Malpraxisul medical - "Gr.T. Popa" Iasi

UNIVERSITATEA DE MEDICINA SI FARMACIE
GR.T. POPA - IASI
REZUMAT
AL
TEZEI
DE
DOCTORAT
MALPRAXISUL MEDICAL:
REALITATE SAU OPORTUNITATE?
COORDONATOR
PROF. DR. TEODOR CIORNIA
COORDONATOR
PROF. DR. GHEORGHE NISTOREANU
DOCTORAND
RALUCA MIHAELA SIMION

CUPRINS
Capitolul I. ISTORIC. UNITATE SI DIVERSITATE ............................ 1
Capitolul II.CHESTIUNI DE GAND SI SUFLET .................................. 4
Capitolul III. DE FACTO & DE IURE ...................................................12
Capitolul IV. IMPLICATII: CONTEXT, EZITARI, LIMITE.................22
Capitolul V. ALTERNATIVE .................................................................31
Capitolul VI. ASIGURARI, DESIGUR ..................................................33
Capitolul VII. NUMITOR COMUN .......................................................35

CAP. I ISTORIC. UNITATE SI DIVERSITATE.
Un studiu britanic recent, invocat si de doctrina franceza 1
, releva motivele
celor care initiaza actiuni in instanta impotriva cadrelor medicale. Acestia isi doresc,
in urmatoarea ordine: sa obtina informatiile care ii intereseaza in legatura cu
procedurile medicale a caror victima se considera, sa primeasca scuze din partea
cadrelor medicale culpabile, sa aiba un rol activ pentru ca ceea ce li s-a intamplat lor
sa nu li se mai intample si altora, sa umileasca medicii vinovati si, abia in ultimul
rand, sa primeasca o despagubire corespunzatoare.
In acest sens, lucrarea se doreste a fi o prezentare echilibrata a domeniului, din
perspectiva teoretica, dar si din perspectiva practica, mai putin ca evolutie istorica, si
mai mult ca cercetare eficienta atat a experientei celor ce s-au lovit deja de complexa
problematica a practicii medicale, cat si a reglementarilor legale adresate acestei
nobile profesii.
Mai mult ca oricand, acum, malpraxis-ul medical reprezinta o realitate. Mai
mult decat oricand, acum, sunt oportune astfel de clarificari. Este evidenta necesitatea
unor explicatii in acest sens, explicatii destinate atat profesionistilor – medici sau
juristi – care incep si incearca sa parcurga drumul deja cunoscut de alte natiuni, cat si
oricaror alti posibili pacienti. Iar in aceasta ultima postura se poate afla, la un moment
dat, oricare dintre noi.
Putem spune ca am evoluat, intr-adevar. Nu neaparat in plan spiritual, cat
tehnic, stiintific. Descoperirile de care putem astazi beneficia sunt uimitoare. Insa
uimitoare este si dorinta de razbunare, pastrata, intr-un fel sau altul, peste veacuri, si
de multe ori justificata. Este cumplita starea de neputinta ce ne cuprinde la suferinta
sau chiar moartea celor dragi, si aceasta cu atat mai mult atunci cand devenim
constienti ca nu mai putem face nimic sa schimbam iremediabilul. Iar o astfel de
neputinta dureroasa nu tine cont de istorie. Astfel, chiar din scriptele marilor civilizatii
antice, reiese preocuparea constanta pentru aplicarea corecta a cunostintelor medicale
ale vremii, in incercarea de a-i proteja pe pacienti: Codul lui Hammurabi, gravat pe o
stela din diorit, descoperita la Suza in 1902; la vechii egipteni, Cartea sacra; Cartile
biblice si Talmudul, la vechii evrei; Ayur-veda si Legile lui Manu, intre textele Indiei
antice.
Cel mai cunoscut text antic de profil este cu siguranta juramantul lui
Hippocrate (aprox. 460-377 i. Hr.). Reprezentantul scolii din Kos a dat numele
Codului lui Hippocrate, cuprinzand norme ce contureaza obligatiile si raspunderea de
ordin moral ale medicului in exercitarea profesiei. Cu toate acestea, pe langa
recunoasterea valorii textelor hipocratice legate de responsabilitatea deontologica a
medicului, vechii greci se disting si prin practica folosirii observatiilor medicale
pentru rezolvarea unor probleme de natura judiciara.
Romanii au preluat atat cunostintele medicale cat si metoda observatiei de la
greci.
Evul Mediu, desi a insemnat un regres in dezvoltarea medicinei si in
respectarea adevarului stiintific, mai ales prin inlocuirea acestuia cu „judecata lui
Dumnezeu” si cu folosirea probei apei sau focului, se remarca totusi prin lucrari ce
cuprind referinte substantiale asupra responsabilitatii medicale. Astfel, intre lucrarile
lui Maimonide se afla si un juramant medical sub forma unei Rugaciuni adresate
Divinitatii care reflecta competenta ca profilaxie a responsabilitatii.
1 Didier Dreyfuss, Antoine Garapon, Guillaume le Blanc, Jean-Marie Morin, Table ronde, „Medecine –
justice: quelle responsabilite?”, ESPRIT, Revue internationale, no.331, Janvier 2007, Paris, pag. 57.
1

Lucrari importante si personalitati ale lumii medicale sunt de observat si in
perioada ce marcheaza trecerea de la Evul Mediu la Renastere. Astfel, Paracelsius
militeaza pentru eliberarea medicamentelor de catre farmacisti numai pe baza retetelor
emise de medici, precum si pentru raspunderea, in anumite conditii, a maestrului,
pentru erori savarsite de catre discipolul sau.
Subiectul cunoaste, in timp, mai aproape de epoca noastra, abordari
interesante in planul legislatiilor franceza si italiana, in Europa si, bineinteles, intr-o
maniera mai spectaculoasa si incisiva, in S.U.A..
Pana in anii `50, patologiile care duceau la tratamente importante, si de cele
mai multe ori la internari in unitatile medicale, erau determinate de infectii grave,
deseori mortale. Astazi, nu sunt infectioase, ci preponderent cronice: boli cardiace si
respiratorii, diabet, insuficienta renala, cancer, SIDA. Si lista poate continua. Aceasta
mutatie patologica a dus la o transformare profunda a conceptiei generale despre
unitatile medicale, unde se pare ca, mai nou, bolile se tin sub control dar nu se mai
vindeca – trebuie sa invatam sa traim cu ele. Este un proces dificil de acceptare a unui
tratament indelungat, de care pacientul trebuie sa se preocupe indeaproape pana la
moarte, moarte care, uneori, nici macar nu survine in urma respectivei maladii. In
acest context, bolnavii ajung in mod inevitabil sa aiba mai multa incredere in medicii
de familie si in farmacisti, decat in medicii specialisti, pe care ii asociaza cu un
tratament epuizant si, in opinia multora, ineficient. Unitatea medicala este din ce in ce
mai mult doar o etapa ce permite triajul si luarea in evidenta a pacientilor in vederea
continuarii procedurilor medicale ulterioare, percepute drept standardizate.
Si in cercetare au avut loc progrese in mod etapizat. Cel putin cercetarea
clinica postbelica a evoluat in trei faze 2
: prima, a pionieratului, a doua, a
profesionalizarii, si a treia etapa, a mondializarii, care se fundamenteaza pe obiective
pur economice. Numerosi medici accepta cu greu aceasta evolutie, determinata in
special de ratiuni economice dar si de natura etica, si se dovedesc a fi nepregatiti
pentru desfasurarea segmentata a cercetarii clinice, asa cum are aceasta loc acum:
conceperea si promovarea unui proiect au loc intr-o anumita tara (de regula S.U.A.),
cercetarea propriu-zisa intr-o alta, in virtutea costurilor reduse cu „manopera”
medicala si voluntarii (o tara din Europa de est), iar centralizarea examenelor
biologice intr-o cu totul alta tara, in temeiul aptitudinilor acesteia de a propune tarife
interesante din aceasta perspectiva (de exemplu, Irlanda). Proiectele recente din
industria farmaceutica atesta rolul din ce in ce mai redus al tarilor din vechea Europa
in dezvoltarea medicamentelor, in favoarea, in prezent, a tarilor est-europene si, mai
tarziu, a Indiei si tarilor asiatice (China, de exemplu).
O evolutie spectaculoasa si uneori surprinzatoare a fost inregistrata in domeniu
in S.U.A.. In timp ce principiile de baza (in special conceptul de „negligence”, care
inglobeaza nenumarate aspecte privind raspunderea) s-au format initial in Anglia,
dezvoltarea si rafinarea acestora, precum si definirea cu claritate a notiunilor conexe,
si in baza jurisprudentei, s-au realizat in S.U.A.. Daca procesul in sine a inceput cu
cateva sute de ani in urma (in jurul anilor 1800), astazi putem vorbi, in acest context,
de o parte fundamentala atat a sistemului juridic american, cat si a societatii
americane, in ansamblu.
Daca la inceput fie nu se faceau deloc verificari, fie acestea erau minimale si
superficiale in ceea ce priveste nivelul de educatie in plan profesional pe care il
dobandise fiecare cadru medical, in timp dreptul de libera practica a ajuns sa fie
2 Yves Deugnier, „L`avenir de la recherche clinique a l`hopital”, ESPRIT, Revue internationale,
no.331, Janvier 2007, Paris, pag. 76-77.
2

conditionat de parcurgerea anumitor trepte in invatamantul de specialitate, iar
pacientii mai increzatori in acceptarea opiniei medicale si a tratamentului propus.
Secolul XIX si cel putin prima jumatate a secolului XX sunt marcate de promulgarea
a numeroase texte de lege, regulamente si coduri ce cuprind norme de respectat
referitoare la standardele de indeplinit privind acceptarea in profesie, practica
medicala specifica, aspecte de deontologie profesionala, norme incidente nu numai in
cazul medicilor, ci in cazul tuturor categoriilor de practicieni in domeniul medical
(medici generalisti dar si specialisti, medici dentisti, farmacisti, asistenti medicali, dar
si spitale, clinici, laboratoare si alte categorii de personal medical sau de unitati
medicale). A doua jumatate a secolului XX este cunoscuta insa pentru „explozia de
litigii” in temeiul acuzatiilor de malpraxis medical, fenomen ce a reclamat o
interventie legislativa rapida si eficienta.
Mai mult, unor exigente similare celor carora erau supusi practicienii au
trebuit sa le faca fata si unitatile medicale – spitale, clinici, laboratoare, etc. – in
vederea obtinerii aprobarilor de functionare. Licentele in acest sens sunt supuse unor
verificari periodice, existand obligativitatea auditarii acestor institutii, inclusiv in
vederea incheierii politelor de asigurare, de exemplu.
Desi nu au cunoscut o furie identica a actiunilor in instanta, progrese
asemanatoare au fost inregistrate, in timp, in majoritatea tarilor lumii, atat pe plan
tehnic si stiintific, cat si in privinta exigentelor la care sunt supusi medicii. Chiar in
absenta unei evolutii interesante din perspectiva istorica, precum in cazul celor mai
multe dintre statele europene, americanii au recuperat rapid, consistent si constant.
Romanii cu toate ca au avut parte de astfel de experiente de-a lungul timpului, au
asimilat majoritatea progreselor firesti in plan stiintific, au pastrat, in ansamblu, in
mod traditional, un inalt grad de pregatire si de implicare a profesionistilor in actul
medical, insa trebuie sa constatam ca au inregistrat, cel putin in planul raspunderii
cadrelor medicale, un blocaj indelungat. Premise pentru dezvoltare in acest sens au
existat. Astfel, inca in jurisprudenta Tarilor Romane este prezenta preocuparea pentru
tragerea la raspundere a medicilor, in sensul „pierderii meseriei” in cazul „smintelii
bolnavului prin nemestesug”; aceste aspecte, alaturi de precizari privind consideratia
de care se bucurau medicii vremii, apreciindu-se parerile lor ca precumpanitoare fata
de alte marturii 3
apar in Pravilele imparatesti ale lui Vasile Lupu, la 1646, si Matei
Basarab, la 1652.
Mai tarziu, Legiuirea Caragea (1818) formula principiul general al raspunderii
civile, iar Codul Callimachi reglementeaza „epitropia casei doctorilor” si stabileste
conditii pentru responsabilitate: „oricare din doctori, fara mustrare de cuget... va calca
acest legamant, facandu-se aceasta cunoscut la stapanire, se va scoate din numarul
doftorilor si tocmeala lui se va strica si intru nimic nu se va socoti”
Nu trebuie sa uitam ca, in mod constient sau nu, raporturile medic-pacient s-au
schimbat si sunt intr-o permanenta transformare. Perceptia publica despre rolul
4
. Dezvoltarea
acestor concepte si principii a avut loc, insa, in special in baza dreptului civil.
Aceasta evolutie o analizam atat din perspectiva legislatiei romanesti in
domeniu, asa cum a fost aceasta modificata si – credem – imbunatatita considerabil in
ultimii ani, dar si din perspectiva experientelor de ordin legislativ si jurisprudential pe
care le-au avut alte state, cu o bogata practica in domeniu, precum si in contextul
complex si sensibil trasat de normele de deontologie profesionala, prin prisma
principiilor si problemelor de etica medicala.
3
Almos Bela Trif, Vasile Astarastoae, „Responsabilitatea juridica medicala in Romania”, Ed. Polirom,
Iasi, 2000, pag. 16-17.
4
Idem, pag. 17.
3

medicului si despre pozitia in societate a unitatii medicale a suferit, de asemenea,
modificari majore fata de imaginea pe care o detineau in urma cu cateva secole.
Conceptul de „misiune umanitara” asociat unitatii medicale a disparut, in timp, si nu
numai pacientii resimt acest lucru ci si cadrele medicale, care se implica mai putin in
actul curativ si sunt mai putin motivate de obtinerea unui rezultat fericit, benefic
pentru pacient, percepand propria activitate drept un serviciu ca oricare altul, ba chiar,
uneori, mai ingrat decat altele. Profesionistii in domeniu dau un alt sens actului
medical inteles, de cele mai multe ori, ca o prestare de servicii in slujba pacientilor,
iar pacientii insisi au alte asteptari si inteleg sa primeasca alte raspunsuri din partea
celor dintai.
CAP. II CHESTIUNI DE GAND SI SUFLET.
Etica vizează, în primul rând, distincţia dintre bine şi rău în relaţiile interumane.
Studiul eticii relevă, astfel, cea mai bună înţelegere a principiilor morale prin
care societatea speră să augmenteze sentimentele de toleranţă, corectitudine,
compasiune, empatie şi sensibilitate în faţa durerii celui de alături şi astfel să
îmbunătăţească manifestarile care plasează comportamentul uman într-o nişă distinctă
a istoriei biologice.
Întrebările de natură etică, în special cele care privesc domeniul medical, au
devenit subiect comun de discuţie în doctrina şi practica internaţională.
În ceea ce priveşte ţara noastră abordările sunt cel puţin la fel de limitate ca şi
cele privind formele de vinovăţie cu care poate acţiona un cadru medical, sau ca cele
referitoare la răspunderea medicală propriu-zisă. Tocmai de aceea se cuvine să ne
ocupăm, dincolo de problemele legislative legate de malpraxis-ul medical, şi de
chestiunile de suflet, de strângerile de inimă inevitabile în acest domeniu, cu atat mai
mult cu cat si acestea reprezinta un important punct de pornire in desavarsirea
educatiei unui medic. Sunt numeroase subiecte care nu pot fi tratate relaxat, cu
detaşare, ci, dimpotrivă, au generat dispute aprige, legate de avort, sinucidere,
eutanasie, tratamentul muribunzilor dar şi al noilor născuţi cu malformaţii sau
dizabilităţi, de experimentarea pe om a unor noi tehnici, proceduri sau medicamente,
de transplanturi, clonare, inginerie genetică sau chiar de triaj al pacienţilor.
Întrucât există numeroase valori etice care diferă în mod semnificativ şi, astfel,
numeroase coduri comportamentale în cadrul diferitelor culturi ale lumii, se pune
problema dacă este posibilă stabilirea unui cadru, a unui sistem de referinţă cu care
să interacţioneze şi din care să fie extrase, în mod realist, principii morale pe care să le
poată înţelege şi adopta diversele grupuri culturale, atât în interiorul lor, cât şi în
relaţiile dintre ele în ciuda diferenţelor existente între aceste grupuri.
Cei care au tratat aceste aspecte consideră 5
că un astfel de cadru de referinţă
există, că el poate fi determinat pe baza câtorva deziderate, şi că, indiferent de punctul
de plecare pentru determinarea principiilor etice ideale universal valabile, acestea ar
trebui :
- să prescrie conduita umană de urmat
- să sugereze care ar fi comportamentul uman inacceptabil din punct de
vedere etic
- să poată fi aplicabile pe toate palierele sociale
5 Milton D. Heifetz, M.D., „ Etics in medicine” , Prometheus Books, New York, pag. 18
4

