Asimov – Cavernele de Otel - CARTE BUNA

nemişcat ă şi cufundat ă în tăcere. Readuse butonul la poziţia închis şi reveni în pat.
Fusese exact ce-i lipsea. Piesele se potriveau. Puzzle-ul era
completat.
– Lije, insist ă Jessie, ce s-a-ntâmplat?
– Nimic, nu s-a-ntâmplat nimic. Totu-i în regul ă.
El nu-i aici.
– Robotul? Adică… a plecat? Pentru totdeauna?
– Nu, nu. Se va întoarce. Şi înainte s ă revin ă, ră spunde-mi la
întrebare.
– Ce întrebare?
– De ce te temi?
Jessie tăcu. – Ai spus c ă eşti
speriat ă de moarte, îi reaminti Baley.
– El m ă sperie.
– Am mai discutat chestia asta şi nu-i adevă rat. Nu te-ai temut
de el şi, în plus, ştii foarte bine c ă un robot nu poate pricinui
vreun rău omului.
– M-am gândit, începu ea făr ă tragere de inim ă, c ă dac ă toţi
vor afla că-i robot, s-ar putea declanşa
o răzmeriţ ă . Ne-ar fi
omorât.
– De ce s ă ne omoare?
– Ştii şi tu cum sunt răzmeriţele… – Nu se ştie nici măcar unde anume se afl ă robotul.
– Se poate afla.
– Deci de asta te temi tu, de o posibil ă revolt ă?
– Păi… – Ş-ş-ş! şuier ă el.
O apăs ă pe Jessie, silind-o s ă revin ă cu capul pe pern ă, apoi îşi
apropie buzele de urechea ei.
– S-a-ntors. Ascultă-m ă şi nu scoate niciun cuvânt. Totul e-n
regul ă. Mâine dimineaţ
ă va pleca şi n-o s ă se-ntoarc ă . Nu va fi
nicio răzmeriţ ă,
absolut nimic!
Era aproape mulţumit când spuse cuvintele acelea, aproape
complet mulţumit. Simţea c ă acum putea s ă adoarm ă.
Se gândi din nou: „Nicio răzmeriţ ă, absolut nimic. Şi nici
declasificare.”
Cu o clip ă înainte s ă alunece realmente în somn, se gândi:
„Nici măcar o anchet ă pentru crim ă. Nici mă car asta. Totul s-a
rezolvat…”
Adormi.
75