PlAcuTele de la Sinaia PlAcuTele de la Sinaia , - Dacia.org

Revista DACIA MAGAZIN este o tribună a ideilor istorice, 

deschisă oricăror păreri oneste. 

Întreaga responsabilitate a informaţiilor apărute, a modului 

de redactare şi a imaginilor folosite aparţine în exclusivitate 

autorilor articolelor publicate. 

Director fondator 

Dr. Napoleon Săvescu 

Redactor - şef 

Prof. Gheorghe Bucur 

Redactor - şef adjunct 

Prof. Mariana Terra 

Secretar de redacţie 

Istoric Nicolae Nicolae 

Publisher: 

ing. Dorin Săcală 

Tehnoredactare 

Ing. Gheorghe Dascălu 

R. Căliman 

Colaboratori 

Prof. Gheorghe D. Iscru 

Prof. Dr.Tereza Danciu 

Prof. Dr. Mărioara Godeanu 

Prof. dr. Zenovie Cârlugea 

Publicaţie editată de fundaţia 

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL 

Redacţia 

Str. Florilor nr. 37, cod. 820035, Tulcea, 

jud. Tulcea , România 

Tel. 0729011003 ; 0752104184 ; 0722274551 

e-mail: revistadaciamagazintulcea@gmail.com 

www.dacia.org 

www.karograf.ro/daciamagazin.html 

Tiparul executat la ARTPRINT SRL Slobozia 

ISSN 153-5316

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 

I. EDITORIAL 

Dr. NAPOLEON SĂVESCU 

Fondatorul şi preşedintele 

Societăţii Internaţionale „Dacia Revival” - Reînvierea Daciei 

România - SUA 

Cel de-al XII-lea Congres Internaţional 

de Dacologie 

CUVÂNT DE DESCHIDERE 

Motto: 

Un popor nu poate exista fără istorie, 

fiindcă aceasta îi dă demnitate şi dreptul 

de a trăi alături de alte popoare. 

Cităm din recomandarea nr. 1283/ 

1996 privind istoria şi predarea istoriei în 

Europa, adoptată de Adunarea Parlamentară 

a Consiliului Europei: „Istoria constituie 

unul din mijloacele de 

re con stituire şi de făurire a identităţii 

culturale. Ea reprezintă, de asemenea, o 

cale de acces către experienţa şi bogăţia 

DACIA 

magazin 

trecutului şi a altor culturi. Cunoaşterea 

istoriei este importantă pentru societatea 

civilă. Fără aceasta, individul este mai 

vulnerabil la manipularea politică sau de 

orice fel.” 

Adunarea recomandă Comitetului 

Miniştrilor să încurajeze învăţarea istoriei 

în Europa, formulând următoarele pro - 

puneri: cunoaşterea istoriei trebuie să fie 

o parte esenţială a educaţiei tinerilor; 

predarea istoriei va trebui să permită tine - 

rilor să-şi formeze deprinderi de gândire 

critică pentru a interpreta şi a analiza informaţia 

într-o manieră critică şi respon - 

sabilă, pentru a recunoaşte complexitatea 

problemelor şi pentru a aprecia diversitatea 

culturală; vor trebui identificate 

stereotipurile şi orice alte distorsiuni, 

bazate pe prejudecăţi naţionale, rasiale, religioase 

şi altele. 

În ultimii ani, datorită, în mare măsură, 

ideilor promovate de congresele de 

dacologie, România a început să înţeleagă 

şi să aprecieze o altă istorie a trecutului ei, 

istoria cea adevărată, să cunoască alţi eroi, 

cei care au existat pe acest pământ milenar, 

ceea ce a dus la o reînviere spirituală 

a naţiei noastre, a cărei intensitate risipeşte 

bezna a o mie de ani de fals sau de tăcere. 

1


Tot mai mulţi oameni înţeleg acum 

că întreaga noastră istoriografie s-a clădit 

pe principii false: latinitate, unitate şi continuitate 

cu agresorii romani, deşi teritoriul 

ocupat al Daciei nu reprezenta nici măcar 

un sfert din suprafaţa ei. Ca urmare a abe - 

raţiilor repetate, acum niciun istoric nu 

este dispus să se contrazică şi să-şi recunoască 

greşeala, să renunţe la ceea ce cu 

îndârjire afirma de-a lungul anilor. Noi 

avem convingerea că nu e niciodată prea 

târziu pentru nimeni să-şi recunoască 

eroarea şi, în consecinţă, să spună adevărul. 

Cu toate că există argumente ştiinţifice 

de necontestat - ADN-ul, de exemplu, 

care atestă continuitatea absolută a Genomului 

I1B, a celui dacic în cadrul populaţiei 

noastre şi care este aproape 

inexistent la populaţiile italiene şi spaniole 

- pseudoştiinţificii noştri continuă să nu ia 

în consideraţie aceste informaţii. Probabil 

că lor li se potriveşte zicala potrivit căreia 

o minciună repetată devine adevăr 

închipuit… Simpla lor negare însă nu este 

suficientă! Niciun argument ştiinţific sau 

arheologic nu le schimbă opinia eronată 

pentru simplul motiv că, în viziunea lor 

egoistă, adevărul le-ar distruge nu numai 

teoriile susţinute cu atâta sârg, dar şi statutul 

de istorici... 

Sunt foarte interesat să ştiu: mai 

exis tă oare în lume un alt popor care să fi 

fost „transformat” într-un timp atât de 

scurt, istoric vorbind, din daci în romani? 

Evident că întrebarea mea este retorică 

pentru că nu mai există un astfel de 

popor... 

Mă întreb totuşi: de ce nu am devenit 

turci? De ce nu am devenit slavi? Că 

doar şi ei au trecut pe la noi.… 

Îl citez mai jos pe istoricul Camil 

Bujor Mureşanu, membru titular al 

DACIA 

magazin 

Academiei Române şi a cărui opinie 

bizară despre istoria poporului român a 

devenit dogmă a înaltului for academic: 

„Disputa principală se poartă în jurul veracităţii 

informaţiei cuprinse în mituri şi, 

prin urmare, a posibilităţii de a o descifra 

şi de a interpreta în lumina ei realităţi 

revolute...” 

Stimabile profesor, cu tot respectul 

trebuie să vă corectez şi să vă informez că 

analizele genetice (genomul) sunt nu mituri, 

ci realităţi de necontestat. În consecinţă, 

este jenant pentru dumneavoastră 

să induceţi în eroare pe cei care încă res - 

pectă instituţia pe care dumneavoastră o 

reprezentaţi. Vă invit să accesaţi la computer 

website-ul nostru, www.dacia.org, 

Dacia Revival, şi la „Articole în limba 

română” să citiţi Călătorie genetică. 

Pregătirea academică/universitară 

garantează achiziţionarea unei metode ştiinţifice, 

nu şi rezultatele. 

„Dacia Revival” (Reînvierea Daciei) 

n-a pus şi nu pune problema României 

imediate, a României moderne sau 

contemporane. Ar fi prea puţin. Nu s-ar 

potrivi nici dimensiunii viziunii sale şi nici 

aşteptărilor noastre. „Reînvierea Daciei” 

pune problema în termeni bazaţi pe ştiinţă 

şi care surprinde în totalitate devenirea 

naţională a poporului nostru. „Reînvierea 

Daciei” nu doreşte o revoluţie a momentului 

istoric, ci una a istoriei. Societatea 

noastră internaţională trebuie astfel nu să 

re-creeze România, ci să-i răscumpere trecutul, 

să-i trezească mândria pentru minunata 

noastră istorie străveche, pierdută în 

labirintul neadevărului. 

Pasiunea daciştilor contemporani 

este o expresie necesară de reacţiune în 

faţa unui trecut de nenoroc. De aici pleacă 

dorinţa de a depăşi pendularea între o 

2


Preşedintele Napoleon Săvescu primind diploma 

de CETĂŢEAN DE ONOARE al municipiului 

Alba Iulia de la primarul oraşului - mai 2010 

amărăciune dizolvantă şi o furie optimistă. 

Prin glasul nostru, prin reînvierea virtuţilor 

dacice, dăm ţării un sens istoric onorant 

şi redeschidem un al doilea început al 

României, cel adevărat, printr-o Dacie 

Reînviată într-o Europă unită, în care valorile 

perene să fie apreciate. 

Ţara are nevoie de modele în toate 

straturile societăţii. Degeaba aşteptăm să 

ne recunoască alţii (de ce ar face-o, mă întreb) 

dacă nu ne cunoaştem şi nu ne recunoaştem 

noi înşine. Iar conştiinţa de 

sine vine prin cunoaşterea de sine. 

Dacă am aplica premisa potrivit 

căreia a nu reacţiona la împilare înseamnă 

a pactiza cu împilatorul, ar însemna să 

dăm undă verde manifestărilor ulterioare 

de denigrare a istoriei noastre adevărate. 

O astfel de atitudine trebuie condamnată 

imediat şi cu vehemenţă. 

Ideea romanizării Daciei, aşa cum 

ne este ea prezentată de academicii noştri, 

DACIA 

magazin 

seamănă cu aceea a sclavului care tinde să 

se înrudească cu stăpânul şi care vrea să 

fie considerat chiar rudă a stăpânului. 