- să fie acceptabile de culturi diferite şi, astfel, să aibă aplicabilitate
universală
- să demonstreze ca adoptarea lor prezintă beneficii pe termen lung atât pe
plan individual, cât şi pentru societate, în general.
- să fie în armonie cu natura umană
În delimitarea şi definirea cadrului de referinţă sunt invocate atât dogmele
religioase cât şi raţionamentele logice şi atributele fundamentale universale
umane, recunoscute independent de particularităţile culturale sau credinţe.
Cu toate acestea, opinia majoritară se pronunţă în sensul creării unui sistem de
referinţă pentru determinarea principiilor etice de bază, aplicabile diverselor tipuri
culturale şi sociale, tocmai prin prisma atributelor umane universale, izvorâte şi din
moştenirea noastră biologică.
Nu susţinem că ceea ce este natural este neapărat şi bun sau corect: cancerul
este un exemplu evident în acest sens. La fel, în mod evident, se pare că oamenii îşi
pot controla fără mari dificultăţi impulsurile biologice moştenite. De exemplu, sunt
persoane care îşi riscă bucuroase viaţa pentru a escalada munţi, sau care se sacrifică
pentru o cauză abstractă, în ciuda intenselor impulsuri moştenite de a-şi ocroti viaţa.
Totuşi trebuie să recunoaştem că un sistem de valori morale în armonie cu trăsăturile
umane ereditare biologice şi, astfel, cu natura umană, ar avea o mult mai mare
aplicabilitate şi credibilitate şi ar fi cu mult mai puternic înrădăcinat în realitate.
1. În acest context, intenţia sau cel puţin încercarea de a nu face rău poate fi
considerată ca un reper moral esential în stabilirea unui cadru de referinţă, cu un
impact şi o aplicabilitate semnificativ mai importante decât altruismul sau empatia, de
exemplu.
În ceea ce priveşte relaţia dintre etică şi conceptul de evitare a producerii unui
rău, trebuie făcute unele precizări. Producerea unui rău există ca posibilitate în cadrul
oricărei relaţii umane, ori de câte ori un act al unei persoane este considerat
inacceptabil de către persoana asupra căreia se acţionează; riscul inadmisibil,
impunerea unui fapt, decepţia, durerea fizică sau psihică sunt toate forme ale răului. Şi
durerea ca rezultat aşteptat sau posibil al unei intervenţii chirurgicale sau a unui
tratament medical, efectuat în mod corect şi în urma consimţământului informat al
pacientului, reprezintă o finalitate nedorită şi care poate afecta pacientul, dar nu putem
spune şi în acest caz că se produce un rău în sensul menţionat anterior, al unui
prejudiciu, întrucât durerea respectivă face parte dintr-un risc asumat.
Este important ca medicul sa se abtina de la efectuarea anumitor proceduri sau
chiar de la acceptarea, tratarea si consilierea unui pacient, atunci cand este constient
ca nu detine o pregatire suficienta pentru acel caz, cand nu este sigur pe cunostintele
sale pentru un anumit tip de tratament, cand are motive rezonabile sa creada ca reactia
particulara a pacientului nu va fi una pozitiva si ca, dintr-un astfel de motiv,
pacientului i se va face mai mult rau decat bine. Fara a intra pe taramul prudentei
exagerate si nocive, medicul nu trabuie sa opteze pentru si sa recomande un anumit
tratament dintr-o curiozitate vag stiintifica sau, mai grav, din ignoranta sau chiar
orgoliu.
2. Inerentă în cadrul dorinţei universale de a evita producerea unui rău este şi
dorinţa de a acţiona liber, în absenţa vreunei constrângeri, întrucât a restrânge dreptul
de a acţiona al unei persoane în absenţa vreunui consimţământ în acest sens înseamnă
a-i cauza un rău. Este însă necesar un compromis, întrucât ambele principii trebuie
aplicate tuturor membrilor societăţii, iar libertatea nelimitată de a acţiona a unora
poate fi folosită pentru a produce rău altora; astfel, libertatea absolută de a acţiona şi
evitarea producerii unui rău pot fi principii incompatibile în cadrul aceleiaşi doctrine
5

sociale. De aceea, compromisul înseamnă că libertatea individuală de a acţiona este
inviolabilă atât timp cât ceilalţi nu sunt prejudiciaţi ca urmare a exerciţiului acestei
libertăţi. În consecinţă, autonomia personală este considerată a fi al doilea factor
esenţial pentru definirea cadrului de referinţă în vederea stabilirii principiilor etice
aplicabile în societate.
In domeniul malpraxis-ului medical, autonomia personala ca principiu se
manifesta dintr-o dubla perspectiva: ca autonomie a pacientului, care poate decide
calea de urmat in ceea ce priveste initierea sau, respectiv, continuarea administrarii
unui anumit tratament sau, dimpotriva, renuntarea la asistenta medicala, atunci cand
pacientul o considera inutila, ineficienta si menita doar a-i prelungi agonia, precum si
ca autonomie a medicului, in ceea ce priveste variantele de tratament pe care i le
prezinta pacientului, aplicarea unor anumite metode terapeutice in functie de optiunea
pacientului, sau chiar admiterea ca pacient sau, respectiv, respingerea unei persoane
care apeleaza la serviciile sale.
3. Compromisul şi cooperarea sunt necesare şi pentru ca oamenii să trăiască
împreună într-o relativă armonie, si pentru a se asigura protecţia socială, a fiecăruia şi
a tuturor în acelaşi timp – cu alte cuvinte, pentru binele comun. Colaborarea tuturor,
determinată fiind de însăşi interdependenţa socială, pentru binele comun, sporeşte
şansele de supravieţuire. De aceea, această nevoie universală de a lua in considerare
„binele comun”, precum şi obligaţiile şi drepturile reciproce pe care acesta le
determină între societate şi individ, ne fac să credem că acest deziderat reprezintă cel
de-al treilea factor ce trebuie luat în calcul la stabilirea cadrului de referinţă al
principiilor etice.
In domeniul medical, îndatorirea de a acţiona pentru binele comun implică si
obligaţia de a se autoperfecţiona permanent, precum şi de a-şi fructifica pe deplin
talentul şi cunoştinţele. Pe de altă parte, pe cale de reciprocitate, putem invoca şi
obligaţia societăţii de a-i permite fiecărui membru al său să se dezvolte, să se
perfecţioneze.
4. Tot din dorinţa universală de a evita producerea unui rău se naşte şi
bunăvoinţa, înţeleasă ca acţiune a unei persoane prin care se doreşte a ajuta o altă
persoană, a-i face un bine, şi pe care doctrina o consideră al patrulea şi ultim factor
esenţial în stabilirea cadrului de referinţă al principiilor etice. Bunăvoinţa nu implică
neapărat şi bunătate sau compasiune, ci doar încercarea de a face un bine, cu atât mai
mult cu cât cineva poate fi forţat să acţioneze binevoitor, sau o poate face din motive
pur egoiste.
Medicul poate avea o atitudine binevoitoare sau poate chiar incerca din
rasputeri sa-si vindece sau salveze pacientul pentru ca, prin insasi natura sa personala,
profund umana, prin insusi felul sau de a fi, nu intelege practica acestei profesii decat
printr-o dragoste, printr-o intelegere si printr-un devotament absolute fata de pacient,
dar, in egala masura, si pentru ca un rezultat nefavorabil i-ar leza orgoliul sau l-ar
descalifica fie pe linie ierarhica fie, cel putin, in ochii colegilor si ai celorlalti pacienti.
Se consideră că cei patru factori pot alcătui cel mai bine cadrul de referinţă în
cazul evaluării unei probleme de natură etică întrucât sunt în deplin de acord cu
trăsăturile universale ale comportamentului uman, sunt în acord cu moştenirea
biologică, şi, astfel, cu natura umană, nu sunt extrasi sau exprimati doar pe baza unor
anumite tipare culturale, naţionale sau religioase, nu impun eforturi sau sacrificii
imposibile sau nerealiste celor cărora li se adresează si, de asemenea, sunt in
consonanta cu majoritatea concepţiilor laice si religioase care ghidează, în general,
comportamentul uman.
6

Există si o serie de probleme care, în mod obişnuit, apar atunci când, în
practică, se încearcă luarea unei decizii prin prisma moralităţii.
(a) Astfel, în primul rând, e posibil să-i fie arătată o bunăvoinţă extremă unei
persoane care nu doreşte acest lucru, unei persoane care chiar nu doreşte să fie
ajutată. Într-o astfel de situaţie, atitudinea binevoitoare a medicului sau a familiei
poate deveni periculoasă ducând la un rezultat contrar celui dorit chiar de catre
pacient, cu precădere atunci când pacientul este o persoană competentă, şi nu una
lipsită de discernământ. Dilemele majore nu se nasc în cazul minorilor (pentru care
deciziile sunt luate de către familie şi medic, pe temeiul lipsei de maturitate) şi nici în
cazul persoanelor lipsite de discernământ, ci în cazul persoanelor cu discernământ
diminuat, atunci când există o incapacitate relativă de a lua o decizie corectă,
potrivită.
(b) De asemenea, alte probleme în aplicarea legii prin prisma moralităţii apar atunci
când faptul că există o anumită prevedere legală este interpretat în sensul garantării
unui drept fundamental. Chiar şi din perspectivă etică, dreptul la sănătate este doar un
drept de a solicita îngrijire medicală, un drept de a avea acces la îngrijire medicală, si
nicicum vreo obligatie a societatii de a asigura, in permanenta, sanatatea membrilor
sai.
Dominantele care alcătuiesc cadrul etic de referinţă se manifestă pe deplin în
cazul relaţiei medic – pacient şi, mai ales, în ceea ce priveşte dreptul la autodeterminare
al pacientului.
În mod sigur, la modificările intervenite în cadrul relaţiei medic – pacient a
contribuit şi dorinţa crescândă a pacienţilor de a avea un rol activ în procesul luării
deciziilor. Astfel, dacă înainte puteam vorbi mai mult de o „înţelegere” între medic şi
pacient, bazată pe empatie şi respect, acum raporturile sunt mai mult contractuale,
bineînţeles cu consecinţele legale fireşti. Ca urmare, se poate constata, în mod
necesar, o diminuare a atitudinii autocratice a medicului, precum şi o mai bună
informare a pacienţilor, o recunoaştere a demnităţii acestora şi a gradului de autocontrol,
o reducere a pasivităţii lor, dar şi o creştere – uneori alarmantă – a cauzelor de
malpraxis medical aflate pe rolul instanţelor din întreaga lume. „Înţelegerea” între
părţi era bazată pe apropiere şi încredere; contractul, în schimb, este rigid şi bine
definit, iar medicul este forţat să gândească în termeni contractuali. Nu putem vorbi
despre o veritabila transformare a obligatiei de mijloace retinuta in sarcina medicului,
intr-o obligatie de rezultat. Rezultatul cert este urmarit doar in domenii de genul
chirurgiei estetice si, chiar si atunci, daca nu se urmareste un scop reconstructiv, ci
unul de infrumusetare, o anumita schimbare a aspectului fizic al unei persoane. Insa,
atat executarea propriu-zisa a actului medical, cat si eventuala stabilire ulterioara a
raspunderii, sunt de o complexitate crescanda, in special datorita nenumaratelor
proceduri tehnice de parcurs, care caracterizeaza practica medicala contemporana.
Nici acestea nu duc la o inlocuire a obligatiei de mijloace cu o obligatie de rezultat,
insa contribuie semnificativ la rigidizarea si automatizarea respectivei obligatii de
mijloace. Examenul clinic derapeaza in favoarea unei examinari preponderent tehnice
a pacientului, a analizelor, radiografiilor, echografiilor, tomografiilor, a rezultatelor
numerice, iar aceasta tehnicitate medicala se dezvolta in detrimentul artei medicale –
daca vom mai putea vorbi despre asa ceva. Ar fi păcat să dispară, ca rezultat al acestei
noi abordări contractuale, profunzimea relaţiei medic – pacient, precum şi
sentimentele de empatie şi compasiune inerente acestei profesii.
Din această nouă perspectivă, date fiind modificările survenite atât la nivel
juridic, dar în special etic, este necesară clarificarea drepturilor şi obligaţiilor
corelative pe care le au atat medicul cat si pacientul în societatea contemporană.
7

Astfel, medicul are dreptul de a trata pacienţii ca urmare a faptului că aceştia
solicită ajutor medical; de aceea, medicul, chiar dacă este cel care dobândeşte dreptul
de a acţiona, o face în numele şi în beneficiul pacientului, acesta din urmă având
dreptul de a decide.
Medicul trebuie să i se adreseze pacientului cu propriul nume şi nu cu un
număr de internare şi cu denumirea bolii acestuia.
Pacientul are dreptul de a nu solicita ajutor medical atât timp cât nu suferă de
o boală care i-ar putea prejudicia pe ceilalţi dacă nu este tratată, ca în cazul bolilor
contagioase sau infecţioase. De asemenea, are dreptul să-şi aleagă medicul la care
doreşte să apeleze, să renunţe la serviciile acestuia, să anuleze sau să refuze îngrijirea
medicală, atât timp cât acest lucru nu îi afectează pe ceilalţi; se precizează 6
şi că
pacientul are dreptul de a fi îngrijit şi tratat cu atenţie, respectându-i-se demnitatea, şi
în acord cu propriile convingeri filozofice şi religioase, precum si dreptul să obţină de
la unitatea sanitară informaţii cu privire la tratamentul care i s-a aplicat şi să poată
cunoaste si identifica imediat persoanele care îi acordă îngrijirea medicală, sau dreptul
să obţină de la medicul curant informaţii complete şi clare cu privire la diagnostic, la
modalităţile de tratament propuse, la posibilele rezultate ale acestora, dar şi cu privire
la alte modalităţi în care ar putea să se vindece, eventual în cadrul altor unităţi
sanitare.
Dacă medicul consideră că este spre binele pacientului să nu afle toate detaliile
cu privire la boala sa şi la tratament, sau dacă pacientul se află în imposibilitatea de a
lua în mod conştient o decizie (minor, incapabil, comatos), aceleaşi informaţii trebuie
comunicate familiei sau tutorilor.
Atunci când se confruntă cu deciziile unor pacienţi de a-şi accepta propria
moarte, medicii trebuie să evite a-şi proiecta propriile temeri faţă de acest subiect faţă
de persoane pentru care moartea poate însemna o bine-venită uşurare.
Si medicii au dreptul de a accepta – sau nu – o anumită persoană ca pacient,
aceasta bineînţeles, cu excepţia situaţiilor de urgenţă când intervine obligativitatea
acordării asistenţei medicale. De asemenea, medicii au dreptul de a se retrage, de a
renunţa să acorde asistenţă medicală unui pacient, însă, într-o astfel de situaţie, odată
acceptată acea persoană spre îngrijire, medicul nu o poate abandona pur şi simplu, ci
trebuie să se asigure că un alt coleg preia responsabilitatea privind continuarea
îngrijirii medicale a pacientului respectiv
De asemenea, medicul are dreptul să tempereze solicitările nejustificate sau
exagerate ale anumitor pacienţi, care au pretenţia ca medicul, de exemplu, să îi asiste
în permanenţă, fără odihnă şi fără a mai îngriji şi alţi pacienţi, sau să îi consulte şi să îi
viziteze permanent la domiciliu, deşi sunt perfect capabili să se deplaseze singuri la
cabinetul medical.
Medicul are şi dreptul de a profesa în limitele specialităţii pe care şi-a ales-o,
cu excepţia situaţiilor de urgenţă, când există obligaţia de a acorda primul ajutor,
precum şi dreptul de a refuza să aplice sau să continue aplicarea unui anumit
tratament, atunci când consideră că acesta nu e justificat de particularitatile cazului, în
ciuda solicitărilor pacientului pentru un astfel de tratament.
Aspectele analizate până în acest moment au o aplicabilitate generală şi se
referă la ansamblul relaţiilor medic-pacient. Dacă este întotdeauna necesar ca medicul
să dea dovadă atât de cunoştinţele şi aptitudinile necesare, cât şi de respect faţă de
colegi, faţă de pacienţi, de empatie şi înţelegere faţă de cei aflaţi în suferinţă, putem
spune că această profesie este aproape imposibil de practicat aşa cum ar trebui,
6 Rocco Pafundi, „Responsabilita sanitaria e diritti del malato”, Ed. Ianua, Roma, 2001, pag. 106-107
8

conform tuturor principiilor etice şi normelor juridice, dacă medicul nu dă dovadă de
o adevărată vocaţie în acest sens, de talent. Acest lucru este evident cu atât mai mult
în acele cazuri care ridică probleme de ordin etic extrem de delicate: tratamentul
bolnavilor incurabili, sinuciderea, eutanasia, avortul, experimentarea noilor tehnici
sau medicamente pe om, nou-născuţii cu malformaţii sau dizabilităţi, clonarea,
ingineria genetică, transplanturile sau triajul pacienţilor. Este important sa avem in
vedere, si dintr-o astfel de perspectiva, acele aspecte care pot duce la confruntarea
cadrelor medicale cu rigorile legii.
Sinuciderea poate fi înţeleasă ca o acceptare – neaccidentală – de către o
persoană, a propriei morţi, indiferent de circumstanţele în care survine sau de metoda
folosită. Din nefericire, societatea contemporană a atribuit termenului o conotaţie
negativă, deşi nu întotdeauna aceasta reflectă şi adevărul.
În sensul său restrâns, suicidul poate fi înfăptuit printr-o interferare a acţiunii
umane cu procesul natural, biologic, de exemplu prin administrarea unei supradoze de
somnifere, sau prin neimplicarea în acest proces, lăsând natura să-şi urmeze cursul
firesc, prin refuzul tratamentului medical.
Medicii sunt adeseori confruntaţi cu rugăminţile unor pacienţi – în special cei
aflaţi în stadii extrem de avansate sau terminale ale unor boli letale – de a-i ajuta să
moară; deşi nu le-ar fi greu, acest „ajutor” este evitat întrucât plasează medicul într-o
poziţie extrem de inconfortabilă din perspectiva posibilităţii de a fi tras la răspundere.
Se considera, traditional insa eronat, ca obligatia medicului de a-l ajuta pe pacient
consta intotdeauna intr-o obligatie de a-l mentine in viata cu orice pret. Putem oare
interpreta drept ajutor si actul medical efectuat pentru salvarea pacientului, pentru
imbunatatirea starii de sanatate a acestuia, sau doar pentru curmarea suferintelor sale
fizice, chiar daca insusi pacientul nu doreste acest lucru? Drept ajutor veritabil, in
majoritatea covarsitoare a unor astfel de situatii, menit a duce intr-adevar la curmarea
suferitelor, ar putea sa apara inlesnirea sinuciderii, atat timp cat hotararea pacientului
in acest sens ar fi clar si neechivoc fundamentata si motivata.
Asistarea unui pacient care doreşte să oprească agonia nu e sub nici o formă
incompatibilă cu profesia de medic, însă atât pe plan medical cât şi pe plan legislativ
se susţine, mai mult, ca ar fi de preferat şi prudent în acelaşi timp ca responsabilitatea
pentru astfel de hotărâri sau gesturi să o poarte atât medicul cât şi familia pacientului,
aceasta cu atât mai mult cu cât un astfel de „ajutor” dat pacientului creează probleme
majore în conştiinţa multor medici, considerându-l contrar tradiţiei şi pregătirii
medicale, precum şi experienţei lor ca profesionişti, bazată pe dorinţa de a salva vieţi.
O astfel de concepţie îi împiedică sa acţioneze ca un simplu instrument la dispoziţia
pacientului muribund.
Nimeni nu-i poate învinovăţi pe medici pentru o astfel de concepţie, însă îi
poate învinovăţi dacă nu dau curs rugăminţii pacientului de a nu fi transferat în grija
unui alt medic.
Codul de Deontologie Medicală român se referă la ambele situaţii în termeni
clari, şi dacă în ceea ce priveşte sinuciderea pacientului pot exista şi opinii contrare,
argumentate, cu privire la tratamentul bolnavilor incurabili nu considerăm că ar fi
posibile altfel de derogări:
„Bolnavul nevindecabil va fi tratat cu aceeaşi grijă şi atenţie ca şi cei care au
şanse de vindecare” (art. 38, Codul de Deontologie Medicală)
În cazul bolnavilor incurabili, mai ales în cazul celor care se află în stadii
avansate ale bolii şi decid să înceteze atât cercetările în ceea ce-i priveşte, cât şi
aplicarea în continuare a tratamentului, aceştia tind să intre într-un colaps de
comunicare, de multe ori motivat şi de teama de a nu fi abandonaţi, atât de medic, cât
9

