Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Creştinii erau sleiţi. Luptaseră mai bine de patru ceasuri, cu
numai câteva minute de răgaz, luptaseră însă cu deznădejde,
ştiind că, dacă dau înapoi, aceasta înseamnă sfârşitul […].
Apărarea se năruise. Poarta este ticsită de soldaţi creştini
care încercau să scape, pe măsură ce ienicerii, tot mai
numeroşi, se aruncau asupra lor. Teofil Paleologul, vărul
împăratului a strigat că vrea mai bine să moară şi i s-a pierdut
urma în mijlocul hoardele care atacau Noua Romă; şi-a dat
seama şi Constantin că împărăţia era pierdută şi nu nutrea nici
o dorinţă să-i supravieţuiască. Şi-a aruncat însemnele sale
imperiale şi, împreună cu Don Francisco şi cu Ioan Dalmatul,
care-i rămăseseră alături, l-a urmat pe Teofil. Nimeni nu l-a
mai văzut vreodată, decât cei ce au asistat la ultima scenă în
care basileul a căzut sub loviturile iataganului turcesc […].
De-a lungul zidurilor dinspre uscat, care se întindeau la sud
de valea râului Lykos creştinii respinseseră toate atacurile
turcilor.
Acum, însă aceştia, regiment după regiment intrau prin
spărturile din palisadă şi se răsfirau într-o parte şi într-alta, ca
să deschidă toate porţile. Oştenii de pe ziduri s-au trezit ei înşişi
înconjuraţi. Mulţi au fost ucişi când încercau să scape din
cursă, dar dintre comandanţi cei mai mulţi au fost prinşi de vii,
precum Filippo Contarini şi Dimitri Cantacuzino […].
Mai târziu a umblat vorba prin coloniile italiene din Levant
că doi ostaşi turci, care pretindeau că l-au ucis pe Constantin,
au dus sultanului un cap, pe care nişte curteni prizonieri, care
erau în faţă, l-au recunoscut. Turcii l-au ridicat pe o coloană
din Forul lui Augustus, apoi l-au umplut cu paie şi l-au trimis să
fie înfăţişat pe la curţile de căpetenie ale lumii islamice”
(Runciman, 1991, 158).
191