Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
deschisă de Leon al III-lea Isaurul în anul 726 şi care se încheie
în timpul împărătesei Irina şi a fiului său, Constantin al VI-lea
odată cu Sinodul al VI-lea ecumenic de la Niceea din 787; a
doua, care începe în anul 813, odată cu urcarea pe tron a lui
Leon al V-lea Armeanul şi se termină în 843, în timpul lui
Mihail al III-lea, patronat de mama sa Theodora.
Născută din teama de a nu cădea în idolatrie, rezerva faţă de
icoane a evoluat spre o dispută evident hristologică, aceasta
constituind nucleul în jurul căreia se vor concentra cele mai
multe dezbateri.
Leon al III-lea crescuse şi trăise în regiunile orientale ale
imperiului unde ideile iconoclaste erau foarte răspândite. Ajuns
la conducerea imperiului şi socotindu-se totodată „împărat şi
preot”, cu drept de control asupra problemelor bisericeşti şi
laice, el va impune iconoclasmul ca doctrină oficială a
imperiului din convingeri religioase.
După ce am luat la cunoştinţă de ceea ce este în esenţa sa
iconoclasmul şi de modul în care a fost proclamat, se cuvine a
încerca explicarea genezei şi a esenţei sale, prin care a reuşit să
se impună. Poate mai mult decât atât se cuvine a lua act şi a ţine
cont că iconoclasmul s-a impus drept permanenţă a istoriei
creştinismului, menţinându-se şi chiar câştigând noi adepţi.
Prozelitismul incontestabil neoprotestant înseamnă o adeziune şi
afirmare a iconoclasmului, prin înstrăinarea de la cultul sfintelor
icoane.
Primele măsuri iconoclaste luate de Leon al III-lea sunt
reprezentate: de ordinul din 726 prin care icoanele trebuiau să
fie atârnate în biserici cât mai sus, sub pretextul că unii creştini
ignoranţi, contrar învăţăturilor bisericii, se închinau de fapt
icoanelor ca atare şi nu chipurilor de pe ele, precum şi de cel din
33