DACO-SLAVA

248 E. PETROVICI
verin = Mâtnicel) < slav. *Motinikü (pisi, mgttnü „tulbure"),
cf. toponimicele bulg. Mătnica 1
), s.-cr. Mutnik 2
), Mouvuvtxaa
(Vasmer, 100, 106). Din acelaşi radical slav mçt- este şi apelativul
românesc matcă, matcă „bătătoarea putineiului de făcut
unt" < bulg. mătka „putineiu". Prin urmare şi tratamentul
ç > î arată că tot o populaţie slavă având un graiu bulgăresc
a dat şi toponimicele Mâlnic, Mîmuisel. Formele Muthnuk s
)<
din documentele ungureşti (întâia atestare e delà anul 1376)
şi Mutnik a administraţiei austriace şi ungureşti nu arată un
tratament u, sârbesc, al iusului mare (Q), ci se explică prin
redarea cu u a vocalei î româneşti inexistente în maghiară şi
germană. 4
)
Forma oficială românească mai veche Mutnic 6
) are deci
la bază forma ungurească. Cei care au întocmit întâiele şematisme
ale clerului diecezelor româneşti din Ungaria s'au lăsat
adeseori conduşi de listele oficiale
localităţilor.
austriace şi ungureşti ale
6
)
Din expunerea de mai sus rezultă necesitatea cunoaşterii
formei populare exacte, transcrise fonetic, a numelor noastre
de localităţi. O formă populară ca Mîmûic, Mîtûic ne este
*) V. Dictionnaire des localités d. I. roy. de Bulgarie, 117.
2
) V. Rjecnik-vX Academiei din Zagreb, s. v.
3
) V. Csánki, op. cit, II, 57.
4
) Vocala românească î e redată prin ii mai cu seamă atunci când
e precedată de o labială Mândra > Mundra.
ä
) V. Moldovan-Togan, op. cit., 150, 158.
6
) V. cele spuse de noi despre toponimice ca Reşiţa, Dalboşeţ în
Anuarul Arhivei de Folklór, III, 27, 28 şi DR., VII, 175, 176.
Dacă formele toponimicului Luncavita din documentele medievale
ungureşti (Naçh)lukavicsa, (Kys)lukawicza (a. 1440, v. Csánki, op. cit.,
II, 49), nu sunt simple cacografia ci reprezintă aproximativ pronunţarea obişnuită
pe atunci în administraţia ungurească, am putea socoti şi aceste forme
drept dovadă că, şi în Sudul judeţului Severin, Slavii au fost românizaţi
după denazalizarea iusurilor. Ca in cazul lui Muthnuk, u în loc de ç din
-lukavicza poate reprezenta tot un i slavo-român ("Licavi/a, cf. bulg..
Lăkavica: Dict. loc. Bulg. p. 116). Forma "Licavita a fost apropiată de
Români de apelativul luncă, ajungându-se astfel la forma Luncavita. E însă
foarte probabil că formele ungureşti -lukavicza nu sunt altceva decât
grafii greşite în loc de '-lunkavicza.