DACO-SLAVA

416 GH. GIUGLEA
fjiayeúw ,,ensorceler", ,,enchanter", care a lăsat urme în sicilian.
ammagari şi s'a întins până în Sardinia (v. O. Densusianu, Hist.
d. I. r. p. 200, CDD., No. 52 s. v. amăgi ,,séduire, tromper" < lat.
ammagire < gr. u,aYîvw ; v. şi REW No. 5237, unde se arată urme
din magus, în calabr. magaru, sp. amagar. Nu se înregistrează
corespondentele româneşti.
Rohlfs strânge mai multe cazuri: regg., cat., sicii, magára
(din jtàyoç -(-sufix, romanic) „Hexe", calabr. magàru „Hexenmeister"
etc.; de asemenea şi [xaysía cat. maia, it. magia, sard.
mayia „Zauberei".
Se ştie că medicii greci au avut influenţă asupra romanităţii
din Italia şi pe această cale s'au răspândit şi practici medicale
populare, cu transformările fireşti în vrăji, descântece şi în alte
asemenea manifestări folclorice.
Farmec şi a fermeca vin tot din mediul acela grecesc (gr.
cpàpfiaxov =lat. pharmacum ,,drogue", iar în v. gr. însemna şi „préparation
magique, toute opération de magie-chant, formule" etc.
CD DE 551).
Având stabilită o familie de termeni privitori la practica farmecelor
şi vrăjitoriei populare româneşti, este firesc să punem
şi pe „boscoană" în acelaş grup. In altă limbă, nu avem temeiuri
să-1 aşezăm şi nici nu i s'a dat până acum vreo explicaţie 1
), care
să ne ducă peste graniţele dacoromâne.
De aceea apropierea de neo-gr. Şasxavia „vraje", făcută de
Cihac şi amintită în DA s. v. e bine venită; dar nu din noua
greacă se poate deriva cuvântul nostru, fiindcă numai v. gr. ß
ajunge în lat. vulg. şi în română la b — (ca în ßauxo^w >
botez etc.,).
Verbul rom. a b os eoni înseamnă „faire de sortilèges, babiller,
bégayer", „a face vrăji" şi a „borborosi vorbe confuze", ca
babele când descântă. Dela acesta ca postverbal s'a născut boscoană.
Formal, s'a desvoltat din subst. ßefoxavo; (comp. deriva-
1
) V. hărţile care privesc conservatami latine, în Transilvania, la S.
Puşcariu, Limba română I, 1940.
Prima oară am pus pe boscoană, alături de baza greacă, într'o comunicare
la MLR. C. Diculescu face aceeaşi apropiere, probabil independent,
în o. c. 474.