Asimov – Cavernele de Otel - CARTE BUNA

– Nimic, Ben, şi oricum nu-i treaba ta. Ai înţeles? Pregăteşte te de culcare. Când mă-ntorc, vreau s ă te culci. M-ai auzit?
– Haide, ce naiba! Mie poţi să-mi spui. N-o s ă suflu niciun
cuvânt.
– În pat!
– Ce naiba…
* * *
Când se opri la comunicatorul nivelului, Baley îşi dădu în lă turi
pulpana hainei, ca s ă poat ă scoate cu uşurinţ
ă blasterul. Rosti în
microfon numărul său personal de identificare şi aştept ă în timp
ce un calculator aflat la douăzeci şi cinci de kilometri depă rtare
verific ă dac ă apelul era permisibil. Aşteptarea
fu foarte scurt ă ,
deoarece detectivii nu aveau limite în privinţa apelurilor. După
aceea, Baley rosti numărul de cod al apartamentului soacrei sale.
Ecranul micuţ de la baza aparatului se aprinse şi faţa acesteia
îl privi.
– Mam ă, rosti Baley cu glas scăzut, dă-mi-o pe Jessie.
Probabil c ă femeia aşteptase
s-o sune, deoarece apă ru
imediat. Baley îi privi chipul, apoi întunec ă în mod deliberat
ecranul.
– E-n regul ă,
Jessie. Ben este aici. Care-i problema?
Ochii îi alergau întruna dintr-o parte în alta a coridorului,
cercetând.
– Ai păţit ceva? N-ai necazuri?
– Vezi bine c ă n-am păţit
nimic. Termin ă cu chestiile astea!
– Lije, am fost foarte îngrijorat ă!
– De ce? întreb ă el încordat.
– Ştii tu… Prietenul tău… – Ce-i cu el?
– Ţi-am zis azi-noapte. Vor fi necazuri.
– Astea-s prostii. Îl opresc pe Ben la mine peste noapte, iar tu
du-te la culcare. La revedere, scumpo.
Întrerupse legătura şi aştept ă înc ă dou ă secunde înainte să
porneasc ă spre garsonier ă. Era pământiu la faţ
ă de team ă şi griji.
Când intr ă, Ben stătea în mijlocul odă ii. Una dintre lentilele
sale de contact era deja introdus ă într-o ventuz ă micuţ
ă , dar nu
şi-o scosese şi pe cealalt ă.
– Ce naiba, tat ă, vorbi băiatul, aici nu exist ă pic de ap ă ?
Domnul Olivaw zice c ă nu pot merge la Personal.
– Are dreptate. Nu poţi merge. Pune-ţi lentilele la loc. N-o să
păţeşti nimic dac ă dormi cu ele o noapte.
135