DACO-SLAVA

DIFERENŢIEREA 387
Astfel, spre deosebire de n care înainte de labială devine m,
şi de m, care înainte de dentale sau africate dentale devine
u, avem la Istroromâni, subt influenţa dialectului veneţian, np,
nb şi nf, nv în loc de mp, mb şi mf, mv: cunparâ, bunbâc,
io-n fost „eu am fost", l-an vezut „l-am văzut" (cf. BARTOLI,
la PUŞCARIU, Istr. II, § 62a), iar la noi simt < lat. sentio, în
texte vechi şi pentru „sunt" (Jb. III, 40); Aromânii au şi frămte
„frunte", vimtu „vânt" (Jb. XIII, 67), atumţea „atunci" (WEI-
GAND, Arom. II, 360), numtă ,,nuntă", chiar şi *nimusoare
„ninsoare", din care s'a desvoltat forma nimusorismă (cu u înmugurit,
cf. CAPIDAN, Arom. § 228). Fenomenul e cunoscut
şi din limba latină.
Diferenţierea consonantelor lungi sau geminate joacă
un rol destul de important în unele limbi. Astfel în loc de
lat. recidere sau gibbus avem în limbile romanice şi forme care
presupun în latina vulgară ^rendere (ital. rendere, franc, rendre,
span. rendir... REW. Nr. 7141) şi gimbus (arom. giumbă DR.
VIII 114—116, neapol. gimme, calabr. yimbru, genovez dzembu,
cf. şi lat. gimbosus REW. Nr. 3755). Ocluzivele dentale şi
labiale, d şi b, au fost înlocuite prin ocluzivele nazale corespunzătoare
n şi m. Forma sambatum, continuată în româneşte
sâmbătă, franc, samedi, engad. samda şi germ. Samstag, s'a
născut prin diferenţiere din sabbatum, păstrat subt această
formă în celelalte limbi romanice (ital. sabato, sard. log. sapadu,
span., portg. sabado... REW. Nr. 7479). In sens invers s'a
produs diferenţierea la cambarus (ital. gambero, sard. log. cambaru,
franc, meridional gambre, span. gambaro REW. Nr.
1551), din lat. cammarus (din grec).
Alte exemple, din limba română, afară de arom. giumbă
şi de sâmbătă, sunt mai puţin sigure. H. BAR1C (Arhiv za
arbanasku starinu I [1923], fase. 1—2) a propus pentru cuvintele
româneşti mănz şi pânză etimologiile *manA-eus în loc
de mannus „cal mic" şi *panàea în loc de pannea (forma femi.
nină a lui panneus „sdrenţuit"), iar I. A. CANDREA (CDDE
Nr. 131?) atrăgând atenţia asupra formei pindae în loc de
pinnae, atestată în CGL. VII, 90, explică ca şi P. PAPAHAGI,
pe arom. pendură alături de penură ,,cuiu, pană (de despicat)",