Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Un alt cronicar, Mihail Attaleiates face o distincţie clară
între „sciţii de la Istru”, consideraţi balcanici, şi pecenegii din
zonă. Aceşti localnici erau de fapt descendenţii traco-getoromanilor,
care în răstimpul marii migraţii s-au amestecat cu
diverse etnii mai ales cu slavii.
În anul 1094, în timpul expediţiei anticumane, în timpul
operaţiunilor de blocare a defileurilor din Balcani, împăratul
Alexios I primeşte vizita unui oarecare Pudilă, fruntaş aş
vlahilor. Aceasta este o altă dovadă a cristalizării unei
formaţiuni politice româneşti în zona Dunării de Jos sub
influenţa Bizanţului, în secolul al XI-lea, întărită şi de cronica
lui Mihai I Sirianul, care menţionează pe români, sub termenul
de „Balakaye”, alături de cumani şi sârbi printre popoarele care
au creat dificultăţi imperiului sub Alexios I.
Manuil I Comnenul, deşi a fost dominat de ideea restabilirii
autorităţii bizantine în Italia şi s-a implicat într-o politică
occidentală excesivă şi iluzorie, totuşi a fost nevoit să-şi
îndrepte atenţia şi asupra regiunii dunărene unde, primejdiei
pecenege, i se substituise cea cumană. Sosit la Dunăre pentru a
impune ordinea în regiune are surpriza de a primi de la un
localnic următoarea replică, conform mărturiei istoriografului
Ioan Kinnamos: „Dacă împăratul se îngrijea de nevoile noastre,
[oraşele bizantine] n-ar fi fost cucerite […] şi nici bunurile
noastre n-ar fi fost luate şi duse de barbari”. O altă ştire despre
români, oferită tot de Kinnamos este aceea care menţionează „o
mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de
demult ai celor din Italia”, în ţinuturile de lângă Pontul Euxin, în
contextul campaniei din 1166 a lui Manuil I împotriva ungurilor.
Este o recunoaştere străveche a latinităţii poporului nostru
deosebit de valoroasă.
215