Umilinţa naşte monştri de gândire şi acţiune. 

Până la Einstein, timpul (ca mărime 

fizică) era considerat liniar şi cu un singur 

sens, ceea ce conducea la nepotriviri în 

calculele matematice la nivel cosmic. 

Când marele fizician a introdus noţiunea 

de „curbură a timpului”, s-a produs o oarecare 

„isterie” în rândul unor fizicieni cu 

titluri academice, fapt similar curentului 

„dacist” contra celui „latinist“. Azi, traiectoriile 

sateliţilor şi rachetelor ţin cont de 

curbura timpului pentru a obţine precizia 

necesară! Pentru că adevărul este unul singur! 

Orice construcţie, fie ea şi de natură 

ideologică, trebuie să aibă o bază 

temeinică pentru a rezista. „Fundaţia” istoriei 

noastre este subţire şi şubredă, pare 

pusă în fugă doar ca să fie ceva acolo… şi 

ceea ce pare „bătut în cuie” în istoria academică 

despre poporul nostru are o 

mulţime de găuri şi aliaje antagonice, care 

te fac să te îndoieşti de capacităţile intelectuale 

şi de buna credinţă nu numai ale 

celor care le produc, dar şi ale celor care 

le ascultă fără să le înţeleagă, fără să le 

conteste sau să le comenteze în mod inteligent 

şi nu dogmatic. 

Prin manualele de istorie ni se impunea 

să credem că suntem „Urmaşii 

Romei”... Am învăţat să repetăm ca nişte 

papagali că străbunii noştri s-au lăsat şterşi 

de pe faţa pământului ca să facă loc cuce - 

ritorului. 

Am învăţat o căruţă de năzbâtii, 

contrazise de faptul că existăm aici de mai 

bine de 8.000 de ani şi că avem acelaşi 

port popular ca cei de pe Columnă. Copiii 

3


născuţi pe pământul dacic au îmbrăcat 

costumul popular al părinţilor lor şi l-au 

cinstit, lăsându-l din generaţie în gene - 

raţie, nealterat, aşa cum îl aveau străbunii. 

De ce, dacă erau urmaşi ai romanilor şi 

crescuţi în spirit latin, n-au îmbrăcat toga 

şi sandalele, ci „cămeşa”, iţarii şi opincile, 

fotele şi iile, care au străbătut cu mândrie 

până în zilele noastre? 

Păguboasă este şi tăcerea pe tema 

sud-dunăreană a Moesiei, Daciei Ripensis, 

Daciei Mediteranea, a tribalilor, a împăraţilor 

ridicaţi din această zonă (unii 

dintre ei asumându-şi explicit originea 

dacă), a chipurilor de daci plini de măreţie 

din Roma şi din Balcani, a primelor sate 

vlahe din Balcani, a imperiului asăneştilor, 

a istoriei aromânilor şi istroromânilor, a 

tyrageţilor transnistrieni, a caracterului 

moldovenesc al spaţiului transnitrean medieval 

şi a săpânirii efective a Transnistriei 

în vremea lui Duca Vodă. Jalnică 

este această tăcere, cum jalnică e şi lipsa 

de interes! 

Prin omitere şi non-acţiune, autoritatea 

istorică oficială a României se face 

părtaşă la răul ce se instalează treptat, cu 

efecte catastrofale, în subconştientul 

poporului nostru, începând încă din 

copilărie, şi care impune românilor să 

creadă că ei sunt urmaşii Romei! Aşa ni 

s-a pregătit subjugarea mentală şi sufletească! 

În viziunea de sclavi a istoricilor 

români, poporului îi trebuia o nouă ori - 

gine, de sorginte romană, îi trebuia o nouă 

limbă, latina, un nou nume de ţară, România, 

venit de la Roma… şi toate acestea, 

false cum sunt, s-au perpetuat de-a lungul 

anilor şi au dat un brânci intrării noastre, 

în genunchi, în Europa. Noi trebuia să fim 

produsul unui amestec etnic, de preferinţă 

cu paternitate romană. Dar ce amestec! Un 

amestec indigest cu hoţii de la Roma, cu 

DACIA 

magazin 

nişte soldaţi romani şi cu mercenari veniţi 

din toate colţurile prăpădite ale lumii antice… 

şi, în sfârşit, când am fost lăsaţi să 

ne Re-Unim câteva din provinciile vechii 

Dacii, ni s-a spus, fără drept de apel, că de 

fapt avea loc o Unire a unor provincii, iar 

noul nume nu avea voie să fie Dacia, ci 

România. O totală lipsă de discernământ 

şi de respectare a adevărului ştiinţific! 

Nici „Plăcuţele de la Sinaia”, tema 

congresului nostru din acest an, nu au 

făcut excepţie. Contestate de către cei mai 

mulţi aşa-zişi cercetători români de înalt 

nivel, plăcuţele descoperite la Sinaia şi 

apoi copiate sunt mărturia în plumb a întâietăţii 

mondiale în domeniul scrisului a 

străbunilor noştri daci. Iar lucrările şi 

opiniile ce vor fi prezentate la congres vor 

dovedi acest fapt. 

„Reînvierea Daciei” îi reinstaurează 

românului rostul lui originar. Înainte, românul 

era numai român, adică un material 

uman, alcătuit din adormiri şi umilinţe. 

Dacul este un român de substanţă, un 

român inteligent, un prieten sincer pentru 

cei cinstiţi, o ameninţare pentru cei lipsiţi 

de onestitate. Într-o naţie de umili şi de 

umiliţi, el, Dacul, introduce onoarea şi orgoliul 

clădit pe o măreaţă istorie. El, 

Dacul, este un om a cărui mândrie suferă 

de insomnie, dar care construieşte 

cu răbdare o Românie bazată pe adevărul 

istoric de netăgăduit şi care-i va 

aduce odihna binemeritată în analele 

etnicităţii naţionale. 

El, Dacul, dă viitorului Adevărul! 

Permiteţi-mi, vă rog, să vă mulţumesc 

tuturor şi fiecăruia în parte pentru 

entuziasta participare la congres şi pentru 

militantismul dumneavoastră admirabil de 

a spune adevărul şi de a-l face cunoscut în 

întreaga ţară. 

New York, august 2011 

4


II. PERSPECTIVE INTERNAŢIONALE 

DACIA 

magazin 

Scrisoare deschisă a unui istoric român către 

conducerea politică a României 

şi către conducerea Uniunii Europene (U.E.) 

Domnilor Politicieni, 

Subsemnatul Gheorghe Iscru, istoric, 

conf. univ. dr., acum pensionar, domiciliat în 

Bucureşti, b-dul. Brâncoveanu Constantin nr. 

9, bl. B14, scara 4, etaj 3, ap. 100, sector 4, 

autor – între altele – al primei sinteze despre 

strămoşii noştri reali 1 , ca om de ştiinţă, specialist 

în domeniu, după 50 de ani de activitate 

universitară, vă atrag atenţia în modul 

cel mai serios asupra actului politic antinaţional, 

în consecinţă inadmisibil, incompa - 

tibil cu principiile Epocii Moderne, în care 

încă ne aflăm, acela de a admite/tolera, la 

Bruxelles, o reprezentanţă a aşa-numitului 

„Ţinut Secuiesc” – în fapt, două judeţe ale 

Statului Naţional Unitar România –, iniţiativă 

a revizionismului maghiar, cu care noi, 

românii, avem un contencios istoric. 

Cei care admit sau tolerează un 

asemenea act desconsideră principiile epocii 

moderne, ignoră dreptul exclusiv şi inalie - 

nabil al naţiunilor la identitate şi suveranitate 

naţională, Dreptul naţiunilor înaintea tuturor 

altor drepturi. Sunt istoric, repet, şi ştiu ce 

spun. În cărţile mele, în cursul meu universitar 

mi-am precizat şi am argumentat pe larg 

acest punct de vedere 2 . 

Cunosc „recomandarea” U.E. din ia - 

nuarie 2006 privitoare la „topirea” naţiunilor 

etnice şi a Statelor lor naţionale într-o nouă 

megaformaţiune politică „civică şi multicultu - 

rală” – o imposibilitate naturală şi logică, contrară 

mersului firesc al istoriei –, precum 

odinioară în fostele imperii „istorice”. Actul 

Conf. univ. dr. G. D. Iscru, 

Bucureşti 

amintit, al revizioniştilor maghiari, se înscrie 

în spiritul respectivei „recomandări” (autor ia 

fost chiar un parlamentar român de naţio - 

nalitate maghiară!) şi, ca şi „recomandarea” 

însăşi, poate afecta chiar perspectiva U.E.! 

Căci o Europă unită, care să fie viabilă, nu 

poate fi decât o Europă a naţiunilor, cu 

Statele lor naţionale. Desfiinţarea naţiunilor 

şi a Statelor lor naţionale este un vis himeric 

al unor ideologi egocentrişti, rupţi de mersul 

firesc al istoriei, mai absurd decât himera 

„imperiului universal”, care a bântuit minţile 

imperiale, din Antichitate până în pragul 

Epocii moderne. Actul revizioniştilor ma - 

ghiari, având ca precedent un act similar, 

5


„Kosovo”, poate declanşa imprevizibile 

„reacţii în lanţ” chiar la nivel planetar! 

