Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
asemenea, despre procesiunile bisericeşti, despre modul de
acordare a titlurilor onorifice. În această ultimă lucrare se dau
amănunte şi despre primirea făcută lui Ioan Curcuas la 15 august
944 când s-a întors la Constantinopol cu vălul Mântuitorului.
Pe lângă acestea există şi altele de mai mică importanţă,
precum Biografia panegirică a bunicului său, Vasile I
Macedoneanul, însă în general se poate aprecia că lucrările lui
Constantin al VII-lea Porphyrogenetul au un scop practic şi
didactic, având darul de a oferi posterităţii o imagine a iniţierii
unui viitor împărat în problemele capitale ale statului bizantin.
Deşi astăzi, unii istorici îl acuză de lacune serioase în
instruirea sa, el necunoscând limba latină, totuşi basileul a
rămas, mai întâi de toate, un enciclopedist şi un organizator, care
a conservat pentru civilizaţie o parte a istoriei, ceea ce, în sine,
reprezintă un merit uriaş. Fenomenul cultural numit de istorie
Renaştere Macedoneană îşi situează, fără îndoială, apogeul în
vremea lui Constantin Porphyrogenetul, căci nici până atunci,
nici după aceea, cultura bizantină n-a avut un epitrop mai bun
(Daşkov, 1999, 232).
Programul politic al lui Constantin al VII-lea, aşa cum era
expus în scrierile sale, reprezenta o sinteză a ideii autocratice
bizantine, care susţinea că Imperiul Bizantin era „corabia lumii”,
Constantinopolul, capitala oraşelor şi a întregii lumi, iar
împăratul era ca şi Christos printre apostoli. În relaţiile cu
celelalte state, pe de o parte, era statul romeu, iar de cealaltă
parte, restul lumii, indiferent de gradul civilizaţiei, „barbarii”.
Constantin al VII-lea nu a uitat că răsturnarea puterii
Lecapenizilor s-a realizat, în mare măsură, cu ajutorul
aristocraţiei din capitală, însă consolidarea poziţiei lui în fruntea
statului era rezultatul simpatiei de care se bucura printre oamenii
79