Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Iconoclasmul, fenomen religios cu implicaţii politice,
sociale şi culturale, a debutat ca o mişcare antiidolatră,
fundamentată pe porunca a doua a Decalogului şi s-a dezvoltat
ca o învăţătură care combate nu numai cultul icoanelor, făcând
uz de teologia hristologică a Sinoadelor de la Efes şi Calcedon,
interpretată în înţeles monofizit, ci şi cultul sfinţilor, al
moaştelor şi cunoscând chiar forma de mişcare antimonahală.
Iconoclasmul începe în 726 cu impunerea de către împăratul
Leon al III-lea Isaurul (717-741) a primelor măsuri de înlăturare
a icoanelor din biserici şi locurile publice, urmate de înlocuirea
patriarhului ortodox Germanos I al Constantinopolului (715-
730) cu iconoclastul Anastasie (730-754). Prin aceasta
iconoclasmul devine învăţătură oficială, aprobată de împărat şi
Biserică, şi propagată ca atare. În consecinţă Papa Grigore al IIlea
(715-731) a respins alegerea patriarhului Anastasie,
considerând-o drept necanonică, l-a condamnat pe împăratul
Leon al III-lea ca eretic şi a scos Roma şi întreaga Italie de sub
autoritatea imperială.
Ruperea relaţiilor dintre Roma şi Constantinopol a fost
determinată şi de acţiunea în forţă a împăratului, care a
întemniţat legaţii papei din capitală, a încercat să aresteze pe
papă şi a scos de sub jurisdicţia Romei, trecând în cea a
Constantinopolului, provinciile Sicilia, Calabria şi Illyricul.
Sinodul întrunit la Hieria în 754 în urma convocării făcute
de împăratul Constantin al V-lea (741-775), a întrunit un mare
număr de episcopi din întreg Imperiul Bizantin,
autoproclamându-se ecumenic, dar făcând însă abstracţie de un
criteriu fundamental care asigura ecumenicitatea unui sinod:
acordul pentarhiei. Lipsind acordul patriarhilor din Roma,
101