În ce-i priveşte pe SECUI, e bine să se 

ştie, acum pentru prima dată şi cu toată cla - 

ritatea, că ei nu sunt urmaşii unor colonişti/ 

mercenari, aduşi în zonă de Regatul 

maghiar, care, având şi sprijin din Occident, 

după două secole de lupte, a reuşit să 

cucerească Ardealul – parte a Vechii Dacii! 

– şi aceştia nu sunt nici maghiari. 

SECUII sunt urmaşii unei comunităţi a 

strămoşilor noştri reali, Dacii Cauconi, identificaţi 

în izvoarele istorice cu o „ţară” a lor, 

Caucaland. 

Cucerind Ardealul, Regatul maghiar i-a 

putut atrage/determina pe aceşti autohtoni – 

daci-cauconi, atunci numindu-se şi ei, desigur, 

valahi – ca, în schimbul recunoaşterii 

libertăţii şi demnităţii lor naţionale, să apere 

graniţa pe aliniamentul Carpaţilor Răsăriteni 

şi de Curbură. Oameni ai pădurii şi ai 

munţilor, dacii erau şi aveau faimă de buni 

luptători, transmisă şi urmaşilor. Numele cel 

nou, cel de SECUI, intrat în documentele 

medievale – siculi –, putea veni fie de la 

arma specifică de luptă, a dacior, sika, fie de 

la o îndeletnicire firească a lor, de tăietori de 

lemne, cu securea, desigur şi prelucrători ai 

lemnului. Am întâlnit în documente şi expresia 

„a săcui pădurea”. Trecând şi la sud de 

Carpaţi, în Spaţiul Buzău – Râmnicul Sărat, 

secuii au dat numele unui judeţ al Valahiei: 

Saac sau Săcuieni, nominalizat în Evul 

Mediu şi chiar la începutul Epocii Moderne. 

Dar recunoaşterea regală a libertăţii şi 

demnităţii secuilor a fost una formală, căci 

nobilimea maghiară – cea mai lacomă şi 

oprimatoare la nivelul continentului! – va promova 

în Ardealul cucerit, ca şi în întregul 

Regat, o cruntă asuprire socială. De asemenea, 

obsedată de teama că maghiarii, puţini 

la număr, ar putea să dispară ca naţiune din 

istorie, cum s-a întâmplat cu alţi migratori, 

această nobilime a dus, în paralel, o politică 

de maghiarizare a comunităţilor şi naţiunilor 

nemaghiare, în special a valahilor, majoritari 

în Ardeal. 

Acestei duble oprimări i-au căzut vic- 

DACIA 

magazin 

timă şi secuii, în pofida amintitei recunoaşteri 

regale, căreia, în 1438 i s-a adăugat, ca 

manevră tactică, atragerea categoriei înstărite 

din rândul secuilor prin actul numit 

„Unio Trium Nationum” (categoriile înstărite 

ale maghiarilor, saşilor şi secuilor; valahii, 

naţiunea majoritară, fiind excluşi, ca şi când 

n-ar fi existat!) 

Sub această dublă opresiune este 

elocvent faptul că primul mare război ţărănesc 

din Ardeal, în 1514, a fost condus de 

secuiul Gheorghe Doja. Reprimarea efectuată 

de către nobilii maghiari, însă, a fost 

cruntă. Martiriul lui Doja a rămas pilduitor! Iar 

după această „pacificare”, ţărănimea a fost 

aruncată în „vecinică iobăgie” prin acel „Tripartitum” 

(cod de legi), asamblat, în faza finală, 

de evreul Werboczy. 

Chiar şi după căderea Regatului 

maghiar (1526), nobilimea şi-a continuat 

dubla asuprire, socială şi naţională. 

Drept urmare, în a doua jumătate a 

secolului al XVI-lea, secuii s-au răsculat din 

nou, puternic, de două ori, dar au fost reprimaţi 

iarăşi cu cruzime şi sadism. Aşa se face 

că în 1599, când voievodul Valahiei, Mihai 

Viteazul, a pornit lupta pentru reunificarea 

Daciei şi a intrat în Ardeal, secuii au fost de 

partea voievodului unificator, care le-a redat 

drepturile de odinioară. În schimb, nobilii 

maghiari l-au numit pe Mihai „dacul cel rău”. 

În secolul al XVII-lea şi în continuare, 

dubla oprimare din partea nobilimii maghiare 

a continuat, vizându-i, evident şi pe secui. 

Secuii, continuu, au considerat Ardealul 

ca patrie a lor, din vechime, ca autohtoni, urmaşi 

ai dacilor cauconi. Un istoric al lor, Mihaly 

Cserey, din secolul al XVIII-lea, scria în 

cartea sa: „Fereşte-te, Transilvanie 3 , că de 

multe ori păsatul maghiar ţi-a fript buzele!”. 

Şi câtă dreptate avea! 

Politica de maghiarizare, dublată de 

opresiunea socială, n-a dat, pentru nobilimea 

maghiară, rezultatele scontate, iar tradiţio - 

nala ei spaimă de dispariţie a naţiunii proprii 

s-a amplificat în etapa renaşterii naţionale. 

În revoluţia maghiară din 1848-1849, 

conducerea acesteia, în cea mai mare parte 

6


nobiliară, prin manipulare, a putut beneficia 

totuşi de „re gimentele de graniţă” ale secuilor 

ca forţă de şoc, în Ardeal, împotriva valahilor 

şi saşilor. 

În continuare, sub cumplita politică de 

maghiarizare din anii celui de-al doilea dua - 

lism maghiaro-habsburgic (1866-1918), ca şi 

în isteria revizionistă anti-Trianon de după 

1920, propaganda maghiară, dublată de persecuţii, 

dar şi de „motivaţii” subtile, sub un 

regim fascist, i-a „convins” pe secui să-şi 

„uite” limba naţională. 

Dar încă sub regimul comunist, inspectori 

şcolari mi-au mărturisit că în misiunea lor 

au putut constata sentimentul naţional românesc 

în casele secuilor. 

Simbolurile heraldice ale secuilor, 

Soarele şi Luna, sunt simboluri străvechi ale 

strămoşilor lor şi ai noştri, dacii, şi nu au 

nimic comun cu simbolurile maghiare. 

Acesta este un argument puternic de 

străvechime, autohtonie şi continuitate, al 

secuilor, ca urmaşi ai dacilor cauconi. 

Hrănindu-se din falsuri istorice, himera 

unei aşa-zise „Ungarii Mari” a bântuit minţile 

extremiştilor maghiari după „căderea Rega - 

tului” (1526). Din ea, aceştia, se hrănesc şi 

azi. Fiind slabi prin forţele proprii şi lipsindule 

argumente credibile, au căutat continuu, 

cu abilitate şi perfidie, un „spate”, care să-i 

sprijine împotriva vecinilor, cu deosebire împotriva 

românilor. Dar acest „spate”, mereu 

altul pe etape istorice, i-a folosit la rândul său 

pentru a menţine destabilizare şi nesiguranţă 

în zonă. 

Azi, extremismul revizionist şi şovin 

maghiar este „nebunul” pe care cei interesaţi 

îl „mişcă” pe tabla de şah a zonei în acelaşi 

scop. Resursele – materiale şi umane – şi 

poziţia strategică a acestui pământ al Vechii 

Dacii au fost şi continuă să fie tentaţie majoră 

pentru „Centrele de Putere” – numele 

noilor imperii! – care, la rândul lor, hrănesc 

în consens, dar şi fiecare în parte, cea mai 

primejdioasă himeră a contemporaneităţii, 

botezată, eufemistic, „globalizare”. 

Acum, extremismul revizionist şi şovin 

maghiar, prin manevre oculte, cu abilitate şi 

DACIA 

magazin 

cu perfidie „istorică”, printr-o perseverenţă diabolică 

în „politica paşilor mărunţi” pe care o 

duce, îi foloseşte pe secui, urmaşi ai autohtonilor 

daci, împotriva României, ca „vârf de 

lance”, reuşind să amăgească lideri neinformaţi, 

slab informaţi sau chiar cointeresaţi, interni 

şi externi, în lichidarea Statului nostru 

naţional unitar, atât cât a mai rămas din 

Vechea Dacie, patria strămoşilor noştri reali. 

La toate relele arătate succint mai sus 

s-au adăugat două vinovăţii speciale: 

Prima, cea a istoricilor români, majoritatea 

tributari tezei false a „romanizării Daciei”. 

Cei care au abordat „problema 

secuilor”, atunci când n-au lăsat-o pe seama 

„colegilor” maghiari şi saşi, n-au început investigaţia 

din Antichitatea Daciei, de la cauconii 

ţării Caucaland, deoarece, conform 

amin titei teze false, dacii, inclusiv cei din 

zona respectivă, fuseseră exterminaţi de 

legiunile Romei imperiale! ... Ce specialist 

care se respectă şi respectă ştiinţa istorică 

mai susţine azi această cumplită minciună a 

unui lăudător postum al împăratului Traian? 

