Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Formula de împăcare apare abia în 515 sub forma unei
mărturisiri de credinţă propuse de papa Hormisda, care prevedea
anatematizarea lui Nestorie, Eutihie, scoaterea din diptice a
patriarhilor necalcedonieni Timotei Elur şi Petru Mong ai
Alexandriei, Petru Fullo al Antiohiei şi Acachie Fravitas,
Eufimie, Macedonie al II-lea şi Timotei ai Constantinopolului,
care au păstorit în timpul schismei acachiene, precum şi
acceptarea Epistolei dogmatice a papei Leon I către Flavian,
care privea eliminarea ereziei lui Eutihie.
Actul, trimis iniţial împăratului Anastasie I, viza
recunoaşterea primatului papei şi afirma că Biserica Romei a
păstrat întotdeauna credinţa nealterată, şi prin urmare, Biserica
Răsăriteană trebuie să mărturisească că ceea ce stabilea scaunul
episcopal roman în materie de credinţă era valabil, căci numai în
unire cu Roma se păstra credinţa creştină adevărată.
Împăcarea nu survine decât în 519 când actul trimis de papa
Hormisda este completat cu un preambul alcătuit de patriarhul
Ioan al II-lea al Constantinopolului, în care declară că socoteşte
una Biserica Romei vechi şi a Romei noi şi că recunoaşte
hotărârile dogmatice şi canonice ale celor patru sinoade
ecumenice. Această nouă formulă, semnată la 28 martie de
patriarh şi de episcopii prezenţi la Constantinopol, consfinţeşte
împăcarea celor două biserici, punându-se capăt schismei
acachiene. Chiar dacă evenimentul dădea satisfacţie legaţilor
Romei, totodată, accentua egalitatea celor două scaune
episcopale, aşa cum stabilise Sinodul al IV-lea Ecumenic prin
canonul 28.
Un alt conflict, de data aceasta între papalitate şi împărat,
izbucneşte în preajma celui de al V-lea Sinod Ecumenic din anul
553 de la Constantinopol, concentrându-se în jurul problemei
97