Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
În urma altor două sinoade ţinute tot la Constantinopol, la
1347 şi 1351, s-a aprobat doctrina isihastă, adoptată şi de Ioan
Cantacuzino. Prin această adopţie la curtea imperială se crează o
atmosferă extrem de încordată. Ioan Cantacuzino, coregent
împreună cu împărăteasa Anna, simţindu-se ameninţat de
comandantul flotei imperiale, Alexios Apokaukos, unul din
apropiaţii împărătesei, părăseşte capitala. El se refugiază în
Tracia la Didymotika, puternica cetate în jurul căreia se aflau
numeroasele castele şi moşii ale familiei sale, şi unde, la 26
octombrie 1341 este proclamat împărat de marii latifundiari sub
numele de Ioan al VI-lea Cantacuzino. Astfel se deschide o nouă
serie de războaie civile, absurd de a fi toate redate în amănunt.
Ioan Cantacuzino se sprijinea pe marii aristocraţi, posesori
de pământ şi pe mulţimea călugărească, dominant isihastă, de la
Athos îndeosebi. Tabăra adversă normal că avea aliaţi
prooccidentali, dar era susţinută în interior de pătura mijlocie a
Constantinopolului şi de o parte din populaţia de rând. În
ansamblu, s-a ajuns la prosperarea anarhiei.
Situaţia s-a complicat şi prin faptul că vreme de câţiva ani
marele port al Bizanţului, Thesalonicul, era stăpânit de aşa-zişii
zeloţi, căpeteniile unei răscoale populare, cu adânci revendicări
sociale, asemănătoare tuturor revoltelor populare gen Spartacus.
Zeloţii, vrăjmaşi ai marii proprietăţi şi ai aristocraţiei, se
împotriveau şi ei lui Cantacuzino. După lupte de câţiva ani, în
care au fost implicaţi şi sârbii lui Ştefan Dušan, apoi chiar şi
turcii, ale căror bande armate au fost chemate în ajutor de
Cantacuzino, acesta reuşeşte să intre victorios în Constantinopol.
Deşi a avut posibilitatea, Ioan al VI-lea Cantacuzino nu a
înlăturat dinastia Paleologilor, ci doar s-a asociat la tron cu
aceştia. În timpul domniei lui în fruntea Constantinopolului
172