A doua vinovăţie aparţine oamenilor 

politici români şi constă în toleranţa exage - 

rată faţă de revizinonismul şi şovinismul extremiştilor 

maghiari vizând România, cu 

deosebire în zona Ardealului, dar şi în celelalte 

teritorii româneşti din Vest şi Nord. Iar 

după 1989, această toleranţă oficială, ajunsă 

la apogeu, seamănă cu o complicitate. 

Cui foloseşte? Întrebare retorică. 

Dar luaţi aminte, Domniile voastre, la 

vinovăţiile pe care istoria şi memoria colectivă 

refuză să le prescrie! 

________________________ 

1. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, 

illirii ..., naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. 

„Nicolae Bălcescu” şi Ed. „Mica Valahie”, Bucureşti, 

2010. 

2. Mai nou: G.D.Iscru, O nouă introducere în Epoca 

modernă. Cu privire specială la istoria naţională: Ed. 

Proema, Baia Mare, 2010. 

3. Numele dat Ardealului de cancelaria maghiară (ca 

ţara „de dincolo de pădure”; şi aşa a rămas!). 

7


DACIA 

magazin 

Why Dacia Revival at United Nations (UN)? 

Pourquoi Dacia Revival aux Nations Unies (NU)? 

Organizaţia Naţiunile Unite a fost 

fondată la 24 octombrie 1945 şi are 193 

state membre. Preşedintele celei de-a 65-a 

sesiuni a UN este H.E. Mr. Joseph Deiss, 

fost Consilier federal al Elveţiei. Ziua de 24 

octombrie este ziua Naţiunilor Unite şi ea 

se sărbătoreşte în fiecare an. Există sedii ale 

Naţiunilor Unite la Geneva, New York şi 

Viena. 

Societatea Dacia Revival International 

a fost fondată în urma cu 12 ani, la 

New York, de către Domnul Dr. Napoleon 

Săvescu şi de către un grup de româniamericani 

entuziaşti, însetaţi de adevărata 

Istorie a Daciei, a Thraciei, a Pelasgiei, a Europei. 

În prezent, Dacia Revival are filiale în 

România, Basarabia, Australia, Elveţia, Macedonia, 

USA etc., care sunt formate din mai 

multe sute de membri, pasionaţi de istorie. 

Naţiunile Unite au ca scopuri principale: 

1) menţinerea păcii în lume; 

2) dezvoltarea de relaţii amicale între 

naţiuni; 

3) susţinerea naţiunilor spre a lucra 

împreună pentru a ajuta săracii, pentru a înlătura 

foamea, bolile, analfabetismul; pentru 

a încuraja fiecare popor de a respecta drepturile 

şi libertăţile aproapelui; 

4) coordonarea acţiunilor naţiunilor 

spre a le ajuta să ajungă la aceste scopuri. 

Aceste principii ale UN sunt fie 

aproape, fie fac parte integrantă din scopurile 

Societăţii Dacia Revival, la scara şi specificul 

acesteia. 

Evident că ceea ce primează la toate 

filialele Dacia Revival este Istoria Daciei, 

Dipl. Ing. Alexandru Stan, 

Asociaţia „Dacia-Helvetia” 

Cultura Daciei, a Thraciei, a Pelasgiei, descoperirea 

continuă, prezentarea noţiunilor tinerelor 

generaţii, dar şi dialogul între 

generaţii, schimbul de noutăţi, analiza, compararea 

şi integrarea acestora cu Istoria popoarelor 

limitrofe, în contextul Uniunii 

Europene şi în lume, în mişcare continuă. 

Regina massa-geţilor, Tomiris, regele 

Regalian au luptat la vremea lor pentru Unirea 

şi Libertatea Geţilor, a Dacilor, strămosii 

noştri, românii de azi. 

Dar în timpul domniei Rgelui Burebista, 

Regatul Daciei Unite (Dacia Antică 

sau Getae) din anii 60, înainte de I. Christos, 

se întindea de la nordul Lacului Constanţa 

(Bodensee, în sudul Germaniei de azi) şi 

până între Nipru (Borystenes) şi Don (Tanais), 

la nord de Marea Neagră ; iar în sudul 

Dunării, până în Macedonia, Illyria şi Marea 

Egee. 

Mai recent, au fost realizate cele 

patru Mari Uniri cunoscute în Istoria Daciei, 

a României şi anume Dacia Unită de 

către Regele Burebista, Unirea Principatelor 

Române vrută şi realizată de Mihai Viteazul 

(Bravul), Unirea de la 1859, sub 

conducerea Domnitorului Alexandru Ioan 

8


Orăştie, Regele Burebista, sec. - I, statuie 

concepută şi realizată de Dacia Revival 

Cuza şi Marea Unire de la 1918, concepută 

de către Pan Halippa, de către politicienii români 

activi în interiorul Basarabiei, al României 

şi în exteriorul lor, sub Regele 

Ferdinand I. 

Comunismul şi post-comunismul intern 

şi extern, între 1940-1944-2007, au 

cedat teritorii etc., ale Daciei. Cititi alte detalii 

în site-urile: www.dacia.org si www.pelasgia.org. 

Un abil, admirabil diplomat român din 

prima jumătate a secolului XX, un român luminat 

şi activ, îl citez aici pe Nicolae Titulescu 

(1882, Craiova-1941, Cannes) a 

reprezentat cu mult succes Bucovina, Basarabia, 

Cadrilaterul şi toată România, într-un 

context foarte dificil, la Societatea Naţiunilor 

(1920), precursoarea Naţiunilor Unite, 

înainte de Cel de-al Doilea Război Mondial. 

Nicolae Titulescu a fost, de asemenea, un 

mare iubitor al Istoriei Daciei, fidel ei, în 

context european, după Pacea de la Trianon. 

Noi dorim din tot Sufletul de Get, de 

DACIA 

magazin 

Dac, ca viitorii politicieni români, noua generaţie 

de români să fie, de asemenea, iubitori, 

cunoscători ai bogatei Istorii a Daciei. 

Dacia Revival lucrează cu perseverenţă 

spre informarea societăţii civile din 

Lumea româneasca, promovează sectorul 

particular al cercetării, cultivă formarea justă 

a tinerilor de origine dacă, getă, în interiorul 

României, al Basarabiei, la sud de Dunăre. 

Schimburile şi colaborările cu cercetători, 

istorici, arheologi din Germania, 

Italia, USA, Canada, Franţa, India, Suedia, 

Elveţia, Anglia, Macedonia, Albania, Bulgaria 

etc. sunt prezente în programul Societăţii 

Dacia Revival. 

Stema Daciei 

De asemenea, informarea, dialogul, 

comunicarea şi dezvoltarea pe durată 

medie şi lungă în domeniul Istoriei Daciei, 

a educaţiei, a formării continue, prin vectorul 

cunoaşterii trecutului şi prezentului, 

sunt jaloane care fac parte din structura 

Naţiunilor Unite. 

Acest Congres internaţional de dacologie 

– 2011, organizat de Dacia Revival, 

este un exemplu concret. 

9


„DACIA REVIVAL” INTERNATIONAL SOCIETY 

DACIA 

magazin 

- fundamente de Drept Internaţional Public, prevăzute 

în documentele Naţiunilor Unite – 

Nimeni nu poate trăi şi nu poate progresa 

în ignoranţă faţă de istoria şi izvoarele 

existenţei şi culturii propriei etnii, aflată în 

stadiul de naţiune. Carenţa acestor cunoş - 

tinţe poate uşura sarcina celor care au interes 

să elimine un popor prin a-i altera 

memoria şi a-i înlocui cultura, istoria, religia 

cu altele inventate oportunist. Astfel ca 

acesta să uite ceea ce a fost şi ceea ce este 

de fapt. 

Aşa se face că, în istoria noastră 

modernă şi recentă, strălucitul popor antic şi 

civilizaţia Geto-Dacilor au dispărut cu 

desăvârşire din manualele şi cursurile universitare, 

din prestaţiile academice şi cultu - 

rale, care au pus piatră de hotar de timp al 

genezei noastre ca popor anii 101 şi 106, 

anii invaziilor cotropitoare romane, lăsând o 

pată albă, acolo unde ar fi trebuit să-şi aibă 

locul peste 30 de mii de ani de spiritualitate, 

care s-a conservat latent, dar ale cărei urme 

au fost şterse cu osârdie, aşa cum focul a 

mistuit manuscrisele Bibliotecii din Alexandria. 

Puţinele voci lucide, care au sesizat 

pericolul şi au încercat să pună în valoare şi 

să interpreteze corect izvoarele-vestigii ale 

trecutului nostru real, au fost ignorate în cel 

mai bun caz, dacă nu marginalizate, şi 

tratate cu „superioară” neîncredere, 

aruncând asupra operei lor anatema diletantismului. 

