Drd. AL. PRELIPCEAN, Sfantul Roman Melodul

ALEXANDRU PRELIPCEAN
Halicarnas 154 , în primele veacuri ale creştinismului, acrostihul a dobândit aceaşi
importanţă ca şi refrenul. Provenienţa acrostihului nu este cunoscută 155 , dar
fiindcă cele mai vechi dovezi ale acrostihului se găsesc în rugăciunile babiloniene,
se pare că originea răsăriteană nu poate fi exclusă. Există două tipuri de
acrostih: cel alfabetic şi cel onomastic. Acrostihul alfabetic a trecut în imnografia
creştină, prin intermediul modelului ebraic (exemplu avem Ps 118, alcătuit din
22 de secvenţe legate între ele prin literele alfabetului ebraic) şi sirian (ca de
exemplu, imnele efremiene). Primul din poeţii greci care au folosit acrostihul
alfabetic este Metodiu de Olimp, în opera Τὸ Παρθένιον. Preferinţa poeţilor
greci de a folosi acrostihul alfabetic stătea, în primul rând, în cuvintele Mântuitorului:
«Eu sunt Alfa şi Omega» (Ap 1, 17). Pe de altă parte, nici acrostihul onomastic
nu este necunoscut literaturii greceşti, de vreme ce în Iliada primele cinci
versuri din cântul 24 alcătuiesc cuvântul λευκη (curată). De asemenea, şi Sf.
Efrem Sirul întrebuinţează această formă de acrostih în imnele sale (ο
φτωχουλης εφραιμ, [sărmanul Efrem] sau η φωνη μου στενει ω νισινιται
[glasul meu suspină, o, Nisibe!]). H. Grimme este de părere că imnografii bizantini
urmând modelul lui Efrem au arătat la început o preferinţă specială pentru
acrostihul alfabetic, însă mai târziu, în perioada de înflorire a modelelor siriene,
ei au împrumutat şi acrostihul onomastic, ca să poată asigura pe viitor paternitatea
lucrărilor lor. K. Mitsakis 156 rezumă trei tipuri de acrostihuri:
- acrostihuri care furnizează numele autorului (του ταπεινου ρωμανου
το επως [poemul smeritului Roman], προσευχη ρωμανου [rugăciunea lui
Roman], etc.);
- acrostihuri în care autorul se ascunde în spatele unui pseudonim (του
αμαρτωλου το ποιημα [poemul păcătosului]);
- acrostihuri în care nu se face nicio menţiune a autorului (εις τον
χρυσοστομον [La Ioan Gură de Aur]).
Cât priveşte temele abordate în condacele romaneice, Th. Detorakis le redă
extrem de interesant, urmărind şi o analiză a izvoarelor romaneice:
86
„Temele condacelor romanice arată izvoarele folosite de poet. Cele mai
multe condace sunt biblice (8 teme din Vechiul Testament şi 45 de teme
din Noul Testament). Celelalte condace tratează teme aghiologice (30) sau
ocazionale (5). Aşadar, baza poeziei lui Roman se află în cunoaşterea textelor
scripturistice. Ca poet talentat, dispune de o mare libertate de întrebuinţare
a temelor biblice şi de adaptare a acestora la scopurile şi la viziunea
sa estetică. În paralel, cunoaşte foarte bine tradiţia, folosindu-se de
aceste cunoştinţe îndeosebi în imnele aghiologice. Nu rareori foloseşte şi
154 ΔΙΟΝΙΣΙΟΣ ΧΑΛΙΚΑΡΝΑΣ, Ρωμαϊκή ἀρχαιολογία, IV.62.6.
155 G. Gharib şi G. de Matons consideră că acrostihul are o dublă provenienţă: biblică şi siriană
(Romano il Melode. Inni…, p. 52; Romanos le Mélode et les origins de la poésie
religieuse a Byzance…, p. 42).
156 Κ. ΜΙΤΣΑΚΙΣ, Ἡ βυζαντινὴ ὑμνογραφία…, pp. 246-249.