şi de către familie. Numeroase persoane sunt înclinate să-şi abandoneze membrii în
vârstă ai familiei, întrucât se tem, la rândul lor, şi vor să evite – la nivel psihologic –
moartea şi îmbătrânirea. Tocmai această teamă nu o pot înţelege muribunzii, şi
rezultatul pentru ei poate fi dramatic – o teribilă singurătate la sfârşitul vieţii şi lipsa
afecţiunii, a înţelegerii din partea celor dragi. De aceea şi cu atât mai mult prezenţa şi
empatia medicului au un rol esenţial în acest moment, chiar dacă nu se mai aplică, în
mod activ, nici un tratament.
Cât priveşte eutanasia, înţelesul general al termenului se referă la orice
acţiune sau omisiune care determină moartea unei persoane – prin bunăvoinţa celui
care acţionează sau rămâne în pasivitate – prin interferarea cu procesul natural,
biologic, de exemplu prin injectarea unei supradoze de morfină, sau prin netulburarea
procesului natural, firesc, de exemplu prin deconectarea de la aparatele care menţin în
viaţă pacientul respectiv. Astfel, in doctrina 7
, se face distinctia intre eutanasia activa
si, respectiv, eutanasia pasiva si, in functie de aceste acceptiuni, exprimandu-se, de
cele mai multe ori diferentiat, pareri pro si contra.
In astfel de imprejurari, medicul este oricum situat la mijloc. Indiferent de
convingerile sale proprii, poate fie sa se confrunte ulterior cu grave acuzatii in
instanta, pe temeiul savarsirii cu intentie a unei infractiuni de omor calificat, fie sa-si
asume riscul unor serioase traume psihice ca urmare a gestului infaptuit, fie sa
penduleze intre insistentele familiei si convingerile pacientului insusi, pe de o parte, si
prevederile legale care-i interzic gesturi categorice si definitive, pe de alta parte.
Medicul are obligaţia de a acorda asistenţă medicală şi de a acţiona într-o
manieră benefică pentru pacient, însă aceasta în măsura în care nu e extrem de afectat
el însuşi prin gestul respectiv. Chiar dacă din perspectivă etică ar putea să apară ca
justificată atitudinea „salvatoare” a medicului, totuşi aceasta justificare posibila nu
înseamnă că există o astfel de obligaţie a medicului de a se conforma, mai ales dacă
un asemenea gest ar determina serioase traume psihice asupra „binefăcătorului”.
Si avortul reprezintă o sub-categorie a eutanasiei întrucât în mod voluntar este
întrerupt un proces natural, biologic, insa, cu toate acestea, în mod tradiţional,
termenii de „eutanasie şi infanticid” şi-au găsit aplicabilitate doar în acele cazuri
postnatale.
Si in cazul avortului se incearca tratarea fetusului din perspectiva optiunilor de
viata ale oricarei persoane care ia o decizie informata. Surprinzator aici este
dezechilibrul constatat uneori, mai cu seama in acele societati care nu accepta
notiunea, intre dreptul la viata si la autodeterminare al mamei si, respectiv, drepturile
corelative ale fatului. In acest sens, se pare ca se recunoaste uneori prioritatea ocrotirii
fatului, in ciuda posibilitatilor reale, iminente, de a i se produce un prejudiciu – fizic
sau psihic – mamei. Intr-un astfel de context, poate fi legitima aparare un motiv
temeinic pentru a avorta?
Indiferent de rationamentul adoptat, trebuie sa avem in vedere faptul ca, in
primul trimestru de sarcina, sunt detectabile peste 1600 de boli pe care le poate
prezenta fatul. Testele efectuate pot determina fie iminenta unui avort, fie necesitatea
efectuarii tratamentului adecvat in timpul sarcinii sau, eventual, imediat dupa nastere.
Medicul trebuie să informeze corect şi complet părinţii cu privire la
eventualele boli, malformaţii sau probleme ce pot să apară în cursul sarcinii pentru ca
aceştia să poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză. Pe rolul instanţelor din statele cu
o practică deja recunoscută în domeniu s-au aflat numeroase dosare pe temeiul unor
„naşteri injuste”(„wrongful birth”) – atunci când părinţii fie nu au fost informaţi, fie
7 Rocco Pafundi, op.cit, pag. 129.
10

au fost informaţi incorect sau necorespunzător, insuficient, asupra problemelor legate
de sarcină şi, astfel, au fost privaţi de şansa de a lua o decizie potrivită, fie aceasta si
avortul.
În astfel de acţiuni se susţine ideea unor prejudicii imense - fizice, psihice şi
economice – pe care le suferă întreaga familie a unui nou născut cu dizabilităţi sau
deficienţe.
Pentru a se ajunge la progrese, de extrema importanta sunt cercetarea
stiintifica si experimentarea noilor tehnici si cunostinte. In timp ce cercetarea se
desfasoara in toate sferele de interes de natura medicala, exista si numeroase categorii
si etape de desfasurare a experimentarii pe om – care poate face obiectul acestei
dezbateri, si care cuprind atat studii neinvazive, cat si transplanturi, cu rol
experimental, de inima sau plamani, in cazul unor pacienti muribunzi. Medicina
stiintifica, bazata pe cercetare si experiment, pe rezultate, a luat locul ingrijirilor
medicale care, pentru multa vreme, au avut un continut empiric. Este insa esential ca
cercetarea si experimentarea sa respecte cu strictete principiile de ordin etic unanim
recunoscute pe plan medical, cu accent indeosebi pe autonomia si autodeterminarea
subiectilor in cauza. Aceasta cu atat mai mult, cu cat studiile efectuate depasesc
granitele unor verificari terapeutice pe subiecti voluntari, sanatosi sau bolnavi, ale
caror rezultate sunt cu usurinta comunicate via mass-media, cuprinzand ansamblul
aspectelor de ordin terapeutic (medicamente, chirurgie, dispozitive medicale) si de
ordin non-terapeutic, in diferitele lor variante cognitive (fiziologie, fiziopatologie,
epidemiologie), aspecte referitoare la diagnostic, prognostic, preventie sau chiar
aspecte de ordin medico-economic.
Nenumarati medici si pacienti sunt, deopotriva, de acord ca in cazul anumitor
pacienti – fie acestia nou-nascuti cu malformatii sau dizabilitati, bolnavi sau victime
ale unor maladii incurabile sau accidente, intr-un stadiu vegetativ persistent – nu ar
trebui continuata cu orice pret terapia, mai cu seama atunci cand insusi pacientul in
cauza nu o doreste. In aceste situatii in mod special, precum si multe altele, in functie
de context, o problema dureroasa si extrem de delicata, in egala masura, o reprezinta
triajul medical – alocarea si rationalizarea ingrijirilor medicale. Din perspectiva
eticii medicale, este necesara atat stabilirea criteriilor pe baza carora este posibil
triajul pacientilor fara a se incalca dreptul acestora de a solicita si a primi ingrijiri
medicale, precum si evidentierea situatiilor in care medicul trebuie sa manifeste o
atentie suplimentara pentru a nu se confrunta, ulterior, cu acuzatii de malpraxis.
In triajul medical, optiunile disponibile depind de doi factori: alocarea
resurselor (adica sumele pe care societatea este dispusa sa le investeasca in ingrijirea
medicala) si rationalizarea (adica modalitatea de selectionare a pacientilor in vederea
acordarii accesului la ingrijire medicala).
Atat doctrina 8
, cat si practica medicala, iau in calcul mai multe variante de
realizare efectiva a triajului, in functie de criteriile considerate a fi de mai mare
importanta, si anume: (a) varsta cronologica – criteriu ce ar limita dramatic si
nejustificat sansele de supravietuire ale multor pacienti; (b) varsta fiziologica –
justificandu-se astfel, de exemplu, administrarea intensiva a terapiei catre un pacient
„tanar” de saptezeci de ani, in defavoarea altui pacient de cincizeci de ani care este
deja senil – criteriu preferat de majoritatea medicilor, alaturi de alti factori pertinenti,
cum sunt speranta de viata a pacientului, starea generala de sanatate, posibilitatile
unitatii medicale de a administra efectiv si eficient un anumit tratament, etc.; (c)
concurenta parametrilor medicali cu criteriile de ordin social, de genul rolului
8 Milton D. Heifetz, op.cit, pag.204-206.
11

pacientului in familie sau in societate – criteriu considerat umilitor si dezumanizant,
desi se admite ca, in situatia in care ar fi candidati pentru un transplant de rinichi, de
exemplu, atat un pedofil incarcerat, cat si un profesor de liceu, cu siguranta nu
pedofilul ar fi ales pentru respectiva interventie chirurgicala. Varianta optima se
considera a fi, indiferent de evolutia pe plan legislativ a acestui procedeu sau de
dramatismul situatiei si, respectiv, povara emotionala a luarii unei asemenea decizii,
alegerea efectuata in functie de momentul in care bolnavul se adreseaza unitatii
medicale (pe principiul „primul venit – primul servit”), de calitatea vietii acelui
pacient, atat prezenta cat si potentiala, viitoare, in baza starii sale de sanatate, precum
si, intr-o mult mai mica masura, de valoarea sa in societate.
Completand actul medical propriu-zis, analizat din perspectiva tehnicii
medicale, aspectele de etica medicala contribuie la conturarea notiunii de „calitate a
serviciilor/ingrijirii medicale”. Pentru profesionistii care asigura aceste servicii,
notiunea are o acceptiune cu o orientare preponderent obiectiva, care consta in a
executa corect actul medical potrivit, si la timpul potrivit – „l’acte technique bien fait
au bon moment”, „doing the right thing right” – in functie de cunostintele medicale
disponibile la un moment dat. De aceea incercarile de abordare a asigurarii calitatii
actelor medicale dintr-o perspectiva moderna si inevitabil birocratica fac sa fie privite
cu scepticism, in cel mai bun caz, de catre specialisti, acele fise si documente de
respectat si de completat, si care nu demonstreaza cu nimic, din punctul lor de vedere,
ca au avut loc progrese reale, in plan medical, acolo unde exista cu adevarat probleme
in practica medicala.
CAP. III DE FACTO & DE JURE.
Un avocat – ignorând modificări legislative importante – isi consiliază greşit
clientul. Clientul se bazează pe sfatul avocatului si suferă pierderi financiare majore.
Un inginer, întorcându-se la lucru după ce a băut câteva pahare in pauza de
prânz, greşeşte semnificativ calculele privind structura de rezistenta in stabilirea
detaliilor de design ale unei clădiri. In consecinţa, clădirea construita după acele
calcule se prabuseste, cauzând distrugeri ale proprietatii, vatamari corporale si chiar
moartea unor persoane.
Un medic, lucrând in departamentul de urgenta al unui spital cu 40 de paturi
intr-un oraş mic, nu pune corect un diagnostic de infecţie in cazul unui copil de
11(unsprezece) luni. Tratamentul e amânat si copilul moare.
In toate aceste cazuri, profesionistul urmează sa se confrunte cu un proces de
malpraxis, in vederea recuperării pierderilor materiale. In funcţie de împrejurările in
care s-au petrecut faptele si de seriozitatea si asprimea cu care este tratat pe linie
ierarhica, s-ar putea sa suporte si consecinţe neplăcute la nivel disciplinar. Insa, de
cele mai multe ori, doar medicul este cel care se gândeşte si la eventualitatea unui
proces penal. 9
Răspunderea medicului fata de pacient e un subiect juridic vechi de mii de ani.
Mai nou insa, dat fiind faptul ca răspunderea este reversul medaliei pentru reafirmarea
importantei sale, prezenta din ce in ce mai frecventa a acestui subiect in plan medical
9 Robert J. Milligan, Gallagher & Kennedy, P.A. , september 1999, - „Criminal Liability for Medical
Judgment” – Findlaw for Legal Professionals.
12

demonstrează faptul ca medicina se poate lauda cu progrese importante in ultimele
doua sute de ani.
Medicul a dobândit posibilitati efective de a depista si combate majoritatea
afecţiunilor, bineînţeles in limitele propriei specializări, si de a le vindeca in mare
parte. Ca o consecinţa a acestui fapt, medicul a devenit insa responsabil in raporturile
sale cu pacienţii, astfel incat, daca diagnosticul sau tratamentul pe care le retine nu
sunt in acord cu nivelul ştiinţei medicale in acel moment, împotriva sa se poate începe
o acţiune civila in justiţie – sau chiar o acţiune penala – pe temeiul culpei
profesionale, in sensul neutilizării sau al utilizării eronate, defectuoase, a mijloacelor
terapeutice pe care le avea la dispoziţie.
Tocmai pe temeiul acestei culpe profesionale s-a dezvoltat si domeniul
malpraxis-ului medical, constând intr-o neglijenta imputabila unui furnizor de
servicii medicale – medic, asistenta, stomatolog, spital sau cabinet particular, clinica
privata, angajat al unui spital sau al unei clinici private, farmacist, tehnician, in esenţa
orice membru al personalului medical – al cărui comportament pe plan profesional a
deviat de la standardul stabilit in respectivul domeniu pentru persoanele cu o pregătire
si o experienţa similare, si a cauzat astfel un prejudiciu pacientului.
Dincolo de variatele abordări – mai mult sau mai puţin asemănătoare – ale
noţiunii de malpraxis medical, doctrina si practica in special, ca o consecinţa a
legislaţiilor acceptabile si aplicabile in domeniu, s-au pus in general de acord cu
condiţiile de la care se pleacă in abordarea unui astfel de caz, si anume:
1. trebuie sa existe o îndatorire, o obligaţie profesionala a membrului
personalului medical (ex: o relaţie medic – pacient);
2. respectiva obligaţie profesionala trebuie îndeplinita la un anumit
nivel standard, in funcţie de specialitatea, specializarea si experienţa
corespunzătoare categoriei in care putem include cadrul medical
titular al obligaţiei;
3. trebuie sa existe o incalcare a obligaţiei profesionale menţionate, in
sensul neîndeplinirii sau al îndeplinirii ei defectuoase, prin
raportarea la standardul aferent;
4. s-a cauzat un prejudiciu pacientului;
5. intre incalcarea obligaţiei profesionale si prejudiciul cauzat
pacientului exista o relaţie cauzala, un raport de tipul cauza-efect.
Condiţiile de existenta sus-menţionate pentru abordarea corecta a unui caz de
malpraxis medical se regăsesc si in legislaţia si doctrina romane. Legea 95/2006, cu
modificarile survenite de la aparitie – in acord cu normele europene in domeniu –
revoluţionează legislaţia medicala si impune o abordare noua, civilizata, a relaţiilor
din domeniul sanitar. Anumite aspecte, cuprinse in Titlul XV al Legii 95/2006, ne
reclama atentia in mod deosebit, si anume cele referitoare la „Răspunderea civila a
personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si
farmaceutice”.
Desi inca din titlu atentia este dirijata in mod expres catre raspunderea civila,
totusi art. 642 alin 5 precizeaza cat se poate de clar ca „raspunderea civila
reglementatata prin prezenta lege nu inlatura angajarea raspunderii penale, daca fapta
care a cauzat prejudiciul constituie infractiune conform legii”. De aceea, notiunea de
malpraxis medical trebuie intotdeauna inteleasa dintr-o tripla perspectiva: ca act
medical, prin prisma legislatiei specifice si, evident, a regulilor deontologice proprii,
ca o fapta antisociala care lezeaza drepturile ocrotite de legea penala, si ca fapta
generatoare de prejudicii care reclama reparatii de natura civila.
13

Prin prisma detaliilor si incadrarilor suplimentare, in lege sunt avute in vedere
toate formele de vinovatie cu care o persoana angajata in soluţionarea unui act
medical ar putea savarsi o fapta ilicita – de natura civila sau chiar penala, vinovatie
înţeleasa ca atitudine psihica a autorului faptei ilicite, fata de fapta si fata de
rezultatele ei.
De regula, in materie civila, forma vinovatiei nu prezintă importanta, întrucât
autorul este obligat sa repare integral prejudiciul, indiferent de modul in care a
acţionat. Cuantumul despăgubirii este stabilit in funcţie de întinderea prejudiciului si
nu in funcţie de forma de vinovatie.
In penal insa este esenţiala diferenţierea, de forma de vinovatie cu care a
acţionat făptuitorul depinzând insa încadrarea juridica a faptei. De asemenea, chiar si
in civil sunt unele cazuri in care legiuitorul stabileşte anumite efecte in raport cu
forma vinovatiei autorului faptei ilicite.
Astfel, intenţia poate fi – ca in aproape orice alt domeniu - simpla sau
calificata, spontana sau premeditata, iniţiala dau supravenita, unica sau complexa.
Intenţia directa este evidenta in următoarea situaţie: G. este un pacient in
vârsta, internat intr-o clinica si, datorita stării precare de sănătate este imobilizat la pat
urmând ca o asistenta sa îl hrănească de trei ori pe zi. Insa respectiva asistenta
consuma ea insasi alimentele destinate lui G. si îl ameninţa ca daca va divulga cuiva
acest fapt se va răzbuna crunt, ca nu va fi concediata ci doar retrogradata si va avea
posibilitatea sa-l tortureze cat va dori. Din cauza lipsei de hrana, starea lui G. se
deteriorează progresiv, dar acest fapt este pus pe seama vârstei înaintate…
Mai numeroase sunt cazurile in care se constata intenţia indirecta ca forma de
vinovatie. Literatura juridica 10
si practica judiciara considera ca exista atât o
prevedere a rezultatului posibil, cat si o acceptare a eventualităţii producerii acestuia
atunci când, de exemplu, medicul încetează relaţia profesionala cu pacientul sau intrun
moment in care îngrijirea continua si tratamentul ii sunt necesare acestuia din
urma, si aceasta fara a-l preveni din timp si fara a-i da ocazia sa caute un alt medic; tot
cu intenţie indirecta acţionează si furnizorul de servicii medicale care stabileşte o
relaţie profesionala cu pacientul si apoi divulga informaţii confidenţiale despre acesta,
pe care le ştie tocmai ca urmare a respectivei relaţii profesionale, cauzându-i astfel
prejudicii pacientului.
Practica judiciara considera ca fapta este savarsita cu praeterintentie (intenţie
depăşita) atunci când medicul chirurg, in absenta vreunei urgente terapeutice, decide
sa supună pacientul unei intervenţii chirurgicale mult mai riscante decât cea pentru
care pacientul consimţise anterior, iar in urma agravării stării de sănătate a acestuia,
pacientul decedează.
La o distanta extrem de redusa de intenţia indirecta, uneori dificil de
diferentiat si de particularizat – mai ales in cazul culpei cu prevedere – culpa
medicala consideram ca poate fi invocata in numeroase împrejurări de fapt si sub
variate denumiri.
Astfel, in functie de atitudinea caracteristica profesionistului in momentul
supus analizei precum si in functie de cauza actului de conduita culpabil, putem
distinge intre culpa profesionala medicala prin nepricepere (incompetenta,
nepregătire, neştiinţa) si cea prin nedibacie (prin lipsa indemanarii, a aptitudinilor
necesare), intre culpa profesionala prin neprevedere, cea prin imprudenta sau
neglijenta (neatenţie), precum si culpa prin uşurinţa sau nepăsare. In funcţie de
10
Beth Walston-Dunham, „ Medical Malpractice. Law &Litigation” , Ed. Thomson, USA, 2006, pag.
27.
14