Iar tineretului i-au fost inculcate, 

decenii la rând, teorii aberante cu naşterea 

unui popor, printr-un amestec fizic pe durata 

a ceva mai mult de un secol, dintre o mică 

Nicolae Spiroiu, 

Consilier „Dacia Revival” Intl Soc. 

parte a autohtonilor cu nişte invadatori etnic 

şi cultural eterogeni. Care „chipurile” şi-au 

extins influenţa culturală pe spaţii de 6 ori 

mai mari, pe care nici măcar nu le controlau, 

fiindu-le ostile. 

În plin proces de globalizare, un 

român trăitor pe meleaguri străine, unde „a 

ales libertatea” la începul anilor 1970, s-a 

confruntat cu vidul de informaţie despre istoria 

veche a naţiei sale. Prin comparaţie cu 

alte etnii de acolo, a realizat, mai acut decât 

cei din ţară, aberaţia care ne scurtează exis - 

tenţa ca popor indo-european cu milenii 

bune şi ne mută geneza în secolul doi al erei 

creştine, legând-o de agresiunea şi scurta 

stăpânire imperială asupra regatului lui Decebal, 

în timp ce popoare vecine, venite de 

pe Volga şi aşezate la sud de Dunăre cu 7 

secole mai târziu, se poclamă descendenţi 

ai Tracilor sau chiar ai Geto-Dacilor şi-şi 

adaugă câteva milenii la mult mai scurta lor 

istorie europeană. Din nemulţumirea doctorului 

Napoleon Săvescu din New York s-a 

închegat şi a prins contur ideea renaşterii 

Daciei, cu istoria, cultura şi vestigiile adevărate, 

semănate în munţii, văile şi câmpiile 

arealului antic al acesteia, din Boemia şi 

Transcarpatia până la munţii Hemus în Tracia, 

de la Hotin şi Odessa până în Valea Ti - 

mocului şi în satele locuite încă de 

Istroromâni pe coasta Adriaticii. Aşa a luat fiinţă 

„Dacia Revival International Society” din 

New York şi au fost posibile cele 11 congrese 

de Dacologie, organizate de aceasta 

până în prezent, ca şi numeroase acţiuni de 

10


natură să pună în drepturile sale adevărata 

noastră istorie, cultură şi civilizaţie, vestigiile 

ignorate până nu demult sau supuse agresiunii 

oamenilor ignoranţi, mai destructivă 

decât cea firească, a timpului măsurat în 

milenii. 

Proclamând că „noi nu suntem urmaşii 

Romei” şi că „Nu suntem împotriva 

nimănui. Singurii noştri duşmani sunt min - 

ciuna şi ignoranţa”, preşedintele iniţiator şi 

ceilalţi membri fondatori şi adepţi ai „Dacia 

Revival” nu vor să rescrie istoria naţională. 

Dar au decis să pornească în căutarea istoriei 

noastre pierdute din vrăjmaşe sau meschine 

interese şi să o repună în acord cu 

adevăratele izvoare ale acesteia. La care 

tânăra generaţie şi generaţiile viitoare au tot 

dreptul. Dreptul la adevăr. Proclamat în 

egală măsură de preceptele religioase creştine, 

dar şi de principiile de Drept Internaţional 

Public, în care se află sediul 

materiei juridice din „Carta Organizaţiei Naţiunilor 

Unite” şi din „Declaraţia Universală a 

Drepturilor Omului”, adoptată de Adunarea 

DACIA 

magazin 

Generală a Naţiunilor Unite în decembrie 

1948. 

În susţinerea celor de mai sus, rea - 

mintim textul scripturii, care atestă că voia lui 

Dumnezeu în legătură cu umanitatea este 

„ca toţi oamenii să se mântuiască şi la 

cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4). 

Creştinul îşi caută mântuirea sa şi pe a 

aproapelui său şi e însetat de cunoştinţa 

adevărului şi a vieţuirii în adevăr. La mântuire 

se ajunge numai prin cunoaşterea adevărului 

mântuitor. 

Iar Carta ONU proclamă în articolul 

55, ca obligaţie pentru toţi membrii săi, de a 

întreprinde acţiuni şi de a promova „respectarea 

principiului egalitaţii în drepturi a popoarelor 

şi al dreptului lor de a dispune de 

ele însele”. Iar în Preambul, Declaraţia Universală 

a Drepturilor Omului consideră că 

„recunoaşterea demnităţii inerente tuturor 

membrilor familiei umane şi a drepturilor lor 

egale şi inalienabile constituie fundamentul 

libertăţii, dreptăţii şi pacii în lume, … că ignorarea 

şi dispreţuirea drepturilor omului au 

dus la acte de barbarie, care revoltă con - 

ştiinţa omenirii şi că faurirea unei lumi în care 

fiinţele umane se vor bucura de libertatea 

cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate 

de teamă şi mizerie, a fost proclamată drept 

cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor”. 

Ca stat membru al ONU, care a adoptat, 

ratificat şi promulgat Declaraţia Universală 

a Drepturilor Omului şi alte documente 

internaţionale conexe acesteia, ale căror 

principii le-a preluat în legea fundamentală 

– Constituţia în vigoare din 1991 şi 2003 – 

România, autorităţile sale centrale şi locale, 

ca şi instituţiile publice academice, au obligaţia 

şi datoria morală să nu ignore strădaniile 

corecte ale numeroaselor societăţi şi 

ONG-uri, care, încurajate de „Dacia Revival” 

şi congresele sale de dacologie, întreprind 

acţiuni în sprijinul descoperirii adevărului istoric 

şi răspândirii rezultatelor obţinute pe 

căile pe care statul de drept le apără sau ar 

trebui să le apere. 

11


DACIA 

magazin 

III. SEMNIFICAŢII ŞI VALORIZĂRI 

Importanţa naţională şi internaţională 

a Dacologiei ca ştiinţă 

Conf. univ. dr. G. D. Iscru, 

Bucureşti 

Dacologia este parte componentă a ştiinţei 

istorice naţionale, a ştiinţei istorice în ge - 

neral, în măsura în care ea se practică şi în afara 

cadrului nostru naţional actual. Cadrul ei naţional 

noi îl considerăm a fi spaţiul tuturor naţiunilor ce 

se revendică sau ar trebui să se revendice, total 

sau parţial, din strămoşii comuni, autohtoni în 

întinsa şi ancestrala vatră a Daciei Mari; din 

naţiunea lor, prima constituită în Vechea Europă 

– naţiune matcă pentru aproape toate naţiunile 

bătrânului nostru continent. 

Imperiile (să le spunem) istorice – răul 

suprem, în plan extern, pentru toate naţiunile 

lumii –, constituite încă din Antichitate prin expansiune, 

rapt şi jaf, aspirând fiecare în parte la 

„statutul” de „imperiu universal” prin „topirea” 

naţiunilor în imensele lor spaţii de cucerire, s-au 

străduit continuu să anuleze identitatea şi suveranitatea 

naţională ale acestora. În timp istoric 

însă şi imperiile au slăbit, treptat, prin competiţia 

dintre ele. Dar factorul cel mai important care a 

dus la slăbirea imperiilor până la intrarea lor 

într-o criză generală a sistemului imperial, în 

prima etapă a epocii moderne, a fost lupta continuă 

a naţiunilor pentru eliberare de sub imperii, 

pentru revenirea la identitatea, integritatea şi suveranitatea 

lor naţională, pentru constituirea/reconstituirea 

Statelor lor naţionale. 

Din păcate, dominaţia milenară a imperiilor 

istorice – din Europa şi Asia, toate constituindu-şi 

şi întinse imperii coloniale –, dominaţie 

extinsă aproape asupra tuturor naţiunilor lumii, 

până în epoca modernă, a lăsat răni adânci pe 

trupul şi în spiritul respectivelor naţiuni. Efortul 

de „vindecare” a acestor răni continuă şi azi. 

Constituirea Neoimperialismului mondial 

– rezultat al unirii, în secolul XX, a imperiilor 

supravieţuitoare Primului Război Mondial cu 

primul „Imperiu invizibil” (atipic, adică neprocla- 

mat ca atare, dar prezent peste tot – imperiul ca - 

pitalului) – a condus la depăşirea vremelnică a 

crizei sistemului imperial şi a adus naţiunile, 

Statele lor naţionale, la cea mai grea cumpănă a 

istoriei acestora. Forţe uriaşe, fără precedent, au 

fost acumulate şi sunt deja aruncate în războiul 

total, neoimperialist, împotriva naţiunilor, vizând 

instituirea unei aşa-zise „Noi Ordini Mondiale” 

– „ordinea” bolnavilor de avere, de putere, de 

dominaţie. Strategiile lor frizează chiar irespon - 

sabilitatea faţă de soarta lumii, a vieţii şi a civilizaţiei 

pe planeta Pământ. Iresponsabilitate, 

pentru că ignoră legile firii şi lecţiile istoriei. Or, 

tocmai acţiunea acestor legi şi izbândirea acestor 

lecţii a condus la marele triumf al naţiunilor în 

epoca modernă – epoca suveranităţilor 

naţionale. Acest triumf nu mai poate fi ignorat, 

negat şi cu atât mai puţin nu mai poate fi lichidat, 

căci forţa naţiunilor rămâne cea mai puternică 

forţă a Planetei şi temelia lor trainică pentru adjudecarea 

victoriei finale. 

