DACO-SLAVA

496 AL. PROCOPOVICI
ţiunei între Romàni . . . Gaşpar Dragii, care în epoca delà 1544
era în floarea bărbăţiei .şi în apogeul activităţii sale reformatorice"
(pag. 62—63). „Cu alte cuvinte ctitorii literaturii noastre
culte n'au fost străinii, ci tot Românii . . ." (pag. 69). „Numai
nişte Români, având o situaţie atât de înaltă, socială şi politică,
puteau să aibă şi autoritatea morală şi şansele de a determina
preoţimea română să primească o carte reformată, destul de bine
deghizată sub aparenţele ortodoxiei" (pag. 37). Totuşi „bunii
creştini, ca să deruteze pe Coresi şi Tudor. . . şi-au prezentat catehismul
ca o variantă a catehismului slavon, iar cei 2 tipăritori
delà Braşov s'au simţit obligaţi să creadă această inexactitate, cu
atât mai mult, că li s'a spus că traducerea s'a făcut cu ştirea şi
aprobarea craiului Ioan Sigismund şi mai ales a Episcopului Sava
al Ţării Ungureşti" (pag. 18). Coresi şi Tudor având însă grija
ortodoxiei şi a fraţilor lor ortodocşi, au revizuit cele Zece-porunci,
Tatăl-nostru şi îndeosebi Simbolul Credinţei, dându-le formă mai
ortodoxă (pag. 18—19). N. Sulică îl crede pe Tudor colaborator
şi la opera aceasta, pentrucă numele lui e amintit şi în evangheliarul
din 1561 (pag. 17). Traducerea încredinţată lui Coresi, ca
s'o tipărească, s'ar fi făcut după părerea autorului din ungureşte,
precum ar dovedi ungurismele ei (v. mai jos).
N. Sulică îşi întemeiază concluziunile pe un aparat de tot
felul de argumente. Construcţia expunerii lui îşi are logica sa
foarte ademenitoare. încheierile lui l-au convins pe N. Drăganu
(v. „Histoire de la littérature roumaine de Transylvanie des origines
à la fin du XVI 11-e siècle", Bue. 1938, pag. 16—21 şi mai
ales DR IX 222—223) şi au găsit şi aprobarea lui X. Cartojan
(„Istoria Literaturii române vechi" I, Buc. 1940, pag. 57). Din
mulţimea de fapte invocate de X. Sulică se înalţă un fel de fata
morgana, care oricât de fermecătoare, este totuşi înşelătoare. Autorul
porneşte la drum interpretând greşit prefaţa lui Coresi din
1559. Cine nu bagă de seamă lucrul acesta, n'ar prea putea avea
îndoieli nici faţă de cele ce urmează, chiar dacă afirmaţiile autorului
i s'ar părea câteodată prea categorice, iar încheierile lui
formulate cu prea multă siguranţă.
Coresi tipărind în 1559 întâia lui carte românească, ţine să
arate că se găseşte în ogaşele unei vechi şi bune tradiţii creştine