modalităţile efective de realizare a faptei, culpa profesionala medicala poate lua
naştere prin refuzul de a acorda asistenta medicala de urgenta unui pacient sau prin
refuzul de a continua tratamentul unui pacient, dar si prin neacordarea dreptului la o a
doua opinie in aceeaşi cauza medicala, prin refuzul de a răspunde la solicitare, prin
neasumarea riscului de a trata pacientul sau prin netrimiterea pacientului la un
specialist, care ar fi ştiut cum sa trateze pacientul.
De asemenea, in functie de modalitatile de executare a faptei culpabile, culpa
poate fi in agendo sau comisiva, precum si in omitendo sau omisiva; poate fi in
eligendo (când consta, de exemplu, intr-o alegere greşita a procedurilor tehnice sau
intr-o delegare către o persoana nepotrivita a unor obligaţii proprii) sau in vigilando
(când consta in nesupravegherea corecta si adecvata a pacienţilor sau a subalternilor).
Legea 95/2006 prevede printre posibilele surse de malpraxis medical si
nerespectarea reglementarilor privind confidenţialitatea si consimtamantul informat.
Cat priveşte incalcarea confidentialitatii, aceasta se refera la situaţia in care
informaţii care ţin strict de persoana pacientului, de intimitatea acestuia, si au fost
aflate de medic in cadrul relaţiei medic – pacient, sunt divulgate terţilor, fara
consimtamantul expres sau implicit al pacientului. Întotdeauna s-a considerat ca
relaţia medic – pacient este, prin esenţa sa, bazata pe încredere, si ca medicul are o
obligaţie atât legala, cat si etica sa trateze cu respect încrederea pe care i-o acorda
pacientul. Pentru a se ajunge la diagnosticul corect si pentru a se aplica tratamentul
adecvat este necesar ca pacientul sa fie extrem de sincer cu medicul; aceasta înseamnă
ca, de multe ori pacientul trebuie sa furnizeze medicului informaţii stânjenitoare. De
aceea exista respectiva obligaţie legala si etica de a păstra confidenţialitatea, întrucât,
gândindu-se ca medicul ar putea divulga, altfel, informaţiile obţinute, pacientul ar fi
cu mult mai reţinut, mai discret si mai puţin sincer, si prin aceasta s-ar periclita însuşi
actul medical.
Exista totuşi o serie de excepţii când informaţiile furnizate in cadrul relaţiei
medic – pacient pot fi divulgate terţilor de către medic, fara a exista o atitudine
culpabila a acestuia, si anume atunci când exista consimtamantul sau chiar dorinţa
expresa a pacientului, atunci când divulgarea este necesara pentru a facilita
tratamentul pacientului, sau când sunt protejate interesele publice in domeniul
sanatatii, precum si in situaţia când aspecte privind starea de sănătate a pacientului fac
obiectul unui litigiu in instanţa.
De asemenea, exista situaţii când obligativitatea păstrării confidentialitatii a
dus la păreri contradictorii si la o anumita incertitudine; in instanţa, in soluţionarea
unor litigii, s-au pus si întrebări de genul: „Daca un angajator trimite pacientul la
medic si plăteşte pentru diagnostic si tratament, ca o condiţie care influenţează
angajarea respectivului pacient, ar fi indreptatit angajatorul sa cunoască informaţiile
referitoare la starea de sănătate a pacientului?
Membrii familiei – soţul si reprezentanţii legali – sunt indreptatiti sa afle
informaţiile respective?
Daca nu este divulgat numele pacientului, pot fi date publicitatii fotografii
sau filme referitoare la condiţiile tratamentului?
Pot fi divulgate date medicale privind pacientul către un reprezentant al
statului, in condiţiile in care acestea sunt necesare si relevante in soluţionarea unui
dosar penal?” 11
Toate formele de vinovatie pot fi relativ uşor diferenţiate in teorie; in practica
insa, ele interacţionează, se afla intr-o inevitabila interferenta: abandonul pacientului
11 Beth Walston – Dunham, op. cit., pag.139
15

poate fi secondat de netrimiterea acestuia la un specialist, imprudenta in aplicarea
tratamentului sau in efectuarea unei intervenţii chirurgicale poate fi dublata de
uşurinţa cu care este prescrisa medicaţia pe care pacientul o are de administrat
ulterior, etc..
Este posibil ca la producerea rezultatului vatamator, prejudiciabil, sa fi
concurat mai multe cauze: fie acţiunile mai multor cadre medicale, fie insasi
atitudinea victimei sau anumite aspecte legate de starea de sănătate a pacientului
anterioara incidentului. Astfel cadrele medicale trebuie sa fie extrem de atente in
momentul in care împart răspunderea in privinţa unor pacienţi cu alţi colegi: este
cazul schimbului de ture, când toţi cei care se succed si tratează, pe rând, aceiaşi
pacienţi urmează a răspunde in cazul producerii unor prejudicii respectivilor pacienţi.
De altfel, art. 643 alin. 1 din Legea 95/2006 precizează ca „toate persoanele implicate
in actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovatie al fiecăruia”.
Pentru stabilirea corecta a celor responsabili intr-un caz de malpraxis medical
trebuie avute in vedere toate persoanele care au contribuit sau care ar fi putut
contribui la producerea rezultatului prejudiciabil. Aici nu trebuie incluşi insa numai
furnizorii de servicii medicale si de produse si echipamente medicale, care au acţionat
in împrejurări mai mult sau mai puţin favorabile, ci si pacientul - victima care fie a
contribuit, prin propria atitudine culpabila, la producerea prejudiciului, fie se afla intro
stare de sănătate precara, care a influenţat negativ actul medical. Intr-o astfel de
situaţie, se va tine in mod sigur cont si de culpa concurenta a pacientului.
Raspunderea obiectiva – „strict liability”.
Doctrina internationala 12
prevede si ca răspunderea poate interveni nu numai
in prezenta si pe baza constatării unei forme de vinovatie, ci chiar in absenta acesteia;
este vorba de aşa-zisa răspundere obiectiva – „strict liability”, care intervine fara a
exista in mod cert vina unei persoane – in cazul celor care produc si comercializează
produse defectuoase sau periculoase pentru sănătate. In contextul de fata, avem de-a
face in special cu potentialul prejudiciu determinat de utilizarea unor substante sau
dispozitive medicale – deci vorbim de bunuri, nu de servicii – chiar daca pacientulvictima
a intrat in contact cu produsul respectiv in cursul unui serviciu sau tratament
medical.
Rationamentul nu este deloc complicat: daca, initial, cele mai multe disfunctii
sau vatamari erau determinabile si tratabile, in limita posibilitatilor, in baza
observatiei directe, a manevrelor de natura medicala efectuate si a analizei
simptomelor, in decursul ultimei sute de ani s-au inregistrat progrese fantastice in
acest sens, incepand cu razele X si continuand cu ultrasunete, MRI, EEG, EKG,
precum si multiple alte variante de teste electronice, care pot identifica si izola cu un
inalt nivel de precizie cele mai neinsemnate tulburari posibile ale organismului uman,
fara a fi sub nici o forma invazive. De la un numar redus de medicamente si produse
naturiste, s-a trecut, astfel, la utilizarea unui instrumentar medical complex si variat, la
utilizarea de substante radioactive sau la aplicarea de tratamente cu ajutorul unei
aparaturi ultraperformante.
Se considera ca publicul consumator nu detine cunoştinţele si aptitudinile
necesare pentru a verifica siguranţa si calitatea oferite de un anumit produs. Publicul
are încredere in cei ce comercializează medicamente si echipamente medicale si nu se
poate proteja, pe cont propriu, astfel ca cei ce obţin beneficii de pe urma
comercializării produselor respective trebuie sa-si asume si responsabilitatea in cazul
producerii unor prejudicii. Este sarcina producatorului sa asigure calitatea optima cat
12 Beth Walston – Dunham, op. cit., pag.122
16

priveste compozitia unui anumit medicament, eficienta substantelor utilizate, designul
si structura instrumentarului si a tehnicii medicale lansate pe piata si puse la
dispozitia specialistilor.
Furnizorii de servicii medicale pot sau nu sa aibă o atitudine culpabila si sa
răspundă pentru malpraxis medical, alături de furnizorii de produse medicale, după
cum fie au folosit un produs adecvat, dar produsul era defect, fie au folosit un produs
neadecvat, iar acesta, la rândul sau, poate sau nu sa fie defect, sau au distribuit –
pentru un profit propriu – un produs defect, si s-a produs un prejudiciu unui pacient.
In toate situatiile posibile se tine cont de contributia specifica a fiecarei parti implicate
in actul medical la producerea rezultatului vatamator.
Dincolo de un astfel de moment, pentru o calificare corecta a formei de
vinovatie si pentru stabilirea răspunderii – penale, civile sau disciplinare – aspectele
prezentate anterior sunt coroborate si cu celelalte elemente constitutive de care
trebuie sa se tina cont in mod obligatoriu pentru constatarea existentei unui caz de
malpraxis medical: obligaţia profesionala a cadrului medical, standardul de practica
stabilit si recunoscut, in legătura cu care intervine incalcarea obligaţiei profesionale,
prejudiciul produs si relaţia cauzala intre incalcarea obligaţiei profesionale si
producerea prejudiciului.
Si legea romana prevede in mod expres existenta obligaţiei profesionale a
cadrelor medicale: „medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei instituţii
furnizoare de servicii medicale, au obligaţia acordării asistentei medicale/îngrijirilor
de sănătate pacientului care are dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate in
cadrul instituţiei, potrivit reglementarilor legale” – art. 654 alin. 1 din Legea 95/2006;
„medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa nu pot refuza sa acorde asistenta
medicala/îngrijiri de sănătate pe criterii etnice, religioase si orientare sexuala sau pe
alte criterii de discriminare interzise prin lege” – art. 652 alin. 2 din Legea 95/2006 –
si, cu atât mai mult „au obligaţia de a accepta pacientul in situaţii de urgenta, când
lipsa asistentei medicale poate pune in pericol, in mod grav si ireversibil, sănătatea
sau viata pacientului” – art. 652 alin. 3 din legea sus-mentionata.
Nu trebuie sa uitam ca obligatia profesionala caracteristica relatiei medicpacient
este stabilita atat prin lege, prin norme de deontologie medicala, sau
regulamente si ghiduri de practica medicala, cat si, mai cu seama in cazul clinicilor
private sau in acele situatii cand se urmareste o anumita finalitate (de exemplu, in
chirurgia estetica), prin contract. Limitele acestei obligatii profesionale pot fi
precizate prin acest contract, reflectand intelegerea partior, dar si, atat in absenta sa
cat si adiacent, prin consimtamantul informat al pacientului, exprimat in scris, in
functie de ceea ce accepta acesta in mod efectiv. De aceea, atunci cand se depasesc
anumite limite, se verifica, din perspectiva aspectelor de natura subiectiva, eventuala
forma de vinovatie in baza careia, de la caz la caz, e posibil ca medicul sa-si fi depasit
atributiile, in absenta vreunei situatii de urgenta. Nu putine sunt cazurile in care, in
urma unor astfel de verificari, se constata incidenta prevederilor legale si a
rationamentelor juridice referitoare la praeterintentie, atunci cand nu s-a actionat cu o
forma de vinovatie mai grava.
Atunci cand nu exista, deja stabilita, o relatie medic-pacient, in sarcina
medicului nu cade vreo obligatie legala de a acorda asistenta medicala oricand si
oricui, indiferent de context. Daca insa isi asuma o astfel de postura, in sarcina
medicului in cauza se naste si obligatia de a acorda ingrijiri medicale corespunzatoare,
conform tuturor regulilor profesiei.
Medicul are o obligatie de diligenta – trebuie sa trateze pacientul cu grija, efort
si cunostinte situate in grad rezonabil pentru nivelul profesional la care acesta se
17

situeaza, si nu i se impune sa vindece pacientul sau sa obtina un anumit rezultat, cu
atat mai mult cu cat finalitatea tratamentului aplicat nu depinde doar de cunostintele si
talentul profesional care-i sunt caracteristice, ci, in egala masura, si de starea generala
de sanatate si de reactiile particulare ale organismului pacientului.
Malpraxisul medical se refera, in general, la aplicarea unui tratament contrar
sau necorespunzator standardelor profesionale acceptabile, si prin care s-a produs un
prejudiciu pacientului. Cauzele care determina astfel de situaţii sunt insa la fel de
variate ca si persoanele implicate, de o parte sau de alta, in desfăşurarea actului
medical. Reţinerea atitudinii culpabile a profesionistului înseamnă ca acesta nu a
demonstrat ca deţine acel nivel rezonabil de cunoştinţe, grija, atenţie, preocupare si
aptitudini cerute si deţinute in mod normal de cei care profesează in acelaşi domeniu
de activitate, posedand cunostintele si indemanarea tipice, caracteristice specialitatii
medicale in cauza, si profesand in circumstante similare, in cadrul comunitatii:
standardul terapeutic.
Daca insa, in trecut, termenul „comunitate” avea o semnificaţie îndeosebi
geografica, in prezent se presupune ca toţi medicii care au o anumita specializare sunt
la curent cu ultimele descoperiri in domeniu. Datoria profesionala de a se menţine le
un anumit standard terapeutic nu presupune doar acumularea unor anumite cunoştinţe
la un moment dat, ci pregătirea si auto-informarea permanenta, educaţia continua.
Astăzi, comunitatea înseamnă „comunitatea specialităţii” respective.
Cadrul medical trebuie sa acţioneze in aşa fel incat sa nu-si pună pacienţii in
pericol. In momentul in care acţionează nerespectând obligaţiile sale profesionale si
standardele recunoscute ale comunitatii medicale din care face parte, profesionistul
realizează acea incalcare a obligaţiei profesionale, in sensul neîndeplinirii acesteia
sau al îndeplinirii ei defectuoase, fapt ce poate constitui punctul de plecare pentru un
litigiu.
Se considera 13
ca se incalca obligatia profesionala atunci cand (1) exista o
practica uzuala si normala in domeniu, (2) pe care medicul invinuit nu a adoptat-o, si
(3) se stabileste ca un alt medic, detinator al unor cunostinte de specialitate de nivel
mediu, actionand cu diligenta obisnuita, nu ar fi procedat in acelasi fel ca medicul
invinuit.
Astfel, de exemplu, cauzele obisnuite care dau nastere la litigii, in obstetrica –
ginecologie pot fi, de regula, intalnite si in alte specialitati: omisiunea de a obtine
consimtamantul informat al pacientului, incapacitatea de a reduce substantial riscurile
interventiei medicale precum si gravitatea complicatiilor, incapacitatea de a acorda
ingrijiri medicale de urgenta in timp util, omisiunea de a insera toate datele referitoare
la ingrijirea medicala in dosarul pacientului, omisiunea de a obtine opinii medicale
conexe necesare si de a implica specialistii in cauza in administrarea cazului in timp
optim, incapacitatea de a coordona echipa medicala care acorda ingrijiri pacientului in
cauza si de a informa corespunzator, cu privire la evolutia tratamentului, atat pacientul
cat si familia acestuia, etc..
Sunt insa si aspecte specifice domeniului: intarzierea diagnosticarii cancerului,
complicatiile legate de asistenta medicala prenatala si nastere, complicatiile legate de
inducerea artificiala a travaliului, hemoragia obstetrica.
Pentru intrunirea conditiilor de existenta in vederea constatarii unui caz de
malpraxis medical este necesara si producerea unui prejudiciu. Comportamentul unui
cadru medical poate fi reprobabil si lipsit de profesionalism, insa in absenta unui
13 1955 SC 200 (Court of Session) cited in M. Jones, Medical Negligence, London, Sweet & Maxwell,
2003, 208, cited in Herman Nys, “Report on Medical Liability in Council of Europe Member States” –
European Committee in Legal Co-operation, Strasbourg, March 2005, pag. 10.
18

prejudiciu nu exista o baza reala pentru initierea unui litigiu in domeniul
malpraxisului medical. Prejudiciul poate fi fizic, psihic, emoţional sau doar financiar,
poate afecta persoana pacientului sau doar proprietatea acestuia. Pacientul trebuie insa
sa faca dovada ca a suferit respectivul prejudiciu si ca acest aspect poate fi cumva
reparabil, prin compensarea pierderilor suferite prin despăgubirea sa. Atat variantele
posibile de prejudiciu, precum si modalitatile specifice de recuperare a prejudiciului
produs, sunt prezentate in capitolul referitor la raspundere, intrucat isi gasesc mai bine
locul in contextul trasat de tipurile de raspundere legala.
De asemenea, pacientul trebuie sa demonstreze ca a suferit respectivul
prejudiciu ca rezultat al comportamentului culpabil al cadrului medical, in urma
incalcarii de către acesta a obligaţiei profesionale pe care o avea si a standardului
corelativ de practica medicala. In acest sens, trebuie demonstrata si legătura de
cauzalitate intre comportamentul cadrului medical si prejudiciul suferit de pacient. In
cazurile de malpraxis medical, acesta se considera a fi, de regula, elementul cel mai
greu de demonstrat. Întotdeauna trebuie avute in vedere atât aspectele de fapt cat si
cele de drept, întrucât se considera ca, chiar daca un anumit detaliu de fapt poate sa fi
contribuit la producerea rezultatului vatamator, este totuşi posibil ca, din punct de
vedere legal, sa nu existe legătura de cauzalitate, sau ca respectivul detaliu sa nu fi
avut un rol determinant in inlantuirea faptica. 14
Doctrina si practica de specialitate menţionează, ca metode utilizate in
determinarea legăturii de cauzalitate, atât eficienta criteriului „sine qua non” cat si
diferenţierea cauzelor determinante de ce care au doar un rol înlesnitor pentru
producerea rezultatului final.
In numeroase cazuri se arata, in mod corect, ca sarcina probei este impartita
intre pacient si medic, urmand ca pacientul sa administreze toate probele in acuzare,
atat cu privire la actiunile si omisiunile necorespunzatoare ale medicului, cat si cu
privire la existenta legaturii de cauzalitate intre acestea si rezultatul vatamator produs,
iar medicul sa administreze probele ce-i revin, in apararea sa. Rationamentul pentru
acest mecanism si in special pentru datoria pacientului de a administra probele privind
ingrijirile medicale necorespunzatoare si incalcarea obligatiei profesionale de catre
medic se bazeaza pe faptul ca medicul nu este tinut sa garanteze succesul
tratamentului, ci doar sa depuna un efort constient si constant sa vindece pacientul.
Cat priveste raspunderea medicala a echipei sau a unitatii medicale pentru
faptele personalului in subordine, pacientul trebuie doar sa arate ca, in cursul
ingrijirilor de care a beneficiat, s-a produs o greseala profesionala, fara a fi necesara
identificarea cu claritate a celor ce s-ar putea face vinovati pentru asistenta medicala
necorespunzatoare.
Pentru interpretarea si evaluarea corecta a probelor administrate, mai ales in
ceea ce priveste informatiile de natura medicala, este deseori necesara opinia unui
expert; expertii sunt insa solicitati doar in vederea analizarii informatiilor deja
existente, si nu au rol de sursa de noi informatii; mai mult, trebuie sa se limiteze la a
inainta opinii pertinente si atent motivate cu privire la datele concrete ale cazului, cu
privire la respectarea de catre cadrele medicale a principiilor si obligatiilor
profesionale, si sa raspunda cu acuratete la intrebarile partilor si ale instantei.
Dincolo de aceste metode a caror aplicabilitate se regaseste si conform
15
prevederilor recente ale legislaţiei romane, doctrina străina – in special cea
americana – invoca si teoria „res ipsa loquitur” („lucrurile vorbesc de la sine”), cu
14 Beth Walston – Dunham, op. cit., pag.4
15 Beth Walston – Dunham, op. cit., pag.9
19