Dreptatea este de partea naţiunilor, iar 

ştiinţa istorică – la nivel naţional şi în consens 

universal – trebuie să slujească dreptatea şi adevărul 

istoric. Ea este chemată, dimpreună cu celelalte 

ştiinţe umaniste, să ajute naţiunile la 

conştientizarea deplină şi într-un timp cât mai 

scurt a primejdiei majore pe care o reprezintă, azi 

şi în perspectivă, pentru ele, conspiraţia mondială 

neoimperialistă. Cum? Promovând cu consecvenţă 

dreptatea şi dreptul naţiunilor şi slujind 

adevărul istoric. Procedând astfel, se pun în sluj - 

ba naţiunilor. Dintre slujitorii acestor ştiinţe, cei 

care nu caută dreptatea şi adevărul istoric se compromit 

ca oameni de ştiinţă. Totodată, slujitorii 

ştiinţelor pozitive sunt chemaţi să nu-şi mai pună 

munca şi geniul lor în slujba Forţelor răului, cum 

mulţi au făcut-o şi destui încă o fac, conştient sau 

nu. 

12


Dacologia, la noi, ca parte componentă a 

ştiinţei istorice naţionale, s-a înfiripat împotriva 

marelui fals istoric: teoria ilogică şi neştiinţifică 

a „romanizării” Daciei (cu sau fără exterminarea 

autohtonilor); „romanizare” „în direct”, în Dacia 

ocupată, „romanizare” „la distanţă” în Dacia rămasă 

liberă!... Teza falsă a „romanizării” s-a extins 

şi asupra altor vetre naţionale ale Europei, dar 

cu deosebire promotorii ei – străini, dar din păcate 

şi cărturari autohtoni, fie din cei mandataţi 

în acest scop, fie din cei care şi-au realizat opera 

pe baza acestei teze false, apoi şi-au raliat şi factorul 

politic – insistă asupra „romanizării” Daciei. 

Iar vatra Daciei – când mai mare, când mai mică 

– a fost şi rămâne tentantă pentru destui competitori, 

mai apropiaţi sau mai de departe. Însă, pe 

măsură ce izvoarele scrise au fost cunoscute şi 

cercetate mai cu atenţie, mai profesional adică, 

îndoiala privind teza „romanizării” nu numai că 

a crescut treptat, dar a început să fie şi exprimată 

ştiinţific. Au survenit şi trei „momente” de refe - 

rinţă: 1) studiul din 1861 al savantului B. P. Hasdeu, 

Perit-au dacii?, prin care practic a fost 

„demontată” contribuţia „Şcolii Ardelene” la teza 

„romanizării” şi teza însăşi; 2) apoi, opera fundamentală 

a lui Nicolae Densuşianu asupra Daciei 

străvechi, numită de el, atunci, Dacia preistorică, 

operă editată în 1913 prin grija prietenului său, 

care i-a dat şi o substanţială Introducere, dr. C. 

Istrati. Această operă a lui N. Densuşianu repre - 

zintă o impresionantă contribuţie ştiinţifică prin 

vastitatea materialului ştiinţific cules şi prelucrat, 

edit şi inedit, inclusiv izvoare arheologice accesibile 

atunci, dar şi prin noutatea abordării 

metodologice; prin el, istoria mitologică, elaborată 

de un profesionist, devine şi la noi prima 

parte componentă a istoriei naţionale; de asemenea, 

tot pentru prima dată la noi, un profesionist 

foloseşte „arhiva vie a poporului”, cum el însuşi 

a numit-o, adică cercetare „pe teren” din cât a 

putut să cuprindă în spaţiul abordat ştiinţific; 

întâi, pentru Revoluţia lui Horea (1884), apoi, la 

o scară imensă, pentru Dacia „preistorică”. Res - 

pingerea operei Dacia preistorică de către 

forurile academice şi universitare – „ştiinţificii”, 

cum îi numea B. P. Hasdeu –, de atunci şi până 

azi, se profilează a fi nu numai o mare greşeală, 

o vinovăţie majoră faţă de ştiinţa istorică, ci şi o 

mare pierdere, foarte greu de recuperat; 3) în 

DACIA 

magazin 

paralel, în epocă s-a afirmat ca strălucit dacolog 

geniul nostru naţional Mihai Eminescu, cu mij - 

loacele poetului „nepereche” şi ale celui mai de 

seamă gazetar naţional al tuturor timpurilor în 

spaţiul Daciei. Totodată, militanţi până la jertfa 

supremă pentru o nouă restaurare a Daciei printrun 

efort de renaştere naţională, Eminescu şi N. 

Densuşianu reprezintă culmi, neatinse încă, în 

Mişcarea noastră dacologică şi, totodată, primele 

jertfe politice pe altarul Daciei. Dar Eminescu a 

fost asasinat cu sadism de către duşmanii 

„poporului istoric” al Daciei, cu concursul unor 

cărturari şi politicieni autohtoni şi agenţi recrutaţi 

la faţa locului; iar Densuşianu, atacat şi el în 

epocă, marginalizat şi însingurat, extenuat de 

munca la impresionanta sa operă, s-a stins ca o 

lumânare în camera sa de lucru. 

Între timp, în pofida demonstraţiilor ştiinţifice 

şi a logicii istorice, în pofida tradiţiei care 

păstra încă vie amintirea strămoşilor reali – naţiu - 

nea unică a geţilor-dacilor-tracilor-ilirilor în 

imensa vatră a Daciei Mari –, o multiplă şi seculară 

presiune externă, facilitată de prea uşoara 

cedare, suprem vinovată, a unor cărturari ai 

ţării, de cedarea şi obedienţa, la fel de vinovate, 

ale factorului politic intern, la mijlocul secolului 

al XIX-lea – secol al afirmării naţiunilor cu identitatea 

şi suveranitatea lor –, numit şi „secolul 

naţiunilor” –, ne-a fost impusă, perfid, din partea 

Occidentului politic şi acceptată – suprem vinovat, 

cum am spus – de către factorul politic intern 

şi de înaltele foruri ştiinţifice, cedarea identităţii 

naţionale prin negarea strămoşilor noştri reali. 

Iar ţării, în loc să i se dea şi oficial numele ei 

firesc, DACIA, i s-a dat, oficial, numele de 

ROMÂNIA (în alfabet „european”: ROMANIA), 

în amintirea Romei imperiale, cotropitoare şi jefuitoare, 

numită atunci, de contemporani, 

„rădăcina tuturor relelor”(„Radix Omnia Malorum” 

– ROM). 

De aci înainte, n-a mai fost iniţiată sau 

sprijinită oficial, academic şi politic, nicio acţiune 

de omagiere şi de cultivare a strămoşilor noştri 

reali. Eminescu şi Densuşianu au fost urmăriţi cu 

perseverenţă diabolică şi în posteritate, până azi, 

şi au rămas marile jertfe pe altarul restaurării Daciei. 

Iar orice iniţiativă privată de cercetare şi de 

omagiere a strămoşilor reali a fost ignorată, marginalizată, 

desconsiderată. Mai mult, pentru a îm- 

13


păca ceea ce este de neîmpăcat, în poeme şi în 

manuale – ca politică oficială în materie de educaţie 

– au fost urcaţi pe piedestal şi cântaţi prin 

şcoli şi la ocazii primul mare erou-martir al 

naţiunii, DECEBAL, dar, deopotrivă, şi călăul 

acestuia, împăratul cotropitor Traian, adică victima 

şi călăul – act de domeniul absurdului! Căci 

naţiunea noastră – în mintea făptuitorilor! – trebuia 

să înveţe că suntem un popor tânăr, născut 

din „doi bărbaţi cu braţe tari”, hibrid şi împestriţat 

de coloniştii aduşi din imperiu, împestriţat ulterior 

de migratorii Asiei, mai nou şi de alţi călăreţi 

pe meridiane până la barbarii „stilaţi” ai secolului 

XX şi ai celui abia început, pentru a se ajunge azi, 

prin politica educaţională a guvernelor, la 

tăierea rădăcinilor istorice reale ale naţiunii! 

Răspunderea aparţine făptuitorilor, dar şi celor 

care, cărturari şi guvernanţi, n-au corectat, până 

azi, greşeala! Iată, deci, o eroare majoră în plan 

ştiinţific şi politic, ale cărei consecinţe, persistente, 

au generat şi alte erori. Asemenea „erori” 

comise pe seama unei întregi naţiuni, pe seama 

poporului suveran al epocii moderne, se numesc 

crime – cum sunt considerate îndeobşte –, pe care 

istoria, ca memorie a popoarelor, nu le prescrie. 

