-i contureaza, de altfel, obligatia profesionala – cat si comentarii privind
prevederile legale existente deja sau care, in timpul cercetarilor efectuate, au aparut
sau au suferit modificari.
Marturisesc ca doctrina si jurisprudenta internationale in domeniu mi-au fost
de un real folos. Comparand legislatia si practica europeana in materie cu aceleasi
categorii juridice si institutii de peste ocean, am constatat ca in demersurile legislative
ale batranului continent curajul si chiar nebunia si furia, la un moment dat, ale
americanilor, au fost de mare ajutor. Fara astfel de experiente prealabile, probabil ca
stipulatiile legislatiei europene, precum si comentariile cu privire la cazurile de
malpraxis medical, nu ar fi avut nici pe departe unitatea de abordare si coerenta in
exprimare care se pot constata acum.
Cat priveste legislatia romana contemporana in materie, aceasta ar mai trebui
cizelata, sau cel putin doctrina, extrem de limitata in acest sens, ar trebui sa ajute la
trasarea directiilor de urmat de catre comisiile de specialitate, mediatori, arbitri sau
instante, dupa caz; de aceea voi incerca si o serie de comentarii si precizari:
Mentionez in teza ca renuntarea la o opozitie lipsita de sens in fata mortii
iminente este inteleasa de cadrele medicale drept o expresie a respectului
datorat muribunzilor. Fata de prevederile stricte ale Codului de Deontologie
Medicala care, in art. 24 „interzice cu desavarsire eutanasia”, am constatat cu
surprindere prevederile Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003 care, in art.
31, precizeaza ca „pacientul are dreptul la ingrijiri terminale pentru a putea
muri in demnitate”; aceeasi lege arata ca ingrijirile terminale constau in
„ingrijirile acordate unui pacient cu mijloacele de tratament disponibile, atunci
cand nu mai este posibila imbunatatirea prognozei fatale a starii de boala,
precum si ingrijirile acordate in apropierea decesului”.
Din aceasta dubla perspectiva, orice medic sau pacient aflat la capatul
puterilor poate fi bulversat. Se pare ca, discret, legea drepturilor pacientului
permite eutanasia, pentru ca altfel nu vedem in ce ar putea consta ingrijirile
acordate in apropierea decesului, mai ales prin prisma obligatiei morale a
medicului de a nu renunta, de a nu abandona speranta ca pacientul se va
insanatosi, configurata de acelasi Cod de Deontologie Medicala.
Nu vedem posibilitatea unei morti in demnitate, prin prisma cazurilor in care
intra in discutie eutanasia, decat ca posibilitate reala, obiectiva, de a inceta de
ambele parti chinul, de a opri aparatele care tin in viata un trup din care
35