larga aplicabilitate atât in cazul răspunderii obiective, bazate pe defectele produselor
farmaceutice si echipamentelor medicale cat si, mai ales, atunci când in mod
inechitabil, pacientul – victima se găseşte intr-o poziţie de inferioritate,
dezavantajoasa, fata de cadrul medical, din perspectiva posibilităţii reale de a
demonstra existenta comportamentului culpabil, atunci când respectivul cadru
medical deţine controlul asupra mijloacelor de proba pertinente si utile. Exemplul
tipic invoca situatia in care pacientul, supus unei interventii chirurgicale, se afla sub
anestezie in momentul producerii incidentului care a determinat prejudiciul suferit;
dintr-o astfel de postura, ar fi imposibil ca acesta saa cunoasca circumstantele in care
a avut loc vatamarea, si ar fi extrem de dificil sa identifice cauzele si conexiunile
specifice. La fel, este invocata situatia pacientului programat sa fie operat la piciorul
drept, si care, odata trezit din anestezie, constata ca ii fusese operat piciorul stang.
Doctrina si practica judiciara, dar si legea romana prevăd si situaţii in care
este înlăturata răspunderea pentru prejudiciile produse in exercitarea
profesiunii, de către personalul medical, considerându-se ca, in anumite condiţii, nu
poate fi reţinut comportamentul cadrelor medicale drept culpabil:
a) „când acestea (daunele si prejudiciile – subl. ns.) se datorează condiţiilor de
lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic si tratament, infecţiilor
nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor si riscurilor in general acceptate ale
metodelor de investigaţie si tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare,
echipamentelor si dispozitivelor medicale, substanţelor medicale si sanitare folosite” –
art. 643 alin. 2 lit. a, Legea nr. 95/2006
In acest caz intervine insa răspunderea corelativa a unitatilor sanitare publice
sau private, sau raspunderea producatorilor de medicamente si echipament medical, in
condiţiile prevăzute de lege.
Consideram ca raspunderea personalului medical poate interveni in astfel de
conditii, daca faptele cadrelor medicale fac parte din antecedenta cauzala a
rezultatului prejudiciabil pentru pacient, bineinteles proportional cu gradul de
vinovatie constatat.
b) „când acţionează cu buna-credinţa in situaţii de urgenta, cu respectarea
competentei acordate” – art. 643 alin. 2 lit. b, Legea nr. 95/2006 – aceste prevederi
trebuie coroborate cu cele ale art. 642 alin. 4 din legea mentionata anterior, potrivit
cărora „personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse in exercitarea
profesiei si atunci când isi depaseste limitele competentei, cu excepţia cazurilor de
urgenta in care nu este disponibil personal medical ce are competenta necesara”.
Competenta cadrelor medicale se stabileşte conform standardelor terapeutice
recunoscute precum si in legătura cu atribuţiile stabilite in sarcina fiecărui membru al
personalului medical in unităţile sanitare publice sau private unde activează.
c) atunci când se obţine, conform legii, consimtamantul informat al
pacientului, si nu se acţionează contrar acestui consimtamant.
Consimtamantul informat al pacientului nu este prevazut expres in legislatia
speciala medicala ca si cauza exoneratoare de raspundere a medicului care acorda
ingrijirile conform acestui acord exprimat, dar aceasta concluzie decurge firesc din
interpretarea stipulatiilor legislatiei speciale, prin coroborare cu normele de generala
aplicare, de natura penala sau civila. Acest rol insa se mentine doar atat timp cat
cadrul medical respecta limitele stabilite de consimtamantul informat, documentat
corespunzator in dosarul medical al pacientului, atat din perspectiva explicatiilor
prealabile, cat si ca etapizare si continut al stabilirii diagnosticului si alegerii si
aplicarii tratamentului specific. Aspectele referitoare la consimtamantul informat si
20

limitele acordarii asistentei medicale din aceasta perspectiva trebuie interpretate si
intelese si din prisma reglementarilor in vigoare cu privire la situatiile de urgenta.
Legea 95/2006 prevede ca „medicul curant, asistentul medical/ moaşa răspund
atunci când nu obţin consimtamantul informat al pacientului sau al reprezentanţilor
legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor in care pacientul este lipsit de discernământ,
iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiata nu poate fi contactat, datorita
situaţiei de urgenta” (art. 651 alin. 1).
Cercetările 16
demonstreaza ca majoritatea litigiilor care pornesc in legătura cu
aspectele legate de consimtamantul informat al pacientului se refera la doua detalii:
(1) absenta redactării intr-un document special, distinct, a tuturor informaţiilor
discutate cu pacientul, si (2) absenta definirii clare a posibilelor rezultate ce pot urma
tratamentul sau intervenţia respectiva, pentru ca aşteptările pacientului sa fie unele
realiste.
Pentru ca pacientul sa fie capabil sa-si exprime consimtamantul, trebuie sa i se
furnizeze toate datele relevante pentru finalizarea procesului decizional. Este
prerogativa pacientului, si nu a medicului, sa hotărască ce tratament corespunde cel
mai bine intereselor sale. In acest sens se exprima si legea romana: conform art. 649
din Legea nr. 95/2006 pacientului i se solicita acordul scris, după ce i s-au prezentat
„la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia”, informaţii cu
privire la diagnostic, natura si scopul tratamentului, riscurile si consecinţele
tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile si consecinţele lor
precum si prognosticul bolii fara aplicarea tratamentului.
Inainte de a decide in favoarea consimtamantului informat ca si cauza
exoneratoare de raspundere, in temeiul lipsei vinovatiei cadrului medical sau chiar
echipei medicale care a acordat ingrijirile, in practica, consideram ca se impune luarea
in considerare, de la caz la caz, a urmatoarelor aspecte:
(1) A intervenit cu adevarat o urgenta medicala sau o circumstanta neasteptata
care a impus administrarea imediata a tratamentului medical independent de
existenta consimtamantului informat in acest sens?
(2) Au fost oferite – fie pacientului competent, fie reprezentantului sau legal –
atat informatii corespunzatoare cat si solutii alternative rezonabile prin
prisma tuturor riscurilor semnificative si a tuturor beneficiilor tratamentului
propus?
(3) Atunci cand consimtamantul a fost acordat de catre pacient, au fost
explicatiile oferite si fisa de consimtamant semnata intr-un moment si in
conditii in care pacientul putea sa gandeasca limpede si sa proceseze corect
informatiile care i-au fost prezentate (de exemplu, nu sub influenta
medicatieicare i-ar fi putut afecta judecata/puterea de decizie)?
(4) S-a oferit pacientului/reprezentantului sau legal ocazia sa puna intrebari si sa
primeasca raspunsuri cu privire la tratamentul propus, riscuri si beneficii?
(5) Exista vreo dovada cu privire la faptul ca, daca pacientului/reprezentantului
sau legal li s-ar fi acordat informatii in mod adecvat precum si ocazia de a
pune intrebari cu privire la tratamentul propus, respectivul tratament ar fi fost
refuzat?
16 Jack M. Schneider, MD, „Malpractice and Medical Practice”, - in „Medical Malpractice. A
Physician’s Sourcebook”, Humana Press, USA, 2005, pag.140
21

CAP. IV IMPLICATII: CONTEXT, EZITARI, LIMITE.
Cele mai multe acuzaţii de malpraxis medical iau naştere atunci când pacientul
căruia i-au fost furnizate respectivele servicii medicale consideră nesatisfăcător, dintrun
motiv sau altul, rezultatul final obţinut. Însă sursele posibile ale insatisfacţiei sale
pot fi tot atât de diferite şi variate precum sunt şi persoanele implicate în actul medical
– ca subiecţi activi sau pasivi. Adevărul este că practica medicală lucrează cu un
număr infinit de variabile, care, la fel, pot determina nenumărate rezultate. Marea
majoritate a tratamentelor sunt încununate de succes; având în vedere constantul
progres tehnologic, medicina devine pe zi ce trece mai mult ştiinţă decât artă. Cu toate
acestea, apar şi situaţii în care cadrele medicale interpretează eronat anumite date, sau
dau dovadă de mai puţină pricepere în efectuarea actului medical, sau în care
pacientul interpretează rezultatul obţinut ca fiind categoric sub aşteptările sale, iar în
aceste situaţii există temeiul pentru invocarea răspunderii medicale.
Odată cu dobândirea dreptului de a profesa, medicul depune jurământul lui
Hippokrates – în formularea sa modernă, aşa cum a fost acesta adoptat de Asociaţia
Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din 1975.
Mai mult, unul dintre principiile de bază ale profesiunii medicale este
„primum non nocere “ (înainte de toate să nu vătămăm – first do not harm).
În acest context, se pune problema cum va fi tras la răspundere un medic care,
în exercitarea profesiei nu numai că nu acţionează conform principiilor hipocratice,
dar mai şi vatămă pe cel care, în virtutea rolului sau social, îl respectă şi îi cere
ajutorul.
În soluţionarea acestei probleme plecam de la obligaţiile ce incumbă cadrului
medical: acestea au o dublă natură – etică şi juridică. Astfel, modelul de conduită
medicală este trasat atât de Codul de deontologie medicală, cât şi de legile în vigoare,
specifice (Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, Legea drepturilor
pacientului nr. 46/2003, Ordinul nr. 916/2006 privind aprobarea Normelor de
supraveghere, prevenire si control al infectiilor nosocomiale in unitatile sanitare,
Norma metodologica de aplicare a titlului XV „Raspunderea civila a personalului
medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice” din
Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, etc.) sau de drept comun
(Codul civil, Codul penal).
În stabilirea răspunderii cadrului medical, este unanim acceptată teza
răspunderii bazată pe greseala, cu efecte pozitive atât din perspectiva medicului, care
nu devine un inhibat din punct de vedere profesional, terorizat fiind de obsesia
răspunderii, cât şi din perspectiva pacientului, care va fi expus doar unor riscuri cât
mai rare şi minore. Raspunderea obiectiva – „strict liability” – incidenta chiar si in
absenta dovedirii vreunei forme de vinovatie, este exceptia, ca de altfel si posibilitatea
raspunderii in absenta demonstrarii cu claritate a legaturii de cauzalitate intre fapta si
rezultatul prejudiciabil, atunci cand „lucrurile vorbesc de la sine” – „res ipsa
loquitur”.
Doctrina şi practica sunt constante în precizarea şi solicitarea condiţiilor de
existenţă în privinţa cazurilor de malpraxis medical.
Obligaţia profesională a medicului este considerată a fi în primul rând una de
diligenţă; el trebuie să exercite o îngrijire normală, rezonabilă, pe care ar exercita-o şi
alt medic cu pregătirea şi experienţa sa, în condiţiile date. Astfel, grija rezonabilă a
medicului este apreciată prin prisma circumstanţelor în care a acţionat.
Standardele terapeutice – conform legislaţiei române în vigoare – sunt cele
stabilite prin ghidurile de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel
22

naţional sau, în lipsa acestora, prin standardele recunoscute de comunitatea medicală a
specialităţii respective. Legislatia recenta (Norma metodologica de aplicare a titlului
XV „Raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de produse si servicii
medicale, sanitare si farmaceutice” din Legea nr. 95/2006 privind reforma in
domeniul sanatatii) precizeaza obligatia furnizorilor de servicii medicale de a respecta
standarde europene recunoscute de comunitatea medicala a specialitatii respective,
standarde ce vor putea fi actualizate periodic, in functie de dezvoltarea stiintifica
medicala.
Încălcarea obligaţiei profesionale poate avea loc atât printr-o acţiune, cât şi
printr-o inacţiune – atunci când există obligaţia legală de a nu rămâne în pasivitate.
Atât acţiunea cât şi omisiunea cadrului medical de a-şi îndeplini cu conştiinciozitate şi
competenţă îndatoririle profesionale pot atrage răspunderea penală, civilă, sau
disciplinară, după caz, fără ca una dintre aceste forme de răspundere să le excludă pe
celelalte.
În momentul în care are loc încălcarea obligaţiei profesionale şi, respectiv,
nerespectarea standardului terapeutic acceptabil, iar acţiunea sau omisiunea sunt
realizate de către cadrul medical cu vinovăţie, este necesară, în funcţie de toate
împrejurările săvârşirii faptei, stabilirea formei de vinovăţie corespunzătoare. Trebuie
făcute anumite precizări, si cu această ocazie, cu privire la sarcina probei. Astfel, în
cazul unei răspunderi penale sau în cazul răspunderii civile delictuale, obligatia
medicului fiind de diligenta, pacientul este cel care trebuie să demonstreze că medicul
a acţionat cu vinovăţie, după cum trebuie să facă proba legăturii de cauzalitate între
prejudiciul suferit şi acţiunea sau omisiunea vinovată a cadrului medical. Dimpotrivă,
în cazul reţinerii răspunderii civile contractuale, sarcina probei îi incumbă
profesionistului, care trebuie să demonstreze că şi-a îndeplinit corect obligaţiile
profesionale. In materie contractuala, obligatia medicului fiind de rezultat, pacientul
trebuie doar sa dovedeasca existenta obligatiei nascute din contract si faptul
neexecutarii ei totale sau partiale, a executarii necorespunzatoare sau cu intarziere.
Odata demonstrate aceste aspecte, vinovatia medicului se prezuma, si el este cel care
trebuie sa probeze, eventual, contrariul, in aparare.
Nu trebuie sa uitam nici ca, indiferent de natura raspunderii, tot medicul este
cel care trebuie sa faca dovada respectarii prevederilor legale cu privire la acordarea
consimtamantului informat.
Pentru a exista răspundere pentru malpraxis-ul medical, este imperios necesar
ca pacientul să fi suferit un prejudiciu, şi între încălcarea – omisivă sau comisivă – a
obligaţiei profesionale şi acest prejudiciu să se stabilească o legătură de cauzalitate.
Mai mult, chiar şi în cazul teoriei res ipsa loquitur, unde nu se poate arăta clar modul
de producere al rezultatului şi lanţul desfăşurării evenimentelor, este cerută
întotdeauna evidenţierea prejudiciului.
Doctrina si jurisprudenta romana diferentiaza doar prejudiciul patrimonial de
cel nepatrimonial, insa nu fac nici o referire cu privire la un prejudiciu biologic
propriu-zis. In schimb, se precizeaza ca „repararea asa-zisului prejudiciu de agrement
s-a putut dispune prin largirea notiunii de prejudiciu moral, iar a prejudiciilor rezultate
din atingeri aduse integritatii corporale sau sanatatii prin aprecierea mai larga a
daunelor materiale.
In literatura de specialitate europeana, prejudiciul biologic este considerat a fi
consecinţa normală şi imediată a comportamentului medical vizat şi constă în
determinarea diminuării sau încetării unor funcţii fundamentale fizico-psihice ale
organismului uman ca, de exemplu, capacitatea generică de a munci, capacitatea de a
dezvolta relaţii sociale şi de familie, posibilitatea de a-şi îmbunătăţi pregătirea
23

profesională, cea de a procrea, de a-şi fructifica timpul liber, etc. Anumite atitudini
vătămătoare pot afecta, într-un sens sau altul, aceste capacităţi. Astfel, o cicatrice
permanentă pe faţa unei femei tinere îi poate diminua acesteia posibilitatea de a
dezvolta relaţii sociale, dar şi posibilitatea de a se angaja la o anumită firmă.
Prejudiciul moral constituie o lezare nepatrimonială a persoanei vătămate
(pecunia/pretium doloris), care nu se confundă cu prejudiciul biologic. Prejudiciul
moral reprezinta o tulburare psihică trecătoare şi subiectivă, corelativă suferinţei
fizice temporare şi resentimentelor faţă de cadrul medical vinovat şi faptele acestuia.
Prejudiciul patrimonial este reprezentat de cheltuielile ocazionate de
tratament, angajarea personalului medical suplimentar (de exemplu o asistentă care să
supravegheze în permanenţă pacientul lezat), etc. – deci de paguba efectivă –
(damnum emergens), dar şi de beneficiul nerealizat (lucrum cessans) tocmai din cauza
vătămării suferite şi a evoluţiei ulterioare a pacientului – de exemplu pierderea sau
diminuarea surselor de câştig, ca urmare a leziunilor majore, fizice sau psihice care
sunt prevăzute ca şi prejudiciu biologic, şi care au dus la pierderea capacităţii de a
lucra. Pierderea sau diminuarea surselor de câştig trebuie demonstrată prin probele
administrate şi trebuie să se refere la privarea efectivă de o valoare economică
concretă ce definea constant patrimoniul persoanei vătămate, anterior, şi nu la un
singur moment rentabil din evoluţia profesională a acesteia.
În caz de deces al pacientului, repararea prejudiciului patrimonial poate fi
obţinută de membrii familiei sau de către persoanele apropriate care trăiau din
câştigurile realizate de acesta, însă doar în limita sumelor care le-ar fi fost destinate.
Prejudiciul poate fi rezultatul actiunii propriu-zise a medicului, sau rezultatul
ingrijirilor medicale acordate de personalul medical din echipa acestuia, precum si
urmarea neglijentei in organizarea activitatilor in unitatea medicala in care este
administrat tratamentul. De asemenea, prejudiciul poate fi determinat de greseala
medicului in acordarea ingrijirilor medicale, dar poate fi si consecinta prestarii
serviciilor medicale lege artis, cu respectarea standardelor terapeutice in specialitatea
respectiva, insa fara consimtamantul informat al pacientului sau cu depasirea limitelor
acestui consimtamant.
Pentru a putea obtine repararea prejudiciului patrimonial, este necesar sa se
demonstreze caracterul cert al acestuia, precum si ca prejudiciul nu a fost reparat.
Doctrina romana distinge, in special in materie de drept medical 17
, si intre (a)
prejudiciile cauzate personalitatii fizice sau prejudiciile corporale, in care include
atingerile aduse sanatatii si integritatii corporale corespunzatoare pretium doloris, dar
si prejudiciul de agrement (constand in pierderea sau restrangerea posibilitatilor fiintei
umane de a se bucura de satisfactiile si placerile normale ale vietii), si prejudiciul
estetic (atingeri aduse armoniei fizice si infatisarii unei persoane – cicatrici, mutilari,
desfigurari – corespunzatoare pretium pulchritudinis) si, respectiv, (b) prejudiciile
cauzate personalitatii afective, categorie in care sunt incluse durerile psihice
determinate.
Managementul riscului
Cu cât o terapie este mai complexă, cu cât aceasta poate aduce beneficii mai
mari pacientului, cu atât riscurile pe care aceasta le implică sunt mai mari, astfel încât
medicul trebuie să evalueze, pe cât posibil, cât mai corect aceste riscuri, să înţeleagă
ab initio în ce măsură pot face rău pacientului şi în ce măsură îi pot profita, precum si
să estimeze în ce condiţii poate sa-şi asume aceste riscuri.
17 Aurel Teodor Moldovan, “Tratat de drept medical”, Ed. All Beck, 2002, pag. 357.
24

