Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
dat Edictul de condamnare a cultului icoanelor, din 726”
(Bréhier, 1994, 128).
Relatarea cronicarului Nikephor, asupra cutremurelor
puternice din vara acelui an, în care se spune că Leon al III-lea
ar fi considerat că ele sunt o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru
manifestările iconodule, reprezintă una din cele mai timpurii
consemnări a noii stări de spirit care începea să-i cuprindă pe
bizantini.
A apărut astfel un curent de opinie populară care se prevala
de Edict, apărând manifestări brutale ca distrugerea icoanelor
Domnului Iisus, chiar de la porţile Marelui Palat. Icoanele au
fost restaurate, dar nu s-a acţionat asupra curentului public şi
astfel trupa de ordine a themei Eladicilor a fost cucerită de idee
şi a trecut la agresiuni, incendiind o parte din flotă şi dând un
ultimatum patriarhului Germanos şi papei Grigore al III-lea să
accepte iconoclasmul sau să demisioneze. Gărzile italiene l-au
salvat pe papă, dar la Constantipol Leon al III-lea nu s-a opus
curentului popular. Astfel, s-a decis, spre a se potoli tulburările,
să se semneze o decizie, dezbătută şi împuternicită de Tribunal,
sub forma unui nou edict, prin care patriarhul Germanos era
destituit şi înlocuit cu adjunctul său, Anastasios, care s-a angajat
a promulga un act canonic, de condamnare a tuturor icoanelor.
Actul emis la 17 ianuarie 730 a nemulţumit multă lume care, în
semn de protest, a părăsit Constantinopolul. Spre consolare, dar
nu cu un efect deosebit, Ioan Damaschin, funcţionar imperial de
prestigiu, arab de origine, a realizat un tratat apologetic, în
favoarea icoanelor.
O redare a celor mai semnificative manifestări publice a
epocii, ca de asemenea şi o explicaţie a genezei iconoclasmului,
le avem din partea venerabilului nostru istoric Nicolae Iorga, din
35