Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
fi obiectiv consemnând următoarele: „Ar fi fals a considera
suveranii iconoclaşti ca barbari. E adevărat totuşi, că un pretext
al adversarilor lor pare justificat. Acela de a fi determinat
distrugerea unor admirabile opere de artă religioasă. Reproşul
este fără îndoială destul de justificat şi deplângem dispariţia
operelor distruse. Dar, să ţinem cont că ele au fost în cea mai
mare parte înlocuite şi nici nu trebuie omis faptul că noile
realizări au la bază o inspiraţie deosebită.
Un exemplu reuşit îl reprezintă pictura bisericii patronată
de împăratul iconoclast Constantin al V-lea, care cuprinde
arbori, păsări şi tot felul de animale de diferite culori. Religios
nu au mai reprezentat mare lucru dar nu cumva noile motive şi
trăsături au fost elemente de inspiraţie Renaşterii italiene? Nici
odată nu au fost şterse sau modificate aceste picturi, ca de
asemenea mozaicurile reprezentând diverse scene laice ale vieţii
publice sau peisaje din natură, cu diverse animale.
În Bisericile cu picturi vechi iconografice, iconografii n-au
intervenit decât înlăturând imaginile materializate ale lui
Dumnezeu, ale Fecioarei şi ale Sfinţilor. Acestea au fost
înlocuite cu scene biblice, chiar cu portrete ale profeţilor, fiinţe
reale, încât nu s-a făcut altceva decât o reînnoire a artei,
revenindu-se la tradiţiile Alexandriei şi, peste aceasta, ale
antichităţii” (Bailly, 1959, 205).
Este pe deplin evident că în atmosfera iconoclastă s-a
dezvoltat o artă care în Occident a fost apreciată ca Renaştere,
ceea ce ne obligă a recunoaşte că arta dezvoltată sub imperiul
iconoclasmului este Renaşterea din Răsăritul Europei.
Dovadă a revenirii la antichitate stau realizările împăraţilor
Constantin şi Theophilos care, cu toate protestele clerului, au
înlocuit mozaicurile sacre cu peisaje dominate de animale,
54