Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Studiţii fanatici s-au situat pe o poziţie extremistă pretinzând
condamnarea iconoclaştilor. Cât timp discuţiile s-au desfăşurat
strict numai pe plan religios, nu s-a întâmplat nimic deosebit,
totul fiind limitat. Situaţia s-a schimbat radical când studiţii în
frunte cu abatele Theodor au pretins împăratului separarea totală
a bisericii de stat şi evident excluderea împăratului de la
dezbaterea problemelor de ordin religios. Studiţii au avut acest
curaj, fiindcă aveau de partea lor pe patriarhul Nikephor.
Consecinţele au fost cele prevăzute. Prin tradiţie împăraţii sau
implicat profund în viaţa religioasă, patronând sinoade şi
susţinând material construirea de biserici şi catedrale. Astfel că
Leon al V-lea a fost profund tulburat şi a luat măsuri drastice,
exilând pe patriarhul Nikephor şi instaurând pe Theodotos
Melissenos Kassiteros, patriarh, fără o opinie teologică
categorică şi admiţând ceea ce hotăra împăratul. Acesta era,
după spusele călugărului ortodox Georgios Hamartolos: „un om
mai tăcut decât peştele şi mai dăunător decât broasca râioasă”
(Daşkov, 1999, 193). În aceste condiţii este convocată o
conferinţă în aprilie 815, la palatul imperial în care se recunoştea
hotărârea conciliului din 754 prin care era recunoscut
iconoclasmul. El n-a fost restaurat în gloria lui anterioară dar a
fost totuşi recunoscut ca religie oficială. Eroarea de credinţă s-a
verificat, dat fiind că majoritatea bisericilor au păstrat cultul
icoanelor, dar fără luptă deschisă iconoclaştilor, care, la rândul
lor fiind în minoritate, nu s-au mai manifestat violent.
Ţinând cont de această stare de fapt putem conchide că
trecerea de la secolul al VIII-lea la secolul al IX-lea s-a făcut
turbulent şi cu măsuri de forţă, dar la puţin timp după, din punct
de vedere religios, s-a ajuns la o stare de echilibru în care
Ortodoxia şi-a urmat drumul său, fiindcă cele două curente se
17