Asimov – Cavernele de Otel - CARTE BUNA

mai puternic la nivelul inferior, mai puţin ecranat, şi în mod
evident detectivul dorea s ă păstreze un ton scăzut. – De ce n-aş putea fi un C-5? întreb ă R. Daneel. Sunt
partenerul tău şi, ca atare, am acelaşi rang. Mi s-a dat acest ID.
Dintr-un buzunar interior al cămăşii, scoase un card de
legitimare dreptunghiular, absolut original, pe care figura numele
Daneel Olivaw, făr ă iniţiala
„R” cea extrem de important ă .
Clasificarea era C-5.
– Haide sus, rosti rigid Baley.
Dup ă ce se aşez
ă, detectivul rămase cu privirea aţintit
ă drept
înainte, furios pe sine şi extrem de conştient de robotul care
stătea alături. Se lăsase surprins de dou ă ori. În primul rând, nu-
şi dăduse seama c ă R. Daneel era robot, iar în al doilea rând nu
ghicise logica fireasc ă ce impunea ca robotului s ă i se acorde
clasificarea C-5.
Desigur, necazul real provenea din faptul c ă Baley nu era
detectivul din legendele îndră gite, individul care nu putea fi
surprins nicicând, cu trăsă turi imperturbabile, adaptabilitate
infinit ă şi deducţii fulgerătoare. El nu presupusese niciodat ă c ă ar
fi un asemenea erou arhetipal, dar pân ă atunci nici nu regretase
acest lucru.
Ceea ce-l făcea să-l regrete acum era faptul c ă, dup ă toate
aparenţele, R. Daneel Olivaw reprezenta întruparea acelui
personaj de legend ă.
Aşa şi trebuia s ă fie. El era un robot.
Baley începu să-şi găseasc ă scuze. Era obişnuit
cu roboţi ca R.
Sammy, de la birou. Se aşteptase la o creatur ă cu epiderm ă din
plastic dur şi lucios, având aproape albeaţa cadavrelor. Crezuse
c ă va zări o expresie facial ă fixat ă la un nivel ireal de bună
dispoziţie prosteasc ă.
Anticipase gesturi sacadate, vag nesigure.
R. Daneel nu corespundea niciuneia dintre acele ipoteze.
Detectivul trase scurt cu coada ochiului spre robot. R. Daneel
se răsuci în aceeaşi
clip ă, îl privi în ochi şi încuviinţ ă cu gravitate
din cap. Buzele i se mişcaser ă natural, atunci când vorbise şi nu
rămăseser ă pur şi simplu întredeschise precum cele ale roboţilor
pământeni. Se întrezărise chiar şi o limb ă articulat ă.
„De ce oare”, se întreb ă Baley, „trebuie s ă stea atât de calm?
Toate astea trebuie s ă fie complet inedite pentru el… Zgomotele,
luminile, mulţimile!”
Se ridic ă, trecu pe lâng ă R. Daneel şi rosti:
– Urmează-m ă!
34