DACO-SLAVA

624 E. PETROVICI
rească a tradus adeseori toponimicele româneşti şi slave: Răcluiova>
Rekcthya, (a. 1360, Csánki, V, p. 131), Rea> Gunuzfalu
(a. 1360, dar Reye, a. 1443).
Regiunile acestea mai muntoase, chiar dacă nu adăpostesc
sate, trebue considerate ca aparţinând „spaţiului vital" al populaţiei
din zona de dealuri delà poalele munţilor care în cursul
verii exploatează păşunatul alpin 1
). Pe harta lui Kn. aceste regiuni
muntoase trebuiau marcate cu o coloare indicând spaţiile
folosite de păstorii români delà munte. Procedeul acesta ar fi tot
aşa de justificat ca şi marcarea cu roşu, de pe aceeaşi hartă, a
spaţiilor delà şes stăpânite de păstorii unguri. Se ştie doar că
păstoritul extensiv din şesuri şi stepe,
munte, nu hrăneşte o populaţie deasă.
ca de altfel şi cel delà
Ţinând seamă de aceste constatări, harta lui Kn. trebue să
o considerăm înşelătoare. Spaţiile întinse roşii par a indica o numeroasă
populaţie ungurească, iar fâşiile înguste albastre ar arăta
o pi'iulaţie slavă — în răsărit slavo-română — foarte redusă. Situaţia
etnică din secolele următoare e o dovadă că indicaţiile
acestei hărţi sunt greşite.
Se pare că între regiunea slavo-română care se termina la
apus, pe valea Bigheiului (Bega), cam în dreptul Făgetului 2
), şi
a
) Despre Poicniţa-Voinii ştim, pe baza unui document din anul 1380,
că aparţinea familiei de cneji români din Demşuş purtând ca nobili numele
„de Dompsos", apoi de „Morsina". Despre această „poieniţă" documentul
spune: „terra vacua et habitatoribus a diu destitua . . . Polonycza vocata
penes riuuium Chernyswara in districtu de Hunyad" (v. Csánki, V, 126,
127). Munţii noştri erau plini, ca de altfel şi astăzi, de asemenea „poieniţe"
nelocuite, dar care aveau foarte mare importanţă economică pentru populaţia
din satele delà marginea masivului muntos. In câte ,o poiană de acestea
se înjghebează un mic cătun care poate deveni sat, dar poate să se şi mute
în altă poiană. Cf. Anuarul Arhivei de Folklór, V, p. 111.
2
) V. Kn., p. 76. Valea Bigheiului cu centrul în oraşul Făget şi tot
Nordul judeţului Severin formează o prelungire spre apus a regiunii amintite
mai sus subt Nr. 3. Pe valea aceasta, Ungurii s'au aşezat târziu în aşezări
foarte sporadice (Kn„ 33). Totuşi valea fiind mai accesibilă, autorităţile
ungureşti au pătruns aici destul de timpuriu şi au ajuns deci mai de
grabă ca în alte părţi în regiunile cu toponimie românească. In partea nordică
a acestei regiuni, pe Mureş, e amintit în anul 1337 satul Căprioara
(Csánki, I, 773: Caprevar). Alte toponimice româneşti: Charamida (a. 1363),