Unele riscuri sunt inevitabile. Într-o astfel de situaţie, este necesară
compararea avantajelor cu dezavantajele neasumării riscului şi luarea unei decizii prin
situarea în prim plan a beneficiilor pe care le poate avea pacientul. Dacă, prin
neasumarea riscurilor, însăşi sănătatea pacientului este periclitată, devine justificată
aplicarea respectivului tratament,chiar dacă riscurile procedurilor medicale sunt mai
mari. Dacă însă afecţiunea este minora, trebuie evitate chiar şi riscurile minore: „când
un test pentru stabilirea diagnosticului comportă riscul unei reacţii adverse, atunci nu
există nici o indicaţie clinică pentru efectuarea unui astfel de test, motiv pentru care
ele nu pot fi nici justificate” 18
. De asemenea, în unele împrejurări ignorarea riscurilor
mici este rezonabilă, deoarece şansa de a se materializa este departe, iar costurile de a
le lua în calcul sunt mari. Dimpotrivă, când preţul evitării riscului este minim,
doctorul poate fi neglijent ignorând chiar un risc îndepărtat ca realizare.
Este considerata esentiala protectia, in masura posibilitatilor, referitoare la
posologia riscului, dintr-o dubla perspectiva: ca risc al terapiei, a carui asumare poate
duce sau nu la succes, si ca risc personal al medicului care, dovedind curaj si
devotament in lupta cu boala, poate fi gresit inteles, mai ales in cazul unui rezultat
nefavorabil, si poate suporta consecinte deosebit de nefaste pentru cariera sa. Aceste
variante nu se exclud ci, dimpotriva, coexista si apar profesionistilor, de cele mai
multe ori, ca interdependente.
Problemele legate de asumarea riscului au preocupat întotdeauna cadrele
medicale. Dincolo însă de aspectele care ţin de motivaţia intrinsecă a actului medical
util şi oportun, în faţa avalanşei de litigii ocazionate de cazurile de malpraxis medical,
o serie de unităţi sanitare publice şi private fie au instituit fie fac eforturi pentru a
concepe adevărate departamente care supraveghează tocmai gestionarea riscurilor
19
inerente practicii medicale. Astfel, aceste departamente de „risk management”
dezvoltă o serie de activităţi specifice care ţin, în primul rând, de identificarea
posibilelor pericole legate de desfăşurarea activităţii cadrelor medicale şi
implementarea masurilor necesare pentru eliminarea sau cel puţin diminuarea
riscurilor legate de acestea. Apoi, se urmăreşte asigurarea unui mediu sigur atât din
perspectiva desfăşurării efective, fizice, a actului medical, cât şi din punct de vedere
legal, etapă care poate include inspecţii periodice, pregătirea continuă a personalului,
verificări ale procedurilor şi ale echipamentelor.
În ceea ce priveşte relaţiile specifice de tipul medic – pacient, aceste
departamente controlează îndeplinirea tuturor cerinţelor legate de procedura
consimţământului informat, de păstrarea confidenţialităţii asupra informaţiilor aflate
de la pacient, verifică întocmirea documentaţiei corespunzătoare actelor medicale
efectuate, dar şi alte aspecte legate, de exemplu, de calificările şi studiile personalului
medical, de siguranţa în cadrul unităţii medicale respective, etc.
Acolo unde astfel de departamente nu au inca o existenta certa, se recunosc
insa necesitatea si eficienta lor, se cauta si se propun solutii, se fac incercari.
Departamentele distincte cu rol de coordonare si control in acest sens (hemovigilenta,
farmacovigilenta, prevenira si controlul infectiilor nososcomiale) incearca a se reuni
intr-un serviciu unic, cu atributii complexe.
Răspunderea disciplinară este cea mai uşoară, dar şi cea mai des uzitată
formă de răspundere medicală, întrucât ea decurge în mod firesc din normele de
18 Aurel Teodor Moldovan, „Tratat de drept medical”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag.418.
19 Beth Walston-Dunham, op.cit., pag.132, cap. „Risk Management Issues in the Health Care Industry”
25

conduită profesională şi din modul în care fiecare cadru medical îşi îndeplineşte
obligaţiile.
Obligaţiile medicului decurg atât din Codul de deontologie medicală, cât şi din
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, şi din alte legi şi regulamente
specifice.
Pe cale de consecinta, Statutul Colegiului Medicilor din Romania considera ca
fiind abatere disciplinara „fapta savarsita cu vinovatie prin care se incalca juramantul
depus, legile si regulamentele specifice profesiei de medic, Codul de deontologie
medicala, prevederile statutului, deciziile obligatorii adoptate de Colegiul Medicilor
din Romania, precum si orice alta fapta savarsita in legatura cu profesia sau in afara
acesteia, care este de natura sa prejudicieze onoarea si prestigiul profesiei sau ale
corpului profesional.”
Ca organ de jurisdicţie profesională însă, Colegiul Medicilor este cel care
organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională, de
deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională.
Acţiunea disciplinară împotriva medicului poate fi pornită în termen de cel
mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor
prejudiciabile. Plângerea se depune la colegiul teritorial al cărui membru este medicul
şi se soluţionează de către comisia de disciplină a colegiului respectiv, independentă
de conducerea acestuia şi respectiv de către comisia superioară de disciplină, dacă
medicul este membru al organelor de conducere la nivel teritorial sau naţional. In
cazul medicilor cetateni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat
apartinand Spatiului Economic European sau ai Confederatiei Elvetiene, plangerea
trebuie depusa la colegiul in a carui raza medicul respectiv isi desfasoara activitatea.
Ancheta disciplinară se exercită prin persoane desemnate în acest scop de
către biroul consiliului colegiului teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al
Colegiului Medicilor din România. De asemenea, unităţile sanitare sau cele de
medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor de disciplină sau
persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare documentele medicale
solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.
Procedura judecării abaterilor este cea prevăzută în Statutul Colegiului
Medicilor din România.
Dacă plângerea este admisă de către comisia de disciplină, se pot aplica
următoarele sancţiuni disciplinare, conform art. 447 alin. 1 din Legea 95/2006: „ a.
mustrare;
b. avertisment;
c. vot de blam;
d. amendă;
e. interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o
perioadă de la o lună la un an;
f. retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România”.
Această ultimă sancţiune operează de drept pe durata stabilită prin hotărâre
definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la interzicerea exercitării profesiei.
De asemenea, în funcţie de împrejurări, comisia de disciplină poate aprecia ca,
pe lângă una din sancţiunile disciplinare prevăzute în art. 447, medicul sancţionat să
fie obligat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medicală sau la
alte forme de pregătire profesională, urmând ca radierea sancţiunii disciplinare
aplicate medicului să aibă loc ulterior numai după prezentarea dovezii ducerii la
îndeplinire a măsurilor dispuse menţionate.
26

Desi recunoastem importanta si necesitatea prevederilor legale referitoare la
sanctionare disciplinara a cadrelor medicale care incalca sau executa necorespunzator,
cu vinovatie, obligatiile de natura profesionala, totusi trebuie sa remarcam ca
legiuitorul roman nu precizeaza un aspect esential, si anume ca deciziile comisiilor de
disciplina sau chiar hotararile instantei, in contencios administrativ, cu privire la
sanctiunile disciplinare aplicabile, nu stabilesc vinovatia sau, respectiv, nevinovatia
cadrelor medicale in cauza si, de asemenea, nu au decat un rol consultativ, si
nicidecum valoare probatorie intr-un litigiu penal sau civil pe acelasi temei de fapt. O
astfel de concluzie se desprinde insa cu usurinta din stipulatiile legii speciale care
arata ca raspunderea disciplinara nu exclude raspunderea penala, contraventionala sau
civila, conform prevederilor legale si, de asemenea, ca procedura stabilirii cazurilor de
malpraxis nu impiedica liberul acces la justitie potrivit dreptului comun.
Răspunderea penală este, fără îndoială, cea mai severă dintre toate formele
responsabilităţii juridice. La fel ca în orice alt domeniu, şi în ceea ce priveşte
exerciţiul profesiunii medicale, răspunderea penală este invocată ori de câte ori
medicul săvârşeşte o infracţiune, fie îndreptată împotriva regulilor de convieţuire
socială, fie prin ignorarea normelor ce definesc practica profesiei.
Accesul la penal este vazut de catre pacient drept calea sigura si cea mai putin
costisitoare pentru a afla daca ingrijirile medicale care i-au fost acordate ascund sau
nu vreo gresela a profesionistilor in domeniu. O astfel de solutie reprezinta optiunea
preferata nu doar atunci cand se produce o vatamare majora integritatii fizice a
pacientului, ci si daca, pe fondul unei lipse de comunicare, acesta capata convingerea
ca i se ascund aspecte grave cu privire la evolutia tratamentului si in special in
legatura cu calitatea prestarii serviciilor medicale.
Ca si in alte domenii, profesionistii incearca sa evite pe cat posibil intalnirea
cu dreptul penal. In domeniul medical cu atat mai mult, si nu numai pentru motivul ca
procedura penala este brutala, fara un respect real acordat prezumtiei de nevinovatie,
si cu etape greoaie si dificil de parcurs si de inteles pentru cei care nu sunt
familiarizati cu sistemul, ci si pentru ca, se pare, in special in instanta, medicii si
juristii vorbesc limbi diferite. Pe fondul culturii profesionale specifice, pentru cadrul
medical acuzat, termeni precum „punerea in pericol a vietii unei persoane”, „ucidere
din culpa”, sau „vatamare corporala pe fondul incalcarii obligatiei profesionale de a
acorda ingrijiri medicale de urgenta” pot sa aiba un efect teribil, intrucat lovesc in
insasi vocatia medicala si pot avea implicatii extrem de grave in plan etic. In plus,
judecatorul doreste de regula raspunsuri clare la intrebari punctuale, care pot sa aiba
legatura cu mecanismul savarsirii faptei. La astfel de intrebari, medicul incearca sa
raspunda intr-o maniera proprie, folosind termeni stiintifici si explicatii care au
legatura cu motivatiile intrinseci ale tratamentului medical. Incompatibilitatea intre
cele doua tipuri de discurs este uneori totala. Astfel, se pare ca nu vorbim de o
respingere de principiu a instantei penale din partea cadrelor medicale – motivatiile
sunt uneori mai mult decat consistente.
Răspunderea penală a medicului este angajată atunci când, în exerciţiul
profesiei săvârşeşte, cu vinovăţie, o faptă prevăzută în legea penală, care prezintă
pericol social. Prin faptă în sensul malpraxis-ului medical se înţelege acea acţiune sau
omisiune a medicului prin care acesta încalcă obligaţia profesională pe care trebuie să
o respecte în virtutea rolului social pe care îl deţine, de exemplu administrează un
tratament nepotrivit, întrucât în mod neglijent nu a stabilit corect diagnosticul prin
luarea necorespunzătoare a anamnezei, sau nu acordă îngrijirile medicale de urgenţă,
ignorând starea gravă în care i se adresează pacientul, etc.
27

Atât timp cât se impune o înţelegere a malpraxis-ului medical, aşa cum este el
definit în art. 642 din Legea nr. 95/2006 prin prisma tuturor formelor de vinovăţie şi
nu doar prin prisma culpei, consideram că poate exista răspundere penală a medicului
în cazul următoarelor infracţiuni:
1. Omorul, conform art. 174 C. pen.
2. Uciderea din culpă conform art. 178 C.pen..
3. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii – conform art. 179 C.pen.
4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, conform art. 183 C.pen.
5. Vătămarea corporală din culpă, conform art. 184 Cod penal.
6. Provocarea ilegală a avortului conform art. 185 C.pen.
7. Divulgarea secretului profesional conform art. 196 C. pen.
8. Violul , conform art.197 C. pen.
9. Actul sexual cu un minor conform art.198 C. pen.
10. Perversiunea sexuală, conform art. 201 C.pen.
11. Exercitarea fără drept a unei profesii, conform art. 281 C.pen.
12.Falsul material în înscrisuri oficiale, conform art. 288 C.pen.
13. Falsul intelectual, conform art. 289 C. pen.
14.Uzul de fals, conform art. 291 C.pen.
Există şi legi speciale care incriminează anumite fapte pe care medicul le-ar
putea săvârşi în cadrul profesiei sale: Legea nr. 282/2005 privind organizarea
activitatii de transfuzie sanguina, donarea de sânge si componente sanguine de origine
umana, precum si asigurarea calitatii si securitatii sanitare, in vederea utilizarii lor
terapeutice; Legea nr. 143/2000 privind prevenirea si combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri , etc.
Cu privire la acţiunea penală împotriva unui membru al Colegiului Medicilor
din România, pentru fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic, art. 387
din Legea 95/2006 prevede că aceasta „se pune în mişcare cu înştiinţarea prealabilă a
Colegiului Medicilor al cărui membru este medicul respectiv.”
Dreptul la acţiunea penala se naşte in momentul savarsirii infracţiunii; tot in
acest moment încep sa curgă si termenele de prescripţie, care sunt calculate conform
prevederilor Codului penal, fara vreo reglementare speciala.
De asemenea, instanţele de judecată „vor comunica Colegiului Medicilor din
România hotărârile judecătoreşti rămase definitive, prin care s-au pronunţat cu privire
la fapte exercitate în timpul şi în legătură cu profesia, de către medici pe teritoriul
României.”.
Urmeaza ca practica judiciara sa stabileasca, de la caz la caz, in functie de
particularitati si de specificul profesiei medicale, incadrarile cele mai potrivile.
Răspunderea civila
In reglementarea Codului civil, autorul este obligat la repararea prejudiciului
atât in cazul producerii lui prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei
obligaţii stabilite printr-un contract, cat si atunci când dauna s-a produs prin
savarsirea unei fapte ilicite, independente de un raport juridic anterior.
De asemenea, persoana prejudiciata printr-o infracţiune isi poate exercita
acţiunea civila in cadrul procesului penal, unde se poate constitui parte civila, sau
poate introduce o acţiune civila separata, întemeiata fie pe răspunderea civila
contractuala, fie pe cea delictuala, la instanţa civila. Partea care a folosit una din
acţiuni nu poate, de regula, ca după obţinerea hotărârii sa introducă o noua acţiune.
Este posibila introducerea unei acţiuni civile separate de către partea care s-a
constituit parte civila in procesul penal, numai daca instanţa penala a lăsat
28

nesoluţionata acţiunea civila sau daca daunele au fost produse ulterior pronunţării
hotărârii penale.
In doctrina si practica temeiul răspunderii civile medicale a dat naştere la
numeroase controverse, după cum răspunderea medicului se considera fie delictuala,
fie contractuala.
In mod corect se considera ca, in sistemul asigurărilor sociale de sănătate,
raporturile medic – pacient nu sunt de natura contractuala, întrucât deşi asiguraţii au
dreptul sa aleagă atât medicul de familie, cat si medicii de specialitate, este vorba doar
de un drept de alegere, si pacienţii nici nu stabilesc relaţii contractuale cu respectivii
medici, nici nu le plătesc in mod direct contravaloarea serviciilor medicale. Mai mult,
deşi asiguraţii contribuie la fondurile caselor de asigurări de sănătate, totuşi aceste
fonduri – din care se realizează plate serviciilor medicale – nu sunt constituite doar
din contribuţiile acestora, ci si din cele ale persoanelor fizice si juridice care angajează
personal salariat, din subvenţii de la bugetul de stat, precum si din alte surse. In acest
context, raporturile medic – pacient, in sistemul asigurărilor de sănătate, se înscriu in
sfera răspunderii civile delictuale.
Tot pe temeiul răspunderii civile delictuale se obţin daune pentru prejudiciu
produs, daca acţiunea civila este exercitata in cadrul procesului penal sau in mod
distinct, dar după soluţionarea acţiunii penale, întrucât medicul a savarsit o
infracţiune.
In stabilirea naturii raspunderii civile, trebuie sa avem intotdeauna in vedere
mai multe aspecte ce tin de mecanismul fiecarei modalitati in parte. Astfel,
raspunderea civila contractuala este determinata de neexecutarea obligatiei stabilite
prin contract; pentru recuperarea prejudiciului este necesara o cerere formala a
creditorului obligatiei neexecutate, in vederea punerii in intarziere a debitorului;
recuperarea prejudiciului e limitata, in principiu, la cuantumul daunelor previzibile in
momentul incheierii contractului, iar in materie de proba, creditorul trebuie sa
demonstreze doar existenta valabila a obligatiei asumate si neexecutarea sau
executarea necorespunzatoare a acesteia, iar din acel moment vinovatia debitorului
este prezumata. Raspunderea civila delictuala este determinata, pe de alta parte, de
savarsirea faptei (prin actiune sau omisiune) cu caracter ilicit; pentru recuperarea
prejudiciului nu este necesara o cerere formala in vederea punerii in intarziere a
faptuitorului, intrucat dreptul la recuperarea respectivului prejudiciu se naste chiar din
momentul executarii faptei ilicite; recuperarea prejudiciului nu este limitata la vreun
cuantum previzibil, ci poate fi extinsa si la acoperirea daunelor care nu ar fi putut fi
prevazute in momentul savarsirii faptului generator, dar care au fost determinate pe
aceeasi linie cauzala; in materie de proba, partea prejudiciata trebuie sa demonstreze
atat savarsirea faptei, cat si producerea prejudiciului si legatura de cauzalitate dintre
acestea, dar mai cu seama forma de vinovatie a faptuitorului. Trebuie de remarcat
specificul acestor precizari in materie de malpraxis medical, unde in antecedenta
cauzala a rezultatului, fie ea de natura contractuala sau elictuala, trebuie observate atat
obligatia profesionala de natura medicala, cat si incalcarea in modalitatile specifice a
acestei obligatii, precum si nerespectarea standardului de practica medicala
recunoscut in specialitatea respectiva. De asemenea, literatura de profil, fara exceptii,
cere ca proba indeplinirii obligatiilor cu privire la informarea corespunzatoare a
pacientului si acordarea consimtamantului informat sa fie facuta de cadrul medical
reclamat.
Tot in temeiul specificului raporturilor juridice de tipul medic-pacient, se
admite in doctrina europeana de specialitate cumulul raspunderii civile de natura
29

