Rezumatele lucrărilor - Facultatea de Istorie şi Filosofie

2
După ce, în desfășurarea ei, filosofia a cunoscut nu cu mult timp în urmă o turnură lingvistică,
pentru ca mai apoi, aproape inevitabil am putea spune, să ajungă la o turnură teologală, pare acum a
recunoaște din ce în ce mai mult o nouă cotitură importantă în istoria ei. Este vorba despre o turnură, pe
care noi îndrăznim să o numim, psihanalitică, prezentă deja în filosofia lui Maurice Merleau-Ponty. Un
subtil continuator al acestuia din urmă, fenomenologul francez Marc Richir va profita de prezența
psihanalizei în istoria cunoașterii, în primul rând pentru a face o distincție între simbolic și
fenomenologic, pentru ca mai apoi să poată sonda dincolo de umanul instituit, în „pre-uman”. Pentru
aceasta, o diferență între limbaj și limbă, deja recunoscută de psihanaliză, se impune, diferență care va
conduce în cele din urmă la misterul creației (și al) umanului.
Aurel Bumbaş: Implicaţiile etice ale „destinului creator tragic al omului” în contextul filosofiei
lui Lucian Blaga
Flaviu-Victor Câmpean: Identitatea melancolică şi nostalgia rănii culpabile la Kierkegaard
Melancolia kierkegardiană se răspândeşte confuz de la erotismul autoreflexiv al estetului „pur” la
durerea kenotică a primei deveniri religioase. În toate ocurenţele, ea se subsumează însă identităţii
perpetuu (re)constituite a individului – singurii care par să o cucerească sunt cavalerii „non-identitari” ai
credinţei. Or identitatea, înţeleasă fie ca un incognito ireductibil metafizic, fie ca o reprezentare abstractă
a „non-relaţiei” dintre suflet şi corp, e melancolică deoarece încorporează secretul unei răni originare.
Reactualizarea nostalgică a acestei traume enigmatice împiedică tocmai prăbuşirea mortiferă în disperare
şi autoaneantizarea demonică a subiectului izolat, făcându-l în acelaşi timp culpabil „de sine”, dar şi
prizonier al inadecvării la adevărul religios.
Sandra Cibicenco: Elemente arhaice în „legionarismele” lui Mircea Eliade
„Jertfă”, „singur în realitate”, „spiritualitate românească”, „desăvârşire de sine”, „victoria realului
împotriva trecătoarelor”, „fărâmiţarea omenescului”, „găsirea sensului existenţei”, „libertate”, „revoluţie
spirituală”, „primatul spiritului împotriva temporalului” ‒ sunt câteva indicii pentru descoperirea unui
fundament al arhaicului conturat de Mircea Eliade în textele sale „legionare”. De la Ion Moţa şi Vasile
Marin şi până la Anchetele Bunei Vestiri, Eliade schiţează trăsăturile unui Om Nou – figură „camuflată” a
omului arhaic.
Alina Ciric: Alteritate și lucru. Emmanuel Lévinas și Jacques Lacan
Alexandru Dioșan: Imaginaţia din perspectiva deducţiei transcendentale a lui Kant
Articolul de față încearcă să arate că rolul diferit pe care-l joacă imaginația transcendentală în cele
două variante ale deducției transcendentale, un rol central în prima și unul secundar în cea de-a doua, se
datorează unor strategii diferite urmate de Kant în expunerea teoriei obiectivității. Întrebarea, de natură
epistemologică, despre cum putem dobândi cunoaștere obiectivă are la bază o ”ontologie” a obiectului.
Analiza obiectului transcendental ne va arăta că, la nivelul analiticii facultăților, asupra imaginației
transcendentale se vor repercuta ceea ce vom numi paradoxul obiectului.
Andra-Mihaela Cîmpean: Problema modelelor cognitive de comprehensiune a metaforei
În această lucrare vor fi apropiate şi evaluate diferitele modele de comprehensiune a metaforei
propuse de ştiinţele cognitive. Se va stabili dacă acestea ţin de o viziune comparatistă sau de una
interacţionistă a metaforei în contextul unei noţiuni instrumentaliste a limbajului. Va fi analizat modelul
metaforei conceptuale (conceptual metaphor) propus de George Lakoff şi Mark Johnson şi dezvoltat de