Asimov – Cavernele de Otel - CARTE BUNA

– Da, aprob ă femeia apoi clătin ă din cap aproape imediat şi-şi
feri ochii. Desigur, nu complet şi nici literal, ci, mai degrab ă, aşa
cum credeam c ă a fost ea. De fapt, eu nu eram aşa.
– Ştiu toate astea, Jessie, nu fi prostuţ ă.
– M ă gândeam totuşi
mult la ea şi, cumva, am ajuns să -mi
spun c ă situaţia
din prezent este la fel ca pe timpuri. Vreau s ă zic
c ă noi, pământenii, avem tradiţiile
noastre vechi, pe când
spaţialii vin cu tot soiul de chestii noi şi încearc ă s ă le încurajeze
pe cele pe care ne chinuim s ă le implementăm, aşa
c ă poate că
medievaliştii aveau dreptate. Poate c ă ar fi trebuit s ă revenim la
tradiţiile noastre vechi şi bune. De aceea am că utat-o pe
Elizabeth.
– Continu ă.
– Ea mi-a zis c ă habar n-avea despre ce vorbeam şi, în plus,
eram soţie de poliţai. I-am replicat c ă n-avea nicio legătur ă cu
asta şi în cele din urm ă a spus c ă , bine, va discuta cu cineva, iar
peste o lun ă a venit la mine şi mi-a zis c ă era în regul ă , iar de
atunci m-am alăturat lor şi am participat la întruniri.
– Şi nu mi-ai spus niciodată… o privi trist Baley.
Glasul lui Jessie tremur ă:
– Îmi pare rău, Lije.
– Faptul că-ţi pare rău nu rezolv ă cu nimic lucrurile. Vreau să
ştiu îns ă despre întruniri. În primul rând, unde se ţineau?
Detectivul era cuprins de un val de detaşare, un fel de
amorţire a emoţiilor. Acum era limpede c ă tot ce încercase s ă nu
cread ă era perfect adevă rat. Dintr-un anumit punct de vedere, se
simţea uşurat c ă nesiguranţa
îi pierise.
– Aici, jos, răspunse Jessie.
– „Aici, jos”? Adic ă, în locul ăsta? Ce vrei s ă spui?
– Nu chiar în locul ăsta, dar pe autostră zi. De aceea n-am vrut
s ă coborâm acum. Era un loc excelent pentru întâlniri. Ne
adunam…
– Câţi?
– Nu ştiu exact. Şaizeci-şaptezeci… Eram doar un fel de filială
local ă. Aveam scaune pliante, bufet, şi cineva ţinea un discurs,
de cele mai multe ori despre viaţa minunat ă din trecut şi despre
felul în care vom scăpa de monştri,
adic ă de roboţi
şi de spaţiali.
De fapt, discursurile erau cam plictisitoare, fiindc ă spuneau toate
cam aceleaşi lucruri. Pur şi simplu, trebuia s ă le îndură m. Cel mai
important îns ă era sentimentul plăcut de a ne aduna laolalt ă şi a
ne simţi importanţi. Făceam jurăminte şi aveam semnale
169