Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

Doctrina precizeaza ca, pe parcursul pregatirii probelor necesare pentru o
eventuala actiune in instanta, partile constientizeaza, de regula, atat punctele forte cat
si punctele slabe ale dosarului, ajungand sa inteleaga mai bine mecanismul
solutionarii diferendului si sa ia, de multe ori, decizia de a renunta la instanta si de a
apela, pe cale de consecinta, la o varianta mai putin brutala, indelungata si
costisitoare. Intre acestea: concilierea, medierea, arbitrajul si, deseori, cel putin ca
etapa premergatoare a inaintarii dosarului catre instanta si in speranta evitarii unei
atari etape – revizuirea dosarului de catre o comisie specializata de medici si juristi. In
toate aceste variante se incearca evitarea intalnirilor cu instanta, considerate deseori
traumatizante, obositoare, indelungate si costisitoare.
Aceste alternative extrajudiciare sunt vazute nu numai ca variante mai putin
traumatizante pentru medici, dar si mai avantajoase si utile pentru cei prejudiciati; fata
de rigiditatea si strictetea legii, se constata elasticitatea si permisivitatea unor astfel de
metode care dau voie intrebarilor, explicatiilor, intelegerii si compensatiilor sa se
completeze reciproc, si care duc la evitarea cercului vicios de tipul malpraxis medical
– discreditarea medicului si obligarea acestuia la plata de despagubiri – medicina
defensiva (cu efectuarea mai multor analize inutile, cu mai multe renuntari la pacientii
cu risc sporit de deces, si evitarea asumarii chiar si a riscurilor oportune, cu delegare
inutila a atributiilor in administrarea tratamentelor, etc.).
Concilierea consta in incercarea de a crea un consens, un echilibru intre
interesele partilor in cauza, prin explicarea, prin intermediul persoanelor sau
reprezentantilor legali acreditati, a alternativelor concrete ale unei astfel de proceduri,
dar si a starii de fapt, a evaluarilor efectuate si a consecintelor acestora atat in plan
medical cat si mai ales legal. Concilierea incearca realizarea unui acord de vointe.
Consilierii partilor au insa in vedere – prin exercitarea unui rol activ – atat ca partile
sa ajunga la acest acord de vointe, cat si ca varianta finala a acestuia sa respecte
normele generale privind validitatea conventiilor.
Medierea constituie cea mai cunoscuta si utilizata modalitate extrajudiciara de
solutionare a conflictelor medicale ocazionate pe fondul raporturilor medic-pacient;
fiind si cea mai putin reglementata, in general, de normele de drept pozitiv, permite si
cea mai relaxata abordare doctrinara, precum si variante multiple de eficientizare in
practica.
Partile supun neintelegerile sau diferendul interventiei unui tert neutru –
mediatorul, pentru ca acesta sa le ajute sa gaseasca o solutie optima, sau macar cat
mai putin prejudiciabila pentru fiecare. Mediatorul nu are autoritatea de a impune
propriile criterii sau solutii si nici partile nu ii recunosc o atare autoritate, limitandu-se
sa cerceteze cauzele neintelegerilor precum si interesele si motivatiile proprii
pacientului-victima, pe de o parte, si cadrului medical, pe de alta parte, pentru a
sugera sau a inainta solutii, prin prisma dialogului posibil si firesc tocmai datorita
procedurilor de mediere.
Arbitrajul sanitar, efectuat in cadrul tribunalelor arbitrale sanitare, este vazut
ca institutie juridica prin care doua sau mai multe persoane, dintre care cel putin un
cadru medical, solutioneaza conflictul rezultat ca urmare a prestarii de servicii
medicale, dupa o procedura legala prestabilita, prin intermediul arbitrilor desemnati in
mod voluntar de catre parti si la a caror decizie acestea inteleg sa se supuna, fie
aceasta adoptata conform normelor juridice sau in echitate.
Intre avantajele arbitrajului, sunt retinute atat posibilitatea de a evita un proces
penal, ipostaza care sperie teribil, de fiecare data, profesionistii, dar si gradul ridicat
de discretie si confidentialitate al procedurilor arbitrale, formalismul minim,
flexibilitatea, celeritatea, posibilitatea ca partile sa fixeze etapele propriu-zise ale
32