Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
În Occident arabii au reluat expediţiile de jaf în sudul Italiei,
iar în Orient au cotropit din nou teritoriul imperiului. Norocul a
fost că tânărul general George Moniaces a reuşit să restabilească
ordinea în teren. În acest fel nu a mai fost nevoie de participarea
împăratului Roman al III-lea (1028-1034) care a dus tratative cu
arabii, reuşind să obţină din partea califului Palestinei, dreptul
împăratului bizantin de a numi patriarh la Ierusalim şi dreptul
credincioşilor de a-şi reconstrui lăcaşurile de cult. Apare pe
deplin evident faptul că în politica externă a Imperiului bizantin
s-au conturat două obiective de majoră şi egală importanţă:
apărarea teritoriului imperiului şi apărarea bisericii creştine.
De recunoscut că sub dinastia macedoneană prin victoriile
obţinute s-a reuşit nu numai apărarea teritoriului ci şi extinderea
lui până la Eufrat, încât Siria şi Antiohia au făcut din nou parte
din Imperiul bizantin. Fără îndoială că aceste cuceriri au
importanţă de ordin religios, salvând creştinismul de la rătăcirea
islamică în acea zonă.
O importanţă deosebită de ordin religios o au şi relaţiile cu
noul regat în formare, cel al armenilor. Fiindcă nu reuşise un
grad înalt de organizare, poporul armean, din punct de vedere
religios, se afla în faţa celor două mari şi puternice curente:
creştinismul şi islamismul. În primele secole ale mileniului II
Armenia se afla în faţa a doi rivali: Bizanţul şi Persia. Deci pe
deplin întemeiată a fost politica împăraţilor Vasile I şi al II-lea
de a interveni şi a încerca să alipească imperiului Armenia, cel
puţin în parte, dacă nu total, având ca rivali pe arabi.
Fără expediţii armate, Vasile al II-lea a continuat politica
tratativelor, luptând pentru aliere, nu pentru cucerire, situânduse
pe o poziţie superioară, autentic creştină contra arabilor ce
căutau cuceriri.
88