Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

modalităţile efective de realizare a faptei, culpa profesionala medicala poate lua
naştere prin refuzul de a acorda asistenta medicala de urgenta unui pacient sau prin
refuzul de a continua tratamentul unui pacient, dar si prin neacordarea dreptului la o a
doua opinie in aceeaşi cauza medicala, prin refuzul de a răspunde la solicitare, prin
neasumarea riscului de a trata pacientul sau prin netrimiterea pacientului la un
specialist, care ar fi ştiut cum sa trateze pacientul.
De asemenea, in functie de modalitatile de executare a faptei culpabile, culpa
poate fi in agendo sau comisiva, precum si in omitendo sau omisiva; poate fi in
eligendo (când consta, de exemplu, intr-o alegere greşita a procedurilor tehnice sau
intr-o delegare către o persoana nepotrivita a unor obligaţii proprii) sau in vigilando
(când consta in nesupravegherea corecta si adecvata a pacienţilor sau a subalternilor).
Legea 95/2006 prevede printre posibilele surse de malpraxis medical si
nerespectarea reglementarilor privind confidenţialitatea si consimtamantul informat.
Cat priveşte incalcarea confidentialitatii, aceasta se refera la situaţia in care
informaţii care ţin strict de persoana pacientului, de intimitatea acestuia, si au fost
aflate de medic in cadrul relaţiei medic – pacient, sunt divulgate terţilor, fara
consimtamantul expres sau implicit al pacientului. Întotdeauna s-a considerat ca
relaţia medic – pacient este, prin esenţa sa, bazata pe încredere, si ca medicul are o
obligaţie atât legala, cat si etica sa trateze cu respect încrederea pe care i-o acorda
pacientul. Pentru a se ajunge la diagnosticul corect si pentru a se aplica tratamentul
adecvat este necesar ca pacientul sa fie extrem de sincer cu medicul; aceasta înseamnă
ca, de multe ori pacientul trebuie sa furnizeze medicului informaţii stânjenitoare. De
aceea exista respectiva obligaţie legala si etica de a păstra confidenţialitatea, întrucât,
gândindu-se ca medicul ar putea divulga, altfel, informaţiile obţinute, pacientul ar fi
cu mult mai reţinut, mai discret si mai puţin sincer, si prin aceasta s-ar periclita însuşi
actul medical.
Exista totuşi o serie de excepţii când informaţiile furnizate in cadrul relaţiei
medic – pacient pot fi divulgate terţilor de către medic, fara a exista o atitudine
culpabila a acestuia, si anume atunci când exista consimtamantul sau chiar dorinţa
expresa a pacientului, atunci când divulgarea este necesara pentru a facilita
tratamentul pacientului, sau când sunt protejate interesele publice in domeniul
sanatatii, precum si in situaţia când aspecte privind starea de sănătate a pacientului fac
obiectul unui litigiu in instanţa.
De asemenea, exista situaţii când obligativitatea păstrării confidentialitatii a
dus la păreri contradictorii si la o anumita incertitudine; in instanţa, in soluţionarea
unor litigii, s-au pus si întrebări de genul: „Daca un angajator trimite pacientul la
medic si plăteşte pentru diagnostic si tratament, ca o condiţie care influenţează
angajarea respectivului pacient, ar fi indreptatit angajatorul sa cunoască informaţiile
referitoare la starea de sănătate a pacientului?
Membrii familiei – soţul si reprezentanţii legali – sunt indreptatiti sa afle
informaţiile respective?
Daca nu este divulgat numele pacientului, pot fi date publicitatii fotografii
sau filme referitoare la condiţiile tratamentului?
Pot fi divulgate date medicale privind pacientul către un reprezentant al
statului, in condiţiile in care acestea sunt necesare si relevante in soluţionarea unui
dosar penal?” 11
Toate formele de vinovatie pot fi relativ uşor diferenţiate in teorie; in practica
insa, ele interacţionează, se afla intr-o inevitabila interferenta: abandonul pacientului
11 Beth Walston – Dunham, op. cit., pag.139
15