Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

naţional sau, în lipsa acestora, prin standardele recunoscute de comunitatea medicală a
specialităţii respective. Legislatia recenta (Norma metodologica de aplicare a titlului
XV „Raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de produse si servicii
medicale, sanitare si farmaceutice” din Legea nr. 95/2006 privind reforma in
domeniul sanatatii) precizeaza obligatia furnizorilor de servicii medicale de a respecta
standarde europene recunoscute de comunitatea medicala a specialitatii respective,
standarde ce vor putea fi actualizate periodic, in functie de dezvoltarea stiintifica
medicala.
Încălcarea obligaţiei profesionale poate avea loc atât printr-o acţiune, cât şi
printr-o inacţiune – atunci când există obligaţia legală de a nu rămâne în pasivitate.
Atât acţiunea cât şi omisiunea cadrului medical de a-şi îndeplini cu conştiinciozitate şi
competenţă îndatoririle profesionale pot atrage răspunderea penală, civilă, sau
disciplinară, după caz, fără ca una dintre aceste forme de răspundere să le excludă pe
celelalte.
În momentul în care are loc încălcarea obligaţiei profesionale şi, respectiv,
nerespectarea standardului terapeutic acceptabil, iar acţiunea sau omisiunea sunt
realizate de către cadrul medical cu vinovăţie, este necesară, în funcţie de toate
împrejurările săvârşirii faptei, stabilirea formei de vinovăţie corespunzătoare. Trebuie
făcute anumite precizări, si cu această ocazie, cu privire la sarcina probei. Astfel, în
cazul unei răspunderi penale sau în cazul răspunderii civile delictuale, obligatia
medicului fiind de diligenta, pacientul este cel care trebuie să demonstreze că medicul
a acţionat cu vinovăţie, după cum trebuie să facă proba legăturii de cauzalitate între
prejudiciul suferit şi acţiunea sau omisiunea vinovată a cadrului medical. Dimpotrivă,
în cazul reţinerii răspunderii civile contractuale, sarcina probei îi incumbă
profesionistului, care trebuie să demonstreze că şi-a îndeplinit corect obligaţiile
profesionale. In materie contractuala, obligatia medicului fiind de rezultat, pacientul
trebuie doar sa dovedeasca existenta obligatiei nascute din contract si faptul
neexecutarii ei totale sau partiale, a executarii necorespunzatoare sau cu intarziere.
Odata demonstrate aceste aspecte, vinovatia medicului se prezuma, si el este cel care
trebuie sa probeze, eventual, contrariul, in aparare.
Nu trebuie sa uitam nici ca, indiferent de natura raspunderii, tot medicul este
cel care trebuie sa faca dovada respectarii prevederilor legale cu privire la acordarea
consimtamantului informat.
Pentru a exista răspundere pentru malpraxis-ul medical, este imperios necesar
ca pacientul să fi suferit un prejudiciu, şi între încălcarea – omisivă sau comisivă – a
obligaţiei profesionale şi acest prejudiciu să se stabilească o legătură de cauzalitate.
Mai mult, chiar şi în cazul teoriei res ipsa loquitur, unde nu se poate arăta clar modul
de producere al rezultatului şi lanţul desfăşurării evenimentelor, este cerută
întotdeauna evidenţierea prejudiciului.
Doctrina si jurisprudenta romana diferentiaza doar prejudiciul patrimonial de
cel nepatrimonial, insa nu fac nici o referire cu privire la un prejudiciu biologic
propriu-zis. In schimb, se precizeaza ca „repararea asa-zisului prejudiciu de agrement
s-a putut dispune prin largirea notiunii de prejudiciu moral, iar a prejudiciilor rezultate
din atingeri aduse integritatii corporale sau sanatatii prin aprecierea mai larga a
daunelor materiale.
In literatura de specialitate europeana, prejudiciul biologic este considerat a fi
consecinţa normală şi imediată a comportamentului medical vizat şi constă în
determinarea diminuării sau încetării unor funcţii fundamentale fizico-psihice ale
organismului uman ca, de exemplu, capacitatea generică de a munci, capacitatea de a
dezvolta relaţii sociale şi de familie, posibilitatea de a-şi îmbunătăţi pregătirea
23