DACO-SLAVA

384 SEXTIL PUŞCARIU
Dar în mintea noastră cuvintele nu sunt fixate numai prin su­
netele care le compun, ci adesea şi prin numărul de silabe
şi prin ritmul lor. Spre a evita ca prin contracţia celor doi o
din noor caracterul bisilab şi ritmul cuvântului să se piardă,
s'a produs diferenţierea unuia din cei doi o: nour. Tot astfel
se prefăcuse tuus şi suus în latina vulgară în "tous şi *sous
(de unde se explică tău şi său românesc), spre a se evita con­
tracţia lor în tus, sus. Dacă în loc de vâjiitură sau fâşiitură
întâlnim formele vâjietură, fâşielură, cauza e tot diferenţierea
vocalică,
Când un e accentuat era urmat de alt e în silaba urmă­
toare, s'a născut, prin propagare, ee. Acest ee era ameninţat
să se contragă într'un singur e. Spre a evita această contraetene,
al doilea e a fost rostit cu o apertura exagerată, ceea
ce a dus la a. Astfel *peeşte a devenit pe&şte (precum se rostea
mai demult şi se mai rosteşte în unele părţi şi astăzi).
Ceva analog s'a întâmplat cu slavul sini. Prin disociere
A « ni) a devenit in, încât forma cuvântului românesc trebuia
să fie siin. Cum însă grupul ii se contrage foarte uşor în i
(cf. fin < fiin < fi l'in, fică, < fiică), el a fost diferenţiat: sein.
Intr'o regiune destul de extinsă din Nord-Vest, în loc de
uom „om", uok' „ochiu"... găsim u&m, uàk'. Cele două vocale
labio-velare, u şi o se deosebesc prea puţin una de alta, de
aceea una din ele (o) a fost înlocuită prin vocala centrala (ă).
Acelaşi lucru s'a întâmplat cu oo, din ung. ó (= o lung) sau
din ţigănescul ö : ung. biró (rostit chiar de Unguri în unele
părţi birou) a dat bira.it, iar ţigănescul kalő a dat călău.
Dacă pe o mare întindere a teritoriului dacoromân dif­
tongii ea şi oa au devenit ia fatal, triabă...) şi üz. (tuamnă,
pliate...), aceasta se explică prin faptul că vocalele extreme i
şi u se deosebesc mai mult de a decât e şi o, care, în scara
vocalică, sunt vecinele lui a. Tot astfel *căene, *pâene... (cu e
propagat din silaba următoare) au devenit, prin micşorarea
apertura vocalei palatale, câine, pâine... Intre â şi i diferenţa
e mai mare decât între â şi e.
O consonantă se poate acomoda atât de mult unei vocale
învecinate, încât să se rostească cu o apertura din ce în ce