Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

şi de către familie. Numeroase persoane sunt înclinate să-şi abandoneze membrii în
vârstă ai familiei, întrucât se tem, la rândul lor, şi vor să evite – la nivel psihologic –
moartea şi îmbătrânirea. Tocmai această teamă nu o pot înţelege muribunzii, şi
rezultatul pentru ei poate fi dramatic – o teribilă singurătate la sfârşitul vieţii şi lipsa
afecţiunii, a înţelegerii din partea celor dragi. De aceea şi cu atât mai mult prezenţa şi
empatia medicului au un rol esenţial în acest moment, chiar dacă nu se mai aplică, în
mod activ, nici un tratament.
Cât priveşte eutanasia, înţelesul general al termenului se referă la orice
acţiune sau omisiune care determină moartea unei persoane – prin bunăvoinţa celui
care acţionează sau rămâne în pasivitate – prin interferarea cu procesul natural,
biologic, de exemplu prin injectarea unei supradoze de morfină, sau prin netulburarea
procesului natural, firesc, de exemplu prin deconectarea de la aparatele care menţin în
viaţă pacientul respectiv. Astfel, in doctrina 7
, se face distinctia intre eutanasia activa
si, respectiv, eutanasia pasiva si, in functie de aceste acceptiuni, exprimandu-se, de
cele mai multe ori diferentiat, pareri pro si contra.
In astfel de imprejurari, medicul este oricum situat la mijloc. Indiferent de
convingerile sale proprii, poate fie sa se confrunte ulterior cu grave acuzatii in
instanta, pe temeiul savarsirii cu intentie a unei infractiuni de omor calificat, fie sa-si
asume riscul unor serioase traume psihice ca urmare a gestului infaptuit, fie sa
penduleze intre insistentele familiei si convingerile pacientului insusi, pe de o parte, si
prevederile legale care-i interzic gesturi categorice si definitive, pe de alta parte.
Medicul are obligaţia de a acorda asistenţă medicală şi de a acţiona într-o
manieră benefică pentru pacient, însă aceasta în măsura în care nu e extrem de afectat
el însuşi prin gestul respectiv. Chiar dacă din perspectivă etică ar putea să apară ca
justificată atitudinea „salvatoare” a medicului, totuşi aceasta justificare posibila nu
înseamnă că există o astfel de obligaţie a medicului de a se conforma, mai ales dacă
un asemenea gest ar determina serioase traume psihice asupra „binefăcătorului”.
Si avortul reprezintă o sub-categorie a eutanasiei întrucât în mod voluntar este
întrerupt un proces natural, biologic, insa, cu toate acestea, în mod tradiţional,
termenii de „eutanasie şi infanticid” şi-au găsit aplicabilitate doar în acele cazuri
postnatale.
Si in cazul avortului se incearca tratarea fetusului din perspectiva optiunilor de
viata ale oricarei persoane care ia o decizie informata. Surprinzator aici este
dezechilibrul constatat uneori, mai cu seama in acele societati care nu accepta
notiunea, intre dreptul la viata si la autodeterminare al mamei si, respectiv, drepturile
corelative ale fatului. In acest sens, se pare ca se recunoaste uneori prioritatea ocrotirii
fatului, in ciuda posibilitatilor reale, iminente, de a i se produce un prejudiciu – fizic
sau psihic – mamei. Intr-un astfel de context, poate fi legitima aparare un motiv
temeinic pentru a avorta?
Indiferent de rationamentul adoptat, trebuie sa avem in vedere faptul ca, in
primul trimestru de sarcina, sunt detectabile peste 1600 de boli pe care le poate
prezenta fatul. Testele efectuate pot determina fie iminenta unui avort, fie necesitatea
efectuarii tratamentului adecvat in timpul sarcinii sau, eventual, imediat dupa nastere.
Medicul trebuie să informeze corect şi complet părinţii cu privire la
eventualele boli, malformaţii sau probleme ce pot să apară în cursul sarcinii pentru ca
aceştia să poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză. Pe rolul instanţelor din statele cu
o practică deja recunoscută în domeniu s-au aflat numeroase dosare pe temeiul unor
„naşteri injuste”(„wrongful birth”) – atunci când părinţii fie nu au fost informaţi, fie
7 Rocco Pafundi, op.cit, pag. 129.
10