Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

conform tuturor principiilor etice şi normelor juridice, dacă medicul nu dă dovadă de
o adevărată vocaţie în acest sens, de talent. Acest lucru este evident cu atât mai mult
în acele cazuri care ridică probleme de ordin etic extrem de delicate: tratamentul
bolnavilor incurabili, sinuciderea, eutanasia, avortul, experimentarea noilor tehnici
sau medicamente pe om, nou-născuţii cu malformaţii sau dizabilităţi, clonarea,
ingineria genetică, transplanturile sau triajul pacienţilor. Este important sa avem in
vedere, si dintr-o astfel de perspectiva, acele aspecte care pot duce la confruntarea
cadrelor medicale cu rigorile legii.
Sinuciderea poate fi înţeleasă ca o acceptare – neaccidentală – de către o
persoană, a propriei morţi, indiferent de circumstanţele în care survine sau de metoda
folosită. Din nefericire, societatea contemporană a atribuit termenului o conotaţie
negativă, deşi nu întotdeauna aceasta reflectă şi adevărul.
În sensul său restrâns, suicidul poate fi înfăptuit printr-o interferare a acţiunii
umane cu procesul natural, biologic, de exemplu prin administrarea unei supradoze de
somnifere, sau prin neimplicarea în acest proces, lăsând natura să-şi urmeze cursul
firesc, prin refuzul tratamentului medical.
Medicii sunt adeseori confruntaţi cu rugăminţile unor pacienţi – în special cei
aflaţi în stadii extrem de avansate sau terminale ale unor boli letale – de a-i ajuta să
moară; deşi nu le-ar fi greu, acest „ajutor” este evitat întrucât plasează medicul într-o
poziţie extrem de inconfortabilă din perspectiva posibilităţii de a fi tras la răspundere.
Se considera, traditional insa eronat, ca obligatia medicului de a-l ajuta pe pacient
consta intotdeauna intr-o obligatie de a-l mentine in viata cu orice pret. Putem oare
interpreta drept ajutor si actul medical efectuat pentru salvarea pacientului, pentru
imbunatatirea starii de sanatate a acestuia, sau doar pentru curmarea suferintelor sale
fizice, chiar daca insusi pacientul nu doreste acest lucru? Drept ajutor veritabil, in
majoritatea covarsitoare a unor astfel de situatii, menit a duce intr-adevar la curmarea
suferitelor, ar putea sa apara inlesnirea sinuciderii, atat timp cat hotararea pacientului
in acest sens ar fi clar si neechivoc fundamentata si motivata.
Asistarea unui pacient care doreşte să oprească agonia nu e sub nici o formă
incompatibilă cu profesia de medic, însă atât pe plan medical cât şi pe plan legislativ
se susţine, mai mult, ca ar fi de preferat şi prudent în acelaşi timp ca responsabilitatea
pentru astfel de hotărâri sau gesturi să o poarte atât medicul cât şi familia pacientului,
aceasta cu atât mai mult cu cât un astfel de „ajutor” dat pacientului creează probleme
majore în conştiinţa multor medici, considerându-l contrar tradiţiei şi pregătirii
medicale, precum şi experienţei lor ca profesionişti, bazată pe dorinţa de a salva vieţi.
O astfel de concepţie îi împiedică sa acţioneze ca un simplu instrument la dispoziţia
pacientului muribund.
Nimeni nu-i poate învinovăţi pe medici pentru o astfel de concepţie, însă îi
poate învinovăţi dacă nu dau curs rugăminţii pacientului de a nu fi transferat în grija
unui alt medic.
Codul de Deontologie Medicală român se referă la ambele situaţii în termeni
clari, şi dacă în ceea ce priveşte sinuciderea pacientului pot exista şi opinii contrare,
argumentate, cu privire la tratamentul bolnavilor incurabili nu considerăm că ar fi
posibile altfel de derogări:
„Bolnavul nevindecabil va fi tratat cu aceeaşi grijă şi atenţie ca şi cei care au
şanse de vindecare” (art. 38, Codul de Deontologie Medicală)
În cazul bolnavilor incurabili, mai ales în cazul celor care se află în stadii
avansate ale bolii şi decid să înceteze atât cercetările în ceea ce-i priveşte, cât şi
aplicarea în continuare a tratamentului, aceştia tind să intre într-un colaps de
comunicare, de multe ori motivat şi de teama de a nu fi abandonaţi, atât de medic, cât
9