contractuala si, respectiv, delictuala. Astfel, se arata 20
ca atunci cand aceeasi fapta
poate fi interpretata si ca neindeplinire a unei obligatii contractuale, dar si ca o violare
a drepturilor personale independent de executarea contractului (de exemplu executa
necorespunzator manevrele medicale impuse conform standardului de practica, dar si
uita un tampon, o pensa in corpul pacientului operat, care se infecteaza), este
admisibil concursul actiunilor in materie de raspundere civila atat contractuala cat si
delictuala.
Deşi nu precizează modalitatea răspunderii civile care se angajează intr-un caz
de malpraxis medical, legea romana (95/2006) privind reforma in domeniul sanatatii
realizează totuşi un context legislativ temeinic in ceea ce priveşte acest tip de
răspundere: in art. 642-681 sunt prevăzute regulile de baza privind răspunderea civila
a personalului medical, si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si
farmaceutice.
O importanta deosebita prezinta si aspectele referitoare la raspunderea
medicala in echipa. Astfel de probleme apar in cele mai multe din cazuri, intrucat
medicul primeste ajutor, de regula, in prestarea serviciilor medicale, atat de la colegi
cu specialitati si atributii diferite, cat si de la auxiliari – surori medicale, asistenti,
paramedici, tehnicieni, etc.. Dat fiind specificul actului medical, in cazul in care din
vina acestora din urma se produc prejudicii pacientilor, nu se aplica regulile obisnuite,
de drept comun, ci acestea sunt interpretate si adaptate la particularitatile echipei
medicale.
De regula, medicului coordonator al echipei ii incumba responsabilitati
suplimentare, nu numai pentru ca nu poate delega anumite atributii proprii care tin
strict de specialitatea sa, ci si pentru ca trebuie sa exercite o supraveghere continua,
permanenta, asupra modului in care subalternii sai, membri ai aceleiasi echipe, isi
executa sarcinile Activitatea medicala desfasurata in echipa poate da nastere unui
concurs de raspunderi medicale, dupa forma de vinovatie cu care a actionat fiecare
participant la administrarea unei anumite terapii si dupa cum rezultatul s-a produs ca
urmare a gesturilor medicale concurente dar independente ale participantilor sau,
dimpotriva, ca urmare a cooperarii constiente, concertate, a acestora.
Aceasta nu inseamna insa ca medicul coordonator al echipei, prin prisma
rolului de supraveghetor, va raspunde si pentru greselile celorlalti membri. Intr-un
astfel de colectiv medical, de fapt, este esentiala increderea reciproca, precum si
increderea in capacitatile profesionale si in talentul fiecarui specialist, intrucat fiecare
trebuie sa se concentreze in primul rand asupra sarcinilor si atributiilor proprii si, de
asemenea, de prestatiile fiecaruia depinde si succesul celorlalti. Si raspunderea este in
egala masura individuala, insa, intr-adevar, medicul coordonator are un rol decisiv.
Aceste reguli sunt eficiente si din perspectiva necesitaţii aplicării principiului
reparării integrale a prejudiciului.
Despagubirile se pot acorda fie global – atunci cand valoarea prejudiciului
poate fi determinata in momentul judecatii, fara posibilitatea de a mai reveni ulterior
asupra cuantumului despagubirilor, fie sub forma unor prestatii periodice – cand
prejudiciul este in mare masura viitor, si intinderea acestuia nu se poate stabili inca
din momentul judecatii; in aceasta ultima varianta, modificarile intervenite ulterior in
starea de fapt pot influenta si stabilirea cuantumului efectiv al despagubirilor,
bineinteles tot de catre instanta competenta.
20 Massimiliano De Luca, Angela Galione, Stefano Maccioni, op. cit., pag. 188-189.
30

Atât in materie contractuala, cat si in materie delictuala, întinderea reparaţiei
trebuie sa cuprindă întreaga valoare a daunei produse, adică atât pierderea suferita de
victima (damnum emergens) cat si beneficiul nerealizat de aceasta (lucrum cessans).
Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele si prejudiciile aduse in
exercitarea profesiunii „când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării
insuficiente cu echipament de diagnostic si tratament, infecţiilor nosocomiale,
efectelor adverse, complicaţiilor si riscurilor in general acceptate ale metodelor de
investigaţie si tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor si
dispozitivelor medicale, substanţelor medicale si sanitare folosite” (art. 643 alin. 2 lit.
a - Legea 95/2006) si nici atunci cand, asa cum aratat si cu alta ocazie, fie „actioneaza
cu buna credinta in situatii de urgenta, cu respectarea competentei acordate”, fie cand
obtine, conform legii, consimtamantul informat al pacientului, si nu actioneaza
contrar acestui consimtamant”. In astfel de situaţii, daca se produce vreo vatamare
pacientului, se angajează răspunderea civila a unitatilor sanitare publice sau
private, pentru prejudiciile aduse in activitatea de prevenţie, diagnostic si tratament
(conform art. 644 din legea privind reforma in domeniul sanatatii) daca acestea sunt
consecinţa:
„a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauza externa ce
nu a putut fi controlata de către instituţie;
b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor si aparaturii medicale folosite in mod
abuziv, fara a fi reparate;
c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor
medicamentoase si sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de
valabilitate al acestora, după caz;
d) acceptării de medicamente si dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe
medicamentoase si sanitare de la furnizor, fara asigurarea prevăzuta de lege, precum
si subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fara asigurare
de răspundere civila in domeniul medical”.
Tot unităţile sanitare publice sau private răspund pentru prejudiciile cauzate
pacienţilor din cauza nerespectării reglementarilor interne ale unitatii sanitare (art.
645), precum si, împreuna cu producătorii de echipamente si dispozitive medicale,
substanţe medicamentoase si materiale sanitare, pentru prejudiciile generate in mod
direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor si dispozitivelor medicale,
substanţelor medicamentoase si materialelor sanitare, in perioada de
garanţie/valabilitate, conform legislaţiei in vigoare (art. 646).
Legea romana prevede si ca in condiţiile producerii unor prejudicii de către
personalul angajat, pe temeiul malpraxisului medical, unitatile sanitare publice sau
private, in calitate de furnizori de servicii medicale, răspund in solidar cu cadrele
medicale, in condiţiile legii civile (eventual in sensul răspunderii comitenţilor pentru
faptele prepuşilor lor sau in sensul răspunderii civile contractuale, după caz).
CAP. V ALTERNATIVE.
Statisticile occidentale arata ca cele mai multe dintre diferende nu ajung in
instanta. Dincolo de varianta clasica a clarificarii litigiilor – prin inaintare spre
solutionare de catre instanta competenta, tot mai mule voci insista in favoarea
modalitatilor de rezolvare pe cale pasnica a problemelor care pot sa apara la un
moment dat, chiar si in acordarea ingrijirilor medicale.
31

Doctrina precizeaza ca, pe parcursul pregatirii probelor necesare pentru o
eventuala actiune in instanta, partile constientizeaza, de regula, atat punctele forte cat
si punctele slabe ale dosarului, ajungand sa inteleaga mai bine mecanismul
solutionarii diferendului si sa ia, de multe ori, decizia de a renunta la instanta si de a
apela, pe cale de consecinta, la o varianta mai putin brutala, indelungata si
costisitoare. Intre acestea: concilierea, medierea, arbitrajul si, deseori, cel putin ca
etapa premergatoare a inaintarii dosarului catre instanta si in speranta evitarii unei
atari etape – revizuirea dosarului de catre o comisie specializata de medici si juristi. In
toate aceste variante se incearca evitarea intalnirilor cu instanta, considerate deseori
traumatizante, obositoare, indelungate si costisitoare.
Aceste alternative extrajudiciare sunt vazute nu numai ca variante mai putin
traumatizante pentru medici, dar si mai avantajoase si utile pentru cei prejudiciati; fata
de rigiditatea si strictetea legii, se constata elasticitatea si permisivitatea unor astfel de
metode care dau voie intrebarilor, explicatiilor, intelegerii si compensatiilor sa se
completeze reciproc, si care duc la evitarea cercului vicios de tipul malpraxis medical
– discreditarea medicului si obligarea acestuia la plata de despagubiri – medicina
defensiva (cu efectuarea mai multor analize inutile, cu mai multe renuntari la pacientii
cu risc sporit de deces, si evitarea asumarii chiar si a riscurilor oportune, cu delegare
inutila a atributiilor in administrarea tratamentelor, etc.).
Concilierea consta in incercarea de a crea un consens, un echilibru intre
interesele partilor in cauza, prin explicarea, prin intermediul persoanelor sau
reprezentantilor legali acreditati, a alternativelor concrete ale unei astfel de proceduri,
dar si a starii de fapt, a evaluarilor efectuate si a consecintelor acestora atat in plan
medical cat si mai ales legal. Concilierea incearca realizarea unui acord de vointe.
Consilierii partilor au insa in vedere – prin exercitarea unui rol activ – atat ca partile
sa ajunga la acest acord de vointe, cat si ca varianta finala a acestuia sa respecte
normele generale privind validitatea conventiilor.
Medierea constituie cea mai cunoscuta si utilizata modalitate extrajudiciara de
solutionare a conflictelor medicale ocazionate pe fondul raporturilor medic-pacient;
fiind si cea mai putin reglementata, in general, de normele de drept pozitiv, permite si
cea mai relaxata abordare doctrinara, precum si variante multiple de eficientizare in
practica.
Partile supun neintelegerile sau diferendul interventiei unui tert neutru –
mediatorul, pentru ca acesta sa le ajute sa gaseasca o solutie optima, sau macar cat
mai putin prejudiciabila pentru fiecare. Mediatorul nu are autoritatea de a impune
propriile criterii sau solutii si nici partile nu ii recunosc o atare autoritate, limitandu-se
sa cerceteze cauzele neintelegerilor precum si interesele si motivatiile proprii
pacientului-victima, pe de o parte, si cadrului medical, pe de alta parte, pentru a
sugera sau a inainta solutii, prin prisma dialogului posibil si firesc tocmai datorita
procedurilor de mediere.
Arbitrajul sanitar, efectuat in cadrul tribunalelor arbitrale sanitare, este vazut
ca institutie juridica prin care doua sau mai multe persoane, dintre care cel putin un
cadru medical, solutioneaza conflictul rezultat ca urmare a prestarii de servicii
medicale, dupa o procedura legala prestabilita, prin intermediul arbitrilor desemnati in
mod voluntar de catre parti si la a caror decizie acestea inteleg sa se supuna, fie
aceasta adoptata conform normelor juridice sau in echitate.
Intre avantajele arbitrajului, sunt retinute atat posibilitatea de a evita un proces
penal, ipostaza care sperie teribil, de fiecare data, profesionistii, dar si gradul ridicat
de discretie si confidentialitate al procedurilor arbitrale, formalismul minim,
flexibilitatea, celeritatea, posibilitatea ca partile sa fixeze etapele propriu-zise ale
32

discutiilor, obiectivitatea, transparenta si impartialitatea, precum si costurile reduse
ocazionate de solutionarea cauzei, mai ales prin raportare la procedurile clasice in
instanta.
Legea speciala romana privind reforma in domeniul sanatatii (95/2006) nu
pare a avea o atitudine binevoitoare fata de astfel de proceduri extrajudiciare. Astfel,
se precizeaza ca „procedura stabilirii cazurilor de malpraxis (pe cale disciplinara –
n.n.) nu impiedica liberul acces la justitie potrivit dreptului comun” (art. 673 alin. 2).
Mai mult, „intreaga procedura de stabilire a cazurilor de malpraxis, pana in momentul
sesizarii instantei, este confidentiala. Incalcarea confidentialitatii de catre persoana
care a facut sesizarea duce la pierderea dreptului de a beneficia de procedura de
conciliere” (art. 674 alin. 1 si 2).
Legiuitorul roman nu precizeaza cu nici o ocazie insa in ce ar putea consta o
astfel de procedura de conciliere, cand poate fi aceasta accesibila partilor si in ce
conditii. Consideram ca procedura de conciliere prealabila stabilita de procedura
civila romana conform art. 720 ind. 1 C. pr. civ. in materie comerciala nu poate fi
adaptabila si aplicabila si in cazul litigiilor de natura medicala.
In privinta celorlalte proceduri extrajudiciare, legea speciala privind reforma
in domeniul sanatatii nu face nici un fel de referiri, insa prevederile de drept comun in
materie – respectiv Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de
mediator, precum si prevederile Codului de procedura civila roman privind arbitrajul,
art. 340 – 371 – pot fi interpretabile si aplicabile si in contextul conflictual ocazionat
de acordarea ingrijirilor medicale in mod necorespunzator.
CAP. VI ASIGURARI, DESIGUR.
Pentru a putea fi posibila recuperarea prejudiciului produs pacientului prin
incalcarea obligatiei profesionale de catre personalul medical, cu sau fara incidenta in
cauza si a raspunderii unitatii medicale, este necesar ca atat cadrele medicale, cat si
unitatile sanitare sa incheie asigurari de raspundere civila. Ca si conditie obligatorie
pentru angajare, legea speciala prevede ca „persoanalul medical (...) care acorda
asistenta medicala, in sistemul public si/sau in cel privat (...) va incheia o asigurare de
malpraxis pentru cazurile de raspundere civila profesionala pentru prejudiciile cauzate
prin actul medical.” Despagubirile se acorda indiferent de locul unde a fost acordata
asistenta medicala.
Legiuitorul stabileste, doar cu usoare inadvertente de exprimare, cadrul legal
general in care urmeaza sa fie stabilite incheierea asigurarilor pentru malpraxis
medical si acordarea despagubirilor. Sunt aplicabile atat prevederile capitolului V
(Asigurarea obligatorie de raspundere civila profesionala pentru medici, farmacisti si
alte persoane din domeniul asistentei medicale) din titlul XV din Legea 95/2006
privind reforma in domeniul sanatatii, Norma metodologica din 12.03.2007 de
aplicare a titlului XV „Raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de
produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice” din legea sus-mentionata, dar si
Legea 179/2006 pentru completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurarile si
reasigurarile in Romania, cu referire stricta la asigurarile de raspundere civila
profesionala pentru medici, farmacisti si alte persoane din domeniul asistentei
medicale.
Despagubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le
plateasca, cu titlu de dezdaunare si cheltuieli de judecata, fie persoanei sau
33

persoanelor prejudiciate prin aplicarea unei asistente medicale neadecvate, care poate
avea drept efect vatamarea corporala sau chiar decesul, fie, in consecinta, succesorilor
in drepturi ai acestora, in caz de deces. Mai mult, despagubirile se platesc si atunci
cand asistenta medicala nu s-a acordat, desi starea persoanei sau persoanelor care au
solicitat sau pentru care s-a solicitat asistenta medicala impunea aceasta interventie.
Drepturile persoanelor vatamate sau decedate prin aplicarea unei asistente
medicale neadecvate se exercita impotriva celor implicati direct sau indirect in
asistenta medicala. Aceasta indeosebi intrucat personalul medical raspunde direct in
situatia in care s-a stabilit indeplinirea conditiilor de existenta pentru un caz de
malpraxis, iar unitatile sanitare publice sau private, in calitate de furnizori de servicii
medicale, raspund civil, potrivit dreptului comun si prevederilor legislatiei speciale in
materie, pentru prejudiciile produse in activitatea de preventie, diagnostic si
tratament, in solidar cu personalul medical angajat, pentru prejudiciile produse de
acesta. Aceleasi unitati sanitare raspund civil pentru prejudiciile cauzate in mod direct
sau indirect pacientilor, generate de nerespectarea reglementarilor interne.
Drepturile persoanelor vatamate sau decedate prin aplicarea unei asistente
medicale neadecvate se pot exercita si impotriva persoanelor juridice care furnizeaza
echipamente, instrumentar medical sau medicamente, cu conditia ca acestea sa fi fost
folosite conform instructiunilor de utilizare sau, dupa caz, conform prospectului.
Cat priveste cuantumul efectiv al despagubirilor, acesta trebuie stabilit in
raport cu intinderea prejudiciului, si poate fi reexaminat in functie de modificarea
efectiva a starii de fapt in ceea ce priveste starea de sanatate a persoanei prejudiciate,
ca urmare a circumstantelor supuse dezbaterii.
Prejudiciul trebuie despagubit de catre asigurator in limita sumei asigurate, in
baza hotararii judecatoresti definitive, iar in cazul in care prejudiciul depaseste suma
asigurata, partea vatamata poate pretinde autorului prejudiciului plata diferentei pana
la recuperarea integrala a acestuia.
Asigurarea obligatorie de raspundere civila profesionala pentru medici,
farmacisti si alte persoane din domeniul asistentei medicale, ca si categorie de
asigurari supusa normelor specifice (categoria B clasa 13 de asigurari de raspundere
civila, asa cum se precizeaza in art 657 alin. 2 din legea privind reforma in domeniul
sanatatii), trebuie sa cuprinda toate tipurile de tratamente medicale ce se efectueaza in
specialitatea si competenta profesionala a asiguratului si in gama de servicii medicale
oferite de unitatile de profil. Trebuie sa atragem atentia ca, fata de astfel de stipulatii
exprese ale legii speciale, exista deja neconcordante intre astfel de prevederi si cele
ale clauzelor contractuale inserate in ofertele de asigurari pentru malpraxis medical,
adresate medicilor, existente deja pe piata.
Doctrina si jurisprudenta internationale invedereaza cazuri cand asiguratorul
insusi a fost chemat in judecata ca urmare a unor litigii pe malpraxis medical: in unele
cazuri asiguratul a sustinut ca asiguratorul nu a facut suficiente eforturi pentru a
ajunge la o intelegere rezonabila cu partea prejudiciata, expunanand astfel pe asigurat
la pericolul stabilirii in instanta a unor despagubiri mult mai consistente decat cele
care ar fi putut fi acoperite prin polita de asigurare; in alte situatii, asiguratorul a fost
acuzat ca s-a grabit sa ajunga la o intelegere cu partea prejudiciata, desi asiguratul
considera ca in urma unui litigiu in instanta nu ar fi fost obligat la plata de
despagubiri.
Speram ca astfel de clauze restrictive sa traseze continutul politelor de
asigurare doar motivat de lipsa, deocamdata, a competitiei pe piata de profil, respectiv
de solicitarile inca latente ale medicilor dornici de protectie.
34