Ei bine, Mişcarea noastră dacologică, revigorată 

în veacul în care am intrat – prin efortul 

Societăţii Internaţionale „Reînvierea Daciei” 

(„Dacia Revival International Society”), preşe - 

dinte-fondator dr. Napoleon Săvescu, şi al celorlalte 

societăţi deja existente, precum „Getica” şi 

„Renaşterea Daciei”, în Bucureşti, ca şi prin alte 

contribuţii notabile în teritoriu –, în spiritul dreptăţii 

şi al adevărului istoric şi-a propus să denunţe 

această crimă politică şi să-i elimine toate consecinţele, 

să pună în evidenţă pe strămoşii noştri 

reali, cu virtuţile şi aspiraţiile lor, identitatea 

naţională, a lor şi a noastră, urmaşi direcţi ai lor, 

„din părinţi în prunci”, pe pământul vechii Dacii, 

să sublinieze prioritatea şi aportul acestei naţiunimatcă, 

cu civilizaţia ei, la geneza şi la devenirea 

etno-naţională şi de civilizaţie în spaţiul Europei 

şi nu numai, iar ţara noastră – moştenitoare a 

celor de atunci – să-şi reprimească numele ei 

firesc, DACIA, să nu ajungă – cum vor şi cum 

preconizează unii – o oarecare euroregiune la 

Dunărea de Jos, într-o megaformaţiune politică a 

continentului, străină de fiinţa şi specificul oamenilor 

pământului, în situaţia limită în care naţiu- 

DACIA 

magazin 

nile lumii au fost aduse de către conspiraţia mondială 

neoimperialistă. 

Pe lângă ceea ce în istoriografia naţională 

şi universală s-a publicat până acum – izvoare, 

studii, cărţi, hărţi geopolitice – despre strămoşii 

noştri reali şi despre numele firesc pe care ţara 

lor l-a purtat – o DACIE EDNICĂ – şi era firesc 

ca şi ţara urmaşilor lor direcţi să-l poarte în 

străvechea vatră carpato-dunăreană, aşa cum este 

în logica şi argumentarea identităţii naţionale adevărate, 

Mişcarea noastră dacologică, revigorată 

în ultimul deceniu, cum am spus, a adus o contribuţie 

ştiinţifică substanţială care ne permite 

pasul hotărât, acela de a propune reprezentanţilor 

autentici ai naţiunii – „poporul istoric”, cum îi 

spunea Eminescu –, dar şi în faţa poporului suveran 

al societăţii moderne, schimbarea numelui 

ţării noastre din ROMÂNIA în DACIA. Aceasta – 

şi pentru că dreptatea istorică şi ştiinţifică o cere, 

dar şi pentru ca numele ţării să nu mai fie un 

omagiu al primilor ei mari cotropitori şi jefuitori, 

ci să ne amintească pururea pe acel „popor 

nobil”, cum spunea acelaşi Eminescu, „a cărui 

cădere” – atunci, în anul 106 – „te împle de 

lacrimi iar nu de dispreţ” şi, continua geniul nostru 

naţional, „a fi descendentul unui popor de 

eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, 

a fi descendentul unui asemenea popor n-a 

fost şi nu va fi ruşine niciodată”. 

În sprijinul acestei propuneri – la care 

avem drept istoric şi drept ştiinţific! –, personal 

am publicat o carte – până acum prima şi singura 

sinteză în domeniu, în viziune dacologică – care 

este acum la a V-a ediţie, 2010, revăzută şi 

adăugită substanţial, intitulată: STRĂMOŞII 

NOŞTRI REALI: GEŢII-DACII-TRACII- 

ILLIRII ..., NAŢIUNEA MATCĂ DIN VATRA 

VECHII EUROPE. 

* 

Facem un nou apel la forurile ştiinţifice, 

academice, universitare, centrale şi teritoriale, la 

toţi conaţionalii care aderă la acest îndreptăţit 

obiectiv ştiinţific şi de importanţă naţională – 

cetăţeni ai ţării, dar şi fraţi de dincolo de hotar, 

mai de aproape sau mai de departe –, să fie alături 

de noi pentru o asemenea cauză majoră. 

Mai 2011 

14


„Tăbliţele de la Sinaia” 

– gândurile unei ziariste româno-daco-americane – 

Tema congresului nostru 

internaţional de dacologie, „O 

provocare a istoriei: Tăbliţele de la 

Sinaia”, este relevantă prin importanţa 

istorică copleşitoare a acestor 

mici plăci de plumb, copii fidele 

ale celor din metal preţios. Apreciate 

sau contestate, ele au făcut istorie 

şi s-au înscris în vârtejul 

gândirii şi al acţiunii complexe a oamenilor 

de ştiinţă şi a celor rea l - 

mente interesaţi de această 

ulu i toare descoperire din ţara 

noastră. Din păcate, puţini au fost 

şi sunt aceia care au îndrăznit să 

vadă în „Tăbliţele de la Sinaia” un 

izvor de temelie pentru cultura 

înaintată a dacilor. Ca urmare a 

multor descoperiri arheologice şi a 

comentariilor care s-au păstrat din 

gândirea istoricilor, reiese clar că 

dacii sunt făuritori nu numai de 

ţară, dar şi de întâietate în domeniul 

atât de abstract şi de complicat 

al scrisului. S-a spus nu o dată că 

atunci când dacii scriau, Europa 

abia învăţa să silabisească. Ce 

poate fi mai demn de mândrie pentru 

noi, urmaşii dacilor, decât 

aceste cuvinte? 

Plăcuţele de aur, cele ori - 

ginale descoperite la Sinaia, au 

fost considerate, de la început, de 

mare importanţă pentru istoria 

străveche a neamului nostru şi 

acesta este singurul motiv pentru 

care s-a ordonat copierea lor. Orice 

altă explicaţie este absurdă. 

Lipsa de interes a unor istorici 

români este condamnabilă şi 

de neînţeles. Când logica e aruncată 

la gunoi, nimic altceva nu mai 

are valoare. Când istoria este ajustată 

potrivit unor principii care nu 

au nimic de-a face cu adevărul, cu 

logica şi cu bunul simţ, ceea ce 

rămâne este o ficţiune răuvoitoare. 

Trăim într-o lume a contrastelor, 

a contradicţiilor şi a „adevărurilor” 

cosmetizate în funcţie de 

interese personale sau de grup iar 

o astfel de atitudine este condamnabilă. 

Într-o lume agăţată la 

vedere prin pioneze de gândire 

ruginită, vocea raţiunii Societăţii Internaţionale 

„Reînvierea Daciei” 

răzbate cu multă greutate, dar răzbate. 

În acest sens, este suficient 

să reamintim numărul mare al 

grupărilor şi al asociaţiilor prodacice, 

care militează pentru adevăr. 

Inteligenţa, perseverenţa, 

dorinţa de a spune adevărul despre 

strămoşii noştri, de a-l face 

cunoscut în România şi printre 

compatrioţii din America ori din alte 

ţări sunt atribute de substanţă ale 

preşedintelui societăţii noastre, 

doctorul Napoleon Săvescu, a 

cărui activitate susţinută, pusă în 

serviciul adevărului istoriei noastre 

DACIA 

magazin 

prof. Mariana Terra, 

redactor-şef „Romanian Journal”, New York; 

redactor-şef adj. „Dacia Magazin”, New York 

străvechi, se înscrie cu cinste în 

Cartea de Aur a neamului nostru. 

Congresul de dacologie de astăzi 

este o strălucită dovadă în acest 

sens, căci „Tăbliţele de la Sinaia” 

sunt un act de naştere al scrisului 

omenirii. 

Permiteţi-mi, vă rog, să fiu 

mesagerul membrilor şi simpatizanţilor 

Societăţii „Reînvierea Daciei” 

din New York, care urează 

succes deplin congresului nostru 

de dacologie. 

De asemenea, doamna 

Monica Tatoiu, prezenţă proeminentă 

şi de substanță în discuţiile 

televizate privind problemele cu 

care se confruntă ţara noastră, premiată 

de către preşedenţia Uniunii 

Europene cu distincţia „Personalitatea 

anului 2008 pentru o Ro - 

mânie europeană”, transmite calde 

felicitări şi gândurile ei bune tuturor 

participanţilor la cel de-al XII-lea 

Congres Internaţional de Dacologie. 

Cât timp existăm, nimic 

nu e pierdut! 

15


IV. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE 

Secţiunea 1. Plăcuţele de la Sinaia, documente unice de importanţă 

majoră pentru înţelegerea civilizaţiei avansate a dacilor 

Arhivele regale ale dacilor 

- rezumat - 

Între anii 1872-1876, Alexandru Papadopol- 

Calimah identificase deja aproape trei sute de scrieri 

antice pierdute „atingătoare de Dacia”, scrieri mult mai 

numeroase şi mai importante decât cele păstrate până 

astăzi. Fenomene asemănătoare, în proporţii diferite, 

întâlnim în istoriografia tuturor popoarelor lumii. Stuart 

Kelly a cercetat acest fenomen la scara întregii lumi 

(The Book of Lost Books, Penguin, 2005) şi a ajuns la 

concluzia că, în ciuda ritmului accelerat al publicării 

cărţilor noi, cărţile pierdute sunt încă enorm de multe. 

Ne consolăm cu gândul că fiecare operă a influenţat 

una sau mai multe generaţii de cititori, scriitori şi istorici, 

a format şi a influenţat minţi şi suflete, a modelat 

una sau mai multe epoci. 

