Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

CAP. IV IMPLICATII: CONTEXT, EZITARI, LIMITE.
Cele mai multe acuzaţii de malpraxis medical iau naştere atunci când pacientul
căruia i-au fost furnizate respectivele servicii medicale consideră nesatisfăcător, dintrun
motiv sau altul, rezultatul final obţinut. Însă sursele posibile ale insatisfacţiei sale
pot fi tot atât de diferite şi variate precum sunt şi persoanele implicate în actul medical
– ca subiecţi activi sau pasivi. Adevărul este că practica medicală lucrează cu un
număr infinit de variabile, care, la fel, pot determina nenumărate rezultate. Marea
majoritate a tratamentelor sunt încununate de succes; având în vedere constantul
progres tehnologic, medicina devine pe zi ce trece mai mult ştiinţă decât artă. Cu toate
acestea, apar şi situaţii în care cadrele medicale interpretează eronat anumite date, sau
dau dovadă de mai puţină pricepere în efectuarea actului medical, sau în care
pacientul interpretează rezultatul obţinut ca fiind categoric sub aşteptările sale, iar în
aceste situaţii există temeiul pentru invocarea răspunderii medicale.
Odată cu dobândirea dreptului de a profesa, medicul depune jurământul lui
Hippokrates – în formularea sa modernă, aşa cum a fost acesta adoptat de Asociaţia
Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din 1975.
Mai mult, unul dintre principiile de bază ale profesiunii medicale este
„primum non nocere “ (înainte de toate să nu vătămăm – first do not harm).
În acest context, se pune problema cum va fi tras la răspundere un medic care,
în exercitarea profesiei nu numai că nu acţionează conform principiilor hipocratice,
dar mai şi vatămă pe cel care, în virtutea rolului sau social, îl respectă şi îi cere
ajutorul.
În soluţionarea acestei probleme plecam de la obligaţiile ce incumbă cadrului
medical: acestea au o dublă natură – etică şi juridică. Astfel, modelul de conduită
medicală este trasat atât de Codul de deontologie medicală, cât şi de legile în vigoare,
specifice (Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, Legea drepturilor
pacientului nr. 46/2003, Ordinul nr. 916/2006 privind aprobarea Normelor de
supraveghere, prevenire si control al infectiilor nosocomiale in unitatile sanitare,
Norma metodologica de aplicare a titlului XV „Raspunderea civila a personalului
medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice” din
Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, etc.) sau de drept comun
(Codul civil, Codul penal).
În stabilirea răspunderii cadrului medical, este unanim acceptată teza
răspunderii bazată pe greseala, cu efecte pozitive atât din perspectiva medicului, care
nu devine un inhibat din punct de vedere profesional, terorizat fiind de obsesia
răspunderii, cât şi din perspectiva pacientului, care va fi expus doar unor riscuri cât
mai rare şi minore. Raspunderea obiectiva – „strict liability” – incidenta chiar si in
absenta dovedirii vreunei forme de vinovatie, este exceptia, ca de altfel si posibilitatea
raspunderii in absenta demonstrarii cu claritate a legaturii de cauzalitate intre fapta si
rezultatul prejudiciabil, atunci cand „lucrurile vorbesc de la sine” – „res ipsa
loquitur”.
Doctrina şi practica sunt constante în precizarea şi solicitarea condiţiilor de
existenţă în privinţa cazurilor de malpraxis medical.
Obligaţia profesională a medicului este considerată a fi în primul rând una de
diligenţă; el trebuie să exercite o îngrijire normală, rezonabilă, pe care ar exercita-o şi
alt medic cu pregătirea şi experienţa sa, în condiţiile date. Astfel, grija rezonabilă a
medicului este apreciată prin prisma circumstanţelor în care a acţionat.
Standardele terapeutice – conform legislaţiei române în vigoare – sunt cele
stabilite prin ghidurile de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel
22