Asimov – Cavernele de Otel - CARTE BUNA

Baley acţion ă rapid. Deschise uşa,
îl prinse cu brutalitate pe
Ben de încheietur ă, când băiatul ridic ă mâna ca s ă sune pentru a
treia oar ă, şi-l trase înăuntru. Privirea de spaim ă şi uimire dispă ru de abia treptat din ochii
lui Ben, care ră mase gâfâind, sprijinit de peretele în care fusese
propulsat. Îşi frec ă încheietura mâinii.
– Tat ă, rosti el pe un ton supărat, nu trebuia s ă m ă strângi aşa
tare!
Baley privea prin vizorul uşii pe care o închisese fulgeră tor.
Din câte îşi dădea seama, coridorul era pustiu.
– Ai văzut pe cineva pe-afar ă,
Ben?
– Nu. Am venit doar ca s ă văd dac ă n-ai păţit
ceva.
– De ce aş fi păţit?
– Nu ştiu. Aşa zicea mama. Plângea şi zicea c ă trebuie s ă te
găsesc. Dac ă nu veneam eu, voia s ă vin ă chiar ea şi atunci nu
garanta ce o s ă se-ntâmple. M-a obligat s ă vin, tat ă.
– Cum m-ai găsit? întreb ă Baley. Mama ştia unde sunt?
– Nu, nu ştia. Am sunat la tine la serviciu.
– Şi ţi-au spus?
Ben păru surprins de tonul tatălui său şi răspunse nesigur:
– Sigur c ă da. N-ar fi trebuit s-o fac ă?
Baley şi Daneel schimbar ă priviri. Detectivul se ridic ă greoi.
– Unde-i mama acum? întreb ă el. În apartament?
– Nu, am mers la bunica la mas ă şi am ră mas acolo. Acum ar
trebui s ă mă-ntorc la ele. Asta dac ă n-ai păţit
nimic, tată… – O s ă rămâi aici. Daneel, ai reţinut
locaţia comunicatorului de
la nivelul ăsta?
– Da, încuviinţ ă robotul. Intenţionezi
s ă părăseşti camera, ca
s ă îl foloseşti?
– Trebuie s-o fac. Trebuie neapărat s ă vorbesc cu Jessie.
– Ţi-aş sugera c ă ar fi mai logic s ă îl laşi
pe Bentley s ă o fac ă .
Îţi asumi un risc, iar el este mai puţin valoros.
Baley se holb ă la el:
– Fir-ai…
„Sfinte Iosafat”, se gândi, „de fapt, de ce m ă enervez?”
Continu ă,
mult mai calm:
– Nu înţelegi, Daneel. La noi nu se obişnuieşte ca un tat ă să-şi trimit ă fiul într-un pericol posibil, chiar dac ă ar fi logic să
procedeze aşa.
– Pericol?! chiţăi Ben cu un soi de încântare îngrozit ă.
Ce se-
ntâmpl ă, tat ă? Ce este, tat ă?
134