Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
biserici. Protestanţii şi neoprotestanţii denigrează radical
icoanele fiind iconoclaşti fanatici.
Dată fiind această situaţie responsabilitatea Bisericii
ortodoxe şi a clerului său este pe cât de singulară pe atât de
importantă întrucât reprezintă singura forţă creştină ce menţine
cultul sfintelor icoane într-un mod demn în spiritul sfintei
tradiţii. La baza acesteia se află Sinodul al VI-lea Ecumenic,
ultimul la un înalt nivel convocat tocmai spre remedierea
nefericitei erezii a iconoclasmului.
La sărbătorirea naşterii Domnului în 784, după ce
împărăteasa Irina îl obligă pe patriarhul iconoclast Paul al IV-lea
să abdice, aceasta convoacă o mare adunare clericală la Palatul
Magnaura şi instaurează pe noul patriarh dreptcredincios
Tarasios. Treptat se revine la cultul tradiţional şi cuvenit al
sfintelor icoane, începând cu Biserica Sf. Apostoli din
Constantinopol, cu participarea şi sprijinul nemijlocit al
împărătesei Irina. De la sine înţeles că s-a impus un nou şi ultim
Sinod Ecumenic ce va avea loc în anul 787 în Niceea.
Cât de puternic a fost iconoclasmul se dovedeşte prin faptul
că, deşi Leon al VI-lea a murit în 780, Irina, care i-a urmat, n-a
putut întreprinde nimic până în anul 784 când reuşeşte să
înlocuiască pe patriarhul iconoclast Paul cu Tarasios, ortodox
tradiţional, şi astfel a iniţiat un nou sinod care a reuşit a fi
organizat abia în anul 786. Acest Sinod şi-a început lucrările în
Biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, dar nu le-a putut
continua din cauza unei unităţi a armatei care a pătruns în
biserică, a insultat episcopii şi chiar pe împărăteasă. Evident că
ordinea a fost restabilită şi s-au făcut pregătirile pentru Sinodul
al VII-lea care a şi avut loc la Niceea. Ca măsuri de precauţie
41