CAP. VII NUMITOR COMUN.
Motivatia tezei este complexa. Dar aceasta complexitate nu este data doar de
bogatia informatiilor de utilizat sau care pot fi descoperite intr-o astfel de cercetare, ci
de rationamentele care i-au determinat inceputurile, in egala masura de natura
personala si profesionala.
Posibilitatea de a-mi pregati doctoratul in medicina legala, intr-o materie care
sa cuprinda atatea notiuni dragi mie, imi pare si acum o sansa extraordinara.
Nu am incercat vreo abordare rigida, si nici nu am avut in vedere aspecte
privind expertizele sau procedurile, penala si civila, nici in detaliu si nici in ansamblul
lor, intrucat astfel de informatii sunt prezentate in lucrarile de specialitate aferente, si
nu-mi propusesesm o lucrare de sinteza, o compilatie a unor date cunoscute deja, ci o
interpretare a altora noi, sau chiar a unei evolutii in domeniu.
De aceea lucrarea abordeaza atat aspecte de deontologie si etica profesionala –
dar din perspectiva posibilei raspunderi a medicului inclusiv intr-un astfel de context
care-i contureaza, de altfel, obligatia profesionala – cat si comentarii privind
prevederile legale existente deja sau care, in timpul cercetarilor efectuate, au aparut
sau au suferit modificari.
Marturisesc ca doctrina si jurisprudenta internationale in domeniu mi-au fost
de un real folos. Comparand legislatia si practica europeana in materie cu aceleasi
categorii juridice si institutii de peste ocean, am constatat ca in demersurile legislative
ale batranului continent curajul si chiar nebunia si furia, la un moment dat, ale
americanilor, au fost de mare ajutor. Fara astfel de experiente prealabile, probabil ca
stipulatiile legislatiei europene, precum si comentariile cu privire la cazurile de
malpraxis medical, nu ar fi avut nici pe departe unitatea de abordare si coerenta in
exprimare care se pot constata acum.
Cat priveste legislatia romana contemporana in materie, aceasta ar mai trebui
cizelata, sau cel putin doctrina, extrem de limitata in acest sens, ar trebui sa ajute la
trasarea directiilor de urmat de catre comisiile de specialitate, mediatori, arbitri sau
instante, dupa caz; de aceea voi incerca si o serie de comentarii si precizari:
Mentionez in teza ca renuntarea la o opozitie lipsita de sens in fata mortii
iminente este inteleasa de cadrele medicale drept o expresie a respectului
datorat muribunzilor. Fata de prevederile stricte ale Codului de Deontologie
Medicala care, in art. 24 „interzice cu desavarsire eutanasia”, am constatat cu
surprindere prevederile Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003 care, in art.
31, precizeaza ca „pacientul are dreptul la ingrijiri terminale pentru a putea
muri in demnitate”; aceeasi lege arata ca ingrijirile terminale constau in
„ingrijirile acordate unui pacient cu mijloacele de tratament disponibile, atunci
cand nu mai este posibila imbunatatirea prognozei fatale a starii de boala,
precum si ingrijirile acordate in apropierea decesului”.
Din aceasta dubla perspectiva, orice medic sau pacient aflat la capatul
puterilor poate fi bulversat. Se pare ca, discret, legea drepturilor pacientului
permite eutanasia, pentru ca altfel nu vedem in ce ar putea consta ingrijirile
acordate in apropierea decesului, mai ales prin prisma obligatiei morale a
medicului de a nu renunta, de a nu abandona speranta ca pacientul se va
insanatosi, configurata de acelasi Cod de Deontologie Medicala.
Nu vedem posibilitatea unei morti in demnitate, prin prisma cazurilor in care
intra in discutie eutanasia, decat ca posibilitate reala, obiectiva, de a inceta de
ambele parti chinul, de a opri aparatele care tin in viata un trup din care
35

sufletul poate ca a plecat deja, sau de a nu mai continua administrarea
medicatiei care nu ajuta decat la anihilarea tuturor simturilor...
Poate ca legiuitorul roman ar trebui sa aiba curajul unei atitudini transante si
sa inlature povara unei posibile acuzatii penale care apasa asupra medicului
care intelege intr-adevar durerea sau neputinta muribundului.
Standardele terapeutice – conform legislaţiei române în vigoare – sunt cele
stabilite prin ghidurile de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel
naţional sau, în lipsa acestora, prin standardele recunoscute de comunitatea
medicală a specialităţii respective. Legislatia recenta (Norma metodologica de
aplicare a titlului XV „Raspunderea civila a personalului medical si a
furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice” din
Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii) precizeaza obligatia
furnizorilor de servicii medicale de a respecta standarde europene recunoscute
de comunitatea medicala a specialitatii respective, standarde ce vor putea fi
actualizate periodic, in functie de dezvoltarea stiintifica medicala.
Cunoastem lacunele legate atat de lipsa ghidurilor de practica medicala, cat si
lipsa de coerenta a opiniilor medicale legate de un standard de practica al
comunitatii specialitatii medicale ce ar putea fi supusa dezbaterilor. Cat despre
experti, cunoastem, de asemenea, si atitudinea partinitoare a medicilor
chemati sa opineze pe marginea „slabiciunilor” profesionale ale colegilor lor.
De aceea indraznim sa speram ca se va lua initiativa, cel putin la nivelul
Colegiului Medicilor din Romania, in vederea unor traduceri si adaptari ale
ghidurilor de practica la nivel european, pentru a se putea evita, pe viitor,
confuziile, in ipoteza unor litigii. In acelasi sens, consideram ca ar fi
binevenita acceptarea expertilor straini pentru comentarii avizate cu valoare
probatorie, in instantele competente, tocmai pentru trasarea cu claritate a
acelorasi standarde de practica medicala; sau, in cazul unor neintelegeri, in
cauzele complexe, ar trebui sa existe macar posibilitatea convocarii unor
comisii internationale, europene.
Mentionam ca, in prezent, singurii experti acceptati atat de comisia de
monitorizare si competenta profesionala pentru cazurile de malpraxis, cat si in
instanta, sunt cei inscrisi pe listele nationale de experti medicali.
Metodele parajudiciare sunt, cu exceptia medierii, cel putin deocamdata,
insuficient reglementate pentru a putea asigura coerenta solutionarii
diferendelor ocazionate de functionarea deficitara a raporturilor de tipul
medic-pacient. Prin prisma argumentelor si contraargumentelor ce le sunt
caracteristice, aceste metode ar putea constitui insa, cu o transformare minima
a legislatiei specifice, solutii demne de analizat si de pus in practica. Daca
legiuitorul a avut in vedere astfel de posibilitati - si faptul ca a mentionat atat
concilierea, cat si solutionarea amiabila a conflictelor intre stipulatiile
legislatiei speciale ne creeaza aceasta convingere – ar trebui sa faca si efortul
de a armoniza prevederile normative in acest sens.
Un ultim impuls incercam sa dam, si pe aceasta cale, asiguratorilor, dintr-o
dubla perspectiva: (i) pentru a-i convinge sa restructureze in termeni decenti
clauzele contractelor de asigurare de raspundere civila profesionala obligatorie
pentru medici, farmacisti si alte persoane din domeniul asistentei medicale,
pentru a permite conditiile minime ale unei negocieri rezonabile in ipoteza
36

producerii unui prejudiciu, si (ii) pentru a fixa conditii acceptabile care sa
incurajeze incheierea politelor de asigurare civila profesionala facultativa atat
de catre cadrele medicale, cat si de catre unitatile sanitare publice sau private.
In fond, tot companiile de asigurari vor avea de castigat... Si nu se stie
niciodata cine si cand ajunge in ipostaza de pacient – victima.
37

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii
2. Norma metodologica de aplicare a titlului XV „Raspunderea civila a
personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale,
sanitare si farmaceutice” din Legea nr. 95/2006 privind reforma in
domeniul sanatatii
3. Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003
4. Legea nr. 143/2000 privind prevenirea si combaterea traficului si
consumului ilicit de droguri
5. Legea nr. 282/2005 privind organizarea activitatii de transfuzie
sanguina, donarea de sange si componente sanguine de origine umana,
precum si asigurarea calitatii si securitatii sanitare, in vederea utilizarii
lor terapeutice
6. Ordinul Ministerului Sanatatii nr. 916/2006 privind aprobarea Normelor
de supraveghere, prevenire si control al infectiilor nosocomiale in
unitatile sanitare
7. Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de
mediator
8. Legea nr. 176/2006 pentru completarea Legii nr. 136/1995 privind
asigurarile si reasigurarile in Romania
9. Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania
10. Regulamentul de organizare si functionare a comisiei de monitorizare si
competenta profesionala pentru cazurile de malpraxis
11. Statutul Colegiului Medicilor din Romania
12. Codul de Deontologie Medicala
13. Codul penal roman
14. Codul civil roman

15. Constitutia Romaniei
16. Dictionar de medicina, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti,
1998
17. Consiliul Europei, Adunare parlamentara. „Protectia drepturilor omului
si a demnitatii bolnavilor incurabili si a muribunzilor”, Recomandarea
1418, 25 iunie 1999
18. Glossary of Terms Related to COE Patient and Medication Safety,
edited by the Council of Europe expert Group on safe medication
practices, European Conference „The ever-growing challenge of
medical liability: national and European responses”, Strasbourg, 2-3
June, 2008
19. Recommendation No. Rec (99) 19 of the Committee of Ministers to
Member States concerning mediation in penal matters
20. Recommendation No. Rec (2002) 10 of the Committee of Ministers to
Member States concerning mediation in civil matters
21. Legislacion basica sanitaria, Editorial Tecnos, Madrid, 2005
22. Cass. Pen. 12.7.01, sez. IV, Barese, 28132/2001, CD Ipsoa Penale, in
Massimiliano De Luca, Angela Calione, Stefano Maccioni, “La
responsabilita Medica. Profili penali, civili, contabili e disciplinary”, Il
Sole 24 Ore-Guida al Diritto, Milano, 2004
23. Conseil d’Etat, 9 April 1993, Recueil Lebon, 1993, 127 (Bianchi) cited
in Galand-Carval, S., “France” in Faure, M. and Koziol, H. (eds.), Cases
on Medical Malpractice in a Comparative Perspective, Vienna, Springer
– Verlag, 2001, 104, cited in Herman Nys, “Report on Medical
Liability in Council of Europe Member States” – European Committee
in Legal Co-operation, Strasbourg, March 2005
24. Court of Appel Liege, 30 April 1998, T. Gez/rev. Dr. Sante, 1998-1999,
139; Court of Appeal Antwerp, 22 June 1998, T. Gez/rev. Dr. Sante,
1998-1999, 144, cited in Callens, S., “Medical Civil Liability in
Belgium. Four Selected Cases”, European Journal of Health Law,
Volume 10, No. 2, June 2003

25. 1955 SC 200 (Court of Session) cited in M. Jones, Medical Negligence,
London, Sweet & Maxwell, 2003, 208, si in Herman Nys, “Report on
Medical Liability in Council of Europe Member States” – European
Committee in Legal Co-operation, Strasbourg, March 2005
26. Constantin Statescu, Corneliu Barsan, „Drept civil. Teoria generala a
obligatiilor”, Editura All Educational, Bucuresti, 1998
27. Constantin Bulai, „ Manual de drept penal. Partea generala.”Editura All,
Bucuresti, 1997 Aurel Teodor Moldovan, „ Tratat de drept medical”,
Ed. All Beck, Bucuresti, 2002
28. Almos Bela Trif, Vasile Astarastoae, „Responsabilitatea juridica
medicala in România”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
29. Narcis Giurgiu, „Drept penal general”, Ed. Cantes, Iaşi, 2000
30. Aurel Teodor Moldovan, „Tratat de drept medical”, Ed. All Beck,
Bucuresti, 2002
31. Maria Gaita, „Obligatii”, Institutul European, Iaşi, 1999
32. M. Kernbach, N. Romanescu, „Hotarul traditional si legal al profesiunii
medicale”, Cluj, 1935
33. Monica Plahteanu, „Curs de medicina legala”, Ed. Performantica, Iasi,
1999
34. Vladimir Belis, „Medicina legala. Curs pentru facultatile de drept”, Ed.
Juridica, Bucuresti, 2000
35. Alain Lepape, „Qualite des soins, gestion des risques et infections
nosocomiales”, ESPRIT, Revue internationale, no.331, Janvier 2007,
Paris
36. Beth Walston-Dunham, „Medical Malpractice. Law &Litigation”, Ed.
Thomson, USA, 2006
37. Didier Dreyfuss, Antoine Garapon, Guillaume le Blanc, Jean-Marie
Morin, Table ronde, „Medecine – justice: quelle responsabilite?”,
ESPRIT, Revue internationale, no.331, Janvier 2007, Paris

38. Didier Dreyfuss, Francois Lemaire, „Fin de vie: pour une entente des
malades et des medecins”, ESPRIT, Revue internationale, no.331,
Janvier 2007, Paris
39. Jack M. Schneider, MD, “Malpractice and Medical Practice. Obstetrics
and Gynaecology”, in “Medical Malpractice. A Physician’s
Sourcebook”, Humana Press, USA, 2005
40. Robert J. Milligan, Gallagher & Kennedy, P.A., september 1999, -
„Criminal Liability for Medical Judgment” – Findlaw for Legal
Professionals
41. Jacques Dubin, “La place du patient”, ESPRIT, Revue internationale,
no.331, Janvier 2007, Paris
42. Yves Deugnier, „L`avenir de la recherche clinique a l`hopital”, ESPRIT,
Revue internationale, no.331, Janvier 2007, Paris
43. Milton D. Heifetz, M.D., „Etics in medicine”, Prometheus Books, 1996,
New York
44. J. Kelley Avery, MD, „Let the Record Show. Medical Malpractice –
The Lawsuit Nobody Wins”, State Volunteer Mutual Insurance
Company, Tennessee, 2000
45. Peter Singer, “The Expanding Circle”, Farrar, Straus and Giroux, New
York, 1981
46. Jean-Pierre d’Halluin, Francois Maury, Jean-Claude Petit, Chantal de
Singly, „Pouvoirs et organisations a l’hopital”, ESPRIT, Revue
internationale, no.331, Janvier 2007, Paris
47. Rocco Pafundi, „ Responsabilita sanitaria e diritti del malato”, Editrice
Ianua, Roma, 2001
48. Edouard Ferrand, “Withholding and withdrawal of life support
intensive-care units in France”, Lancet, 2001
49. Richard E. Anderson, MD , FACP and David B. Troxel, MD,
FACP,”Breast Cancer Litigation”, in „Medical Malpractice. A
Physician’s Sourcebook”, Humana Press, USA, 2005

50. Ann. S. Lofsky, MD., „Anesthesiology” – in „Medical Malpractice. A
Physician’s Sourcebook”, Humana Press, USA, 2005
51. G. Formoso, A. Liberati, N. Magrini, “Practice guidelines: useful and
‘participative’ method?”, Arch. Intern. Med., 2001
52. “Le mystere des cobayes humains inquiete outré-Manche”, Liberation,
22 mars 2006, in Yves Deugnier, „L’avenir de la recherche clinique a
l’hôpital”, ESPRIT, Revue internationale, no.331, Janvier 2007, Paris
53. Mark Gorney, MD, „Medical Liability in Plastic and Reconstructive
Surgery” – in „ Medical Malpractice. A Physician’s Sourcebook”,
Humana Press, USA, 2005
54. E. Azoulay, “Risk of post-traumatic stress symptoms in family members
of intensive care unit patients”, American Journal of Respiratory and
Critical Care Medicine, 2005
55. Malcolm H. Weiss, MD, „ Risk Management for the Family Physician”,
in „Medical Malpractice. A Physician’s Sourcebook”, Humana Press,
USA, 2005
56. Massimiliano De Luca, Angela Calione, Stefano Maccioni, “La
responsabilita Medica. Profili penali, civili, contabili e disciplinary”, Il
Sole 24 Ore-Guida al Diritto, Milano, 2004
57. Roberto Enrique Rodriguez Melendez , „Responsabilidad en el ejercicio
profesional: a proposito de la denominada malpraxis medica”,
www.lasultimas lasultias noticias, cl., sept.1999
58. J. Hernandez Moreno, M. L. Hernandez Gil, A. Hernandez Gil,
„Responsabilidad por malpraxis medica: la via extrajudicial”,
Cuadernos de Medicina Forense no. 28, Abril 2002, IV Jornadas
Andaluzas sobre valoracion del dano corporal, Sevilla, mayo-junio 2001
59. Ian Kennedy, Andrew Grubb, „Principles of medical law”, Oxford
University Press, 1998
60. Norman Cantor, „A Patient’s Decision to Decline Life-saving Medical
Treatment: Bodily Integrity versus the Preservation of Life, Rutgers
Law Review, 26, 1973

61. Sal Fiscina, Marcia Mobilia Boumil, David J. Sharpe, Murdock Head, in
“Medical Liability”, American Casebook Series, West Group
Publishing, U.S.A., 2004
62. Herman Nys, “Report on Medical Liability in Council of Europe
Member States” – European Committee in Legal Co-operation,
Strasbourg, March 2005
63. www. findlaw.com – „Medical Malpractice –Overview. Economic
Recovery for Accidents and Injuries”
64. Kaj Essinger, „Medical liability alternative ways to court procedures”,
Herman Nys, „The factual situation on medical liability in the Member
States of the Council of Europe”, European Conference „The evergrowing
challenge of medical liability: national and European
responses”, Strasbourg, 2-3 June, 2008
65. Tom Baker, „The medical malpractice Myth”, the University of Chicago
Press, Chicago, 2005
66. Bruce Levingston, Stephen Morevitz, „The Medical Malpractice
Handbook: The Plaintiff”, Austin & Winfield, Publishers, Bethesda,
1995