Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

Unele riscuri sunt inevitabile. Într-o astfel de situaţie, este necesară
compararea avantajelor cu dezavantajele neasumării riscului şi luarea unei decizii prin
situarea în prim plan a beneficiilor pe care le poate avea pacientul. Dacă, prin
neasumarea riscurilor, însăşi sănătatea pacientului este periclitată, devine justificată
aplicarea respectivului tratament,chiar dacă riscurile procedurilor medicale sunt mai
mari. Dacă însă afecţiunea este minora, trebuie evitate chiar şi riscurile minore: „când
un test pentru stabilirea diagnosticului comportă riscul unei reacţii adverse, atunci nu
există nici o indicaţie clinică pentru efectuarea unui astfel de test, motiv pentru care
ele nu pot fi nici justificate” 18
. De asemenea, în unele împrejurări ignorarea riscurilor
mici este rezonabilă, deoarece şansa de a se materializa este departe, iar costurile de a
le lua în calcul sunt mari. Dimpotrivă, când preţul evitării riscului este minim,
doctorul poate fi neglijent ignorând chiar un risc îndepărtat ca realizare.
Este considerata esentiala protectia, in masura posibilitatilor, referitoare la
posologia riscului, dintr-o dubla perspectiva: ca risc al terapiei, a carui asumare poate
duce sau nu la succes, si ca risc personal al medicului care, dovedind curaj si
devotament in lupta cu boala, poate fi gresit inteles, mai ales in cazul unui rezultat
nefavorabil, si poate suporta consecinte deosebit de nefaste pentru cariera sa. Aceste
variante nu se exclud ci, dimpotriva, coexista si apar profesionistilor, de cele mai
multe ori, ca interdependente.
Problemele legate de asumarea riscului au preocupat întotdeauna cadrele
medicale. Dincolo însă de aspectele care ţin de motivaţia intrinsecă a actului medical
util şi oportun, în faţa avalanşei de litigii ocazionate de cazurile de malpraxis medical,
o serie de unităţi sanitare publice şi private fie au instituit fie fac eforturi pentru a
concepe adevărate departamente care supraveghează tocmai gestionarea riscurilor
19
inerente practicii medicale. Astfel, aceste departamente de „risk management”
dezvoltă o serie de activităţi specifice care ţin, în primul rând, de identificarea
posibilelor pericole legate de desfăşurarea activităţii cadrelor medicale şi
implementarea masurilor necesare pentru eliminarea sau cel puţin diminuarea
riscurilor legate de acestea. Apoi, se urmăreşte asigurarea unui mediu sigur atât din
perspectiva desfăşurării efective, fizice, a actului medical, cât şi din punct de vedere
legal, etapă care poate include inspecţii periodice, pregătirea continuă a personalului,
verificări ale procedurilor şi ale echipamentelor.
În ceea ce priveşte relaţiile specifice de tipul medic – pacient, aceste
departamente controlează îndeplinirea tuturor cerinţelor legate de procedura
consimţământului informat, de păstrarea confidenţialităţii asupra informaţiilor aflate
de la pacient, verifică întocmirea documentaţiei corespunzătoare actelor medicale
efectuate, dar şi alte aspecte legate, de exemplu, de calificările şi studiile personalului
medical, de siguranţa în cadrul unităţii medicale respective, etc.
Acolo unde astfel de departamente nu au inca o existenta certa, se recunosc
insa necesitatea si eficienta lor, se cauta si se propun solutii, se fac incercari.
Departamentele distincte cu rol de coordonare si control in acest sens (hemovigilenta,
farmacovigilenta, prevenira si controlul infectiilor nososcomiale) incearca a se reuni
intr-un serviciu unic, cu atributii complexe.
Răspunderea disciplinară este cea mai uşoară, dar şi cea mai des uzitată
formă de răspundere medicală, întrucât ea decurge în mod firesc din normele de
18 Aurel Teodor Moldovan, „Tratat de drept medical”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag.418.
19 Beth Walston-Dunham, op.cit., pag.132, cap. „Risk Management Issues in the Health Care Industry”
25