Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
În afară de conducători, Imperiul însuşi trece prin drama
umilitoare şi dureroasă fiind la discreţia fraţilor creştini, apuseni,
care împuternicesc ca rege pe Balduin de Flandra şi hotărăsc
împărţirea Imperiului, a cărui zonă centrală revine Veneţiei şi
cavalerilor apuseni, constituind Imperiul latin al Răsăritului.
Evident are şi el istoria lui, tot dramatică, întrucât Balduin de
Flandra cade prizonier Asăneştilor şi este ucis, însă noi
continuăm cu istoria Imperiului Bizantin care-şi urmează firul
vieţii şi fără celebra Capitală.
Bizantinii nu capitulează, atât pe considerentul că le-au
rămas terenuri disponibile, cât şi pentru că şi-au însuşit ca ideal
recucerirea Constantinopolului. În aceste condiţii ei au reuşit a
se reconstitui statal în două centre mai importante: Niceea şi
Epirul.
Centrul cel mai puternic şi mai însemnat, după cum am
văzut mai sus, a fost Niceea, în Asia Mică dispunând de teritorii
întinse sub stăpânirea familiei Laskaris. Cel dintâi Laskaris,
recunoscut ca împărat, a fost Teodor I (1204-1222) urmat de
Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254), ginerele său şi de
fiul acestuia, Teodor al II-lea Laskaris (1254-1258), care la
moartea sa lasă un fiu nevârstnic Ioan al IV-lea, înlăturat de
Mihai al VIII-lea Paleologul, ce a deschis era ultimei dinastii.
În Epir s-a impus o personalitate remarcantă Theodor
Anghelos, care, în 1224 a reuşit să intre în stăpânirea
Tesalonicului, unde a fost încoronat ca împărat de arhiepiscopul
grec al Ohridei, Dimitrii Chomatianos.
În acest timp, suveran în Niceea a fost Ioan al III-lea Ducas
Vatatzes, impunător conducător prin calităţile de bun
administrator, reuşind o epocă prosperă. A fost în aşa măsură
admirat, încât după moartea sa a fost proclamat sfânt.
156