DACO-SLAVA

DISOCIEREA
J
mpăratul, etc. ín vremile vechi, după amuţirea consonantelor
finale, toate cuvintele româneşti se terminau — ca în italiană —
cu vocale; mai târziu însă, după amuţirea lui u final, o mare
parte a cuvintelor ajunseră să se . sfârşească cu consonante.
Prefixul şi prepoziţiile n (m) şi ntru se găseau deci în aceeaşi
alternativă ca pronumele /, /' şi mi: sau se lega mai departe
de vocala finală a cuvântului precedent, sau, când acest cuvânt
se termina cu o consonantă, n devenea silabic : pert n spate,
când mbrac copilul. Dar, precum / s'a rostit mai ales il şi w
şi m au început să se pronunţe de obiceiu in (im): port în
spate, când îmbrac copilul... Această obişnuinţă face ca rostirea
cu î înmugurit s'o întâlnim şi în vecinătatea unei vocale: nu
încep, o îmbrac, să înălbesc. 1
)
în poziţia iniţială, articulaţia pare mai grea decât în interiorul
cuvântului. De aceea vedem că anumite grupe consonantice,
foarte obişnuite la sfârşitul cuvintelor, nu pot fi
rostite la început. Tot astfel am văzut că după pauză zicem
îl aduc, îmi dă, îmbrac, înşel, în altă parte... cu sunetele sporite
cu elementul vocalic î. De asemenea poate înmuguri şi.
sonanta f, care, la începutul cuvântului se rosteşte cu vibraţiuni
mai puternice. Ca şi în alte limbi şi dialecte romanice
şi ca şi limba bască, un astfel de f iniţial primeşte, in dialectul,
aromân „proteza unui a: arâd „râd", ardăţină „rădăcină"....
şi însăşi numirea de Aromân pentru „Român". 2
)
SEXTIL PUŞCARIU
!) Un caz interesant îl prezintă slavul mühlü, devenit rţiîel şi, cu'
acomodare consonantică, nstl. Azi zicem nu 'nşel, dar când înşel.
2
) în dacorom. hrăpi în loc de răpi se pare că efortul făcut pentru»
rostirea lui f iniţial a fost întovărăşit de deschiderea coardelor vocale în.,
poziţia unui h. *
40*;