Din această perspectivă, descoperirea unor 

texte scrise pe table, tăbliţe sau plăcuţe de plumb (sau 

de aur), cu scriere atribuită dacilor, reprezintă o şansă 

şi o cale de cunoaştere a istoriei strămoşilor, pe care 

nu o putem ignora sau minimaliza. Enigmelor, 

ipotezelor şi controverselor legate de descoperirea 

tezaurului de la Sinaia li se adaugă ipotezele şi controversele 

privind autenticitatea lor, eventual acordul 

tacit al unor istorici (Alexandru Odobescu, Grigore 

Tocilescu, A. D. Xenopol sau Dimitrie Onciul) la 

copierea şi topirea pieselor originale din aur (!?!), dar 

şi refuzul inventarierii acestor documente la Institutul 

de Arheologie al Academiei Române, sub pretextul falsităţii 

lor, falsificarea fiind atribuită lui Bogdan Petriceicu 

Hasdeu sau lui Nicolae Densuşianu (!?!). În afara 

eludării, ba chiar încălcării legislaţiei privind patrimoniul 

cultural naţional, această manifestare a comodului partizanat 

latinist al istoriografiei noastre oficiale exclude 

până şi o discuţie privind vechimea şi autenticitatea 

plăcuţelor de plumb de la Sinaia. De fapt, vechimea şi 

autenticitatea plăcuţelor ar trebui discutată atât în pri - 

vinţa conţinutului, care putea fi transpus de pe un suport 

material pe altul, cât şi în privinţa suportului pe care 

s-a păstrat sau a posibilelor suporturi intermediare. 

Apariţia şi răspândirea scrisului în diverse culturi 

şi civilizaţii antice a fost extrem de lentă, a cunoscut 

numeroase discontinuităţi şi a avut parte de atitudini 

individuale şi colective prudente, dacă nu chiar reticente, 

la majoritatea popoarelor. Folosit la început pen- 

DACIA 

magazin 

Prof. dr. Mihai Popescu, 

Biblioteca Militară Naţională 

tru „nemurirea” textelor revelate, a regulilor şi formulelor 

de cult utilizate în ceremoniile religioase, 

scrisul a contribuit la edificarea unor arhitecturi mentale 

complexe şi a favorizat dezvoltarea, păstrarea şi transmiterea 

cunoştinţelor şi, indirect, concentrarea autorităţii 

politice, militare şi religioase. 

Tablele sau plăcuţele din aur, cupru, plumb, 

cositor sau alte metale, au fost considerate mai potri - 

vite pentru păstrarea (uneori chiar pentru expunerea 

publică a) legilor, a textelor sacre şi a altor scrieri importante. 

O tablă de aur inscripţionată, utilizată în serviciul 

religios, este menţionată în Vechiul Testament 

(Ieşirea, 28, 36, 39, 30) „Cărţile de plumb” descoperite, 

în anul 2005, în Iordania, într-o peşteră de pe malul 

Mării Moarte, conţin şi ele texte şi formule de cult. 

S-au păstrat ori sunt doar menţionate texte etrusce, latine, 

feniciene, ebraice etc., scrise pe table sau pe plăci 

din diferite metale. 

Plăcuţele de plumb de la Sinaia sunt, prin 

specificul lor de texte ilustrate, mai uşor de încadrat în 

categoria scrierilor istorice. Ele descriu evenimente petrecute 

în mai multe sute de ani, în timpul domniei mai 

multor regi daci, şi redau informaţii şi nume de oameni 

şi de locuri în forme apropiate, totuşi diferite, de alte 

consemnări antice ajunse până la noi. Prin conţinutul 

lor, aceste documente pot fi considerate o parte din 

Arhivele regale ale dacilor, un corpus de texte şi de 

imagini ale identităţii neamului dac. Realizate în atelierele 

unor sanctuare, ale unor cetăţi sau ale unor centre 

politice, religioase, militare sau economice ale 

Daciei, plăcuţele au fost adunate într-un sanctuar mai 

greu acccesibil din Munţii Bucegi şi este posibil să fi fost 

folosite în cadrul Academiei de Spiritualitate din Carpaţi, 

ca texte sfinte, iniţiatice, magice sau simbolice. 

Cercetarea lor interdisciplinară şi transdisciplinară, 

în contextul mai larg al apariţiei şi evoluţiei scrisului 

în spaţiul spiritual şi etnic dacic şi românesc, de la 

tăbliţele de lut de la Tărtăria la Codexul Rohoncy, poate 

să lămurească multe necunoscute ale istoriei noastre 

străvechi şi să deschidă o perspectivă nouă în 

înţelegerea evenimentelor cunoscute şi din alte surse 

antice. 

16


Scrieri regăsite ale strămoşilor 

-rezumat- 

Majoritatea comentatorilor Columnei lui 

Traian recunosc într-una din scenele columnei un 

sol dac (sau bur), care se prezintă în faţa împăratului 

cu un obiect circular, socotit un mesaj sau o 

scrisoare, în vederea începerii unor negocieri de 

pace. Este singura imagine care su gerează existenţa 

scrisului la daci. 

Arheologii şi istoricii români şi-au concentrat 

atenţia asupra inscripţiilor greceşti şi latine 

descoperite în teritoriile geto-dace şi 

recunosc doar existenţa câtorva inscripţii dacice, 

printre care cea mai cunoscută este Decebalus per 

Scorilo. Se porneşte de la ideea că adevărata istorie 

a scrisului (dar şi a românilor) începe odată 

cu cucerirea romană a unei părţi din regatul Daciei. 

Ei uită că, în fiecare sat din Munţii Carpaţi, 

românii, urmaşii dacilor, te pot călăuzi către 

diferite locuri din împrejurimi, numite Piatra 

scrisă, iar stâncile munţilor, altarele antice din 

peşteri, lespezile de mormânt, pietrele de căpătâi 

şi chiar crucile, păstrează încă nenumărate 

inscrip ţii nedescifrate, unele mult mai vechi decât 

influenţa greacă şi decât scurta ocupaţie romană. 

Tăbliţele de lut descoperite la Tărtăria nu 

reprezintă un fenomen singular în spaţiul nostru. 

În jurul anului 1880, Szofia Torma din Orăştie 

adunase deja, la Muzeul de istorie din Cluj, o colecţie 

de câteva sute de tăbliţe asemănătoare. Astăzi, 

muzeele româneşti şi europene deţin mii de 

astfel de mărturii ale existenţei şi continuităţii 

scrisului la strămoşii noştri, iar primul capitol din 

Istoria scrisului, apărută în anul 2001, în limba 

franceză, la Paris, poartă titlul Precursorii scrisului 

în Valea Dunării. 

În schimb, recenta Istorie a românilor, 

publicată sub egida Academiei Române, deşi admite 

descoperirea de la Tărtăria şi existenţa în 

muzeele româneşti a altor dovezi materiale în 

acest sens, propune să aşteptăm „noi descoperiri 

şi cercetări” pentru a putea să formuleze o recu- 

DACIA 

magazin 

Iosif Marin, 

Călăraşi 

noaştere oficială. 

Ovidiu însuşi, cu un veac înainte de 

înfrân gerea Daciei, afirma că a scris versuri în 

limba geţilor, fără a preciza alfabetul folosit. Sunt 

cunoscute şi recunoscute contactele secrete dintre 

preoţii daci şi misionarii creştini din Dobrogea, 

conduşi de Sfântul Apostol Andrei, chiar dacă teritoriul 

era sub administraţie romană. Creştinismul, 

ca religie a Cărţii, s-a răspândit în rândul 

dacilor şi prin intermediul scrisului (cu „veşminte” 

latine, getice/gotice, greceşti ori slave). 

Un istoric grec mărturiseşte că alfabetul 

grecesc ar fi de origine getică. Ulfila (311-383 d. 

Hr), episcop creştin, considerat apostol al geţilor/goţilor, 

a tradus Biblia din limba greacă, pe 

malurile Dunării, pentru slujbele creştine adresate 

locuitorilor acestor ţinuturi. Unii istorici ai scrisului 

îi atribuie lui Ulfila paternitatea asupra alfabetului 

gotic. Este oare întâmplător faptul că 

evenimentele consemnate în Codexul Rohoncy 

se referă la existenţa unui regat dac în acelaşi 

spaţiu geografic şi spiritual ? 

Alfabetul chirilic a fost creat şi răspândit 

în rândul popoarelor slave de doi traci, Metodiu 

şi Chiril, strămoşi ai aromânilor din Peninsula 

Balcanică. La rândul lor, secuii din Transilvania 

multiplică şi astăzi planşe cu texte scrise în vechiul 

alphabet secuiesc, despre care un istoric deal 

lor a recunoscut că l-au preluat de la daci, fapt 

consemnat încă din secolul al XIX-lea de Bogdan 

Petriceu Hasdeu. 

Regăsirea, descifrarea şi popularizarea 

plăcuţelor de plumb de la Sinaia constituie un nou 

orizont de cercetare pentru istoriografia românească, 

o nouă posibilitate de cunoaştere mai profundă 

a istoriei strămoşilor noştri geto-daci. 

Corelarea simbolurilor alfabetice şi a elementelor 

de conţinut din plăcuţele de la Sinaia, din Codexul 

Rohoncy şi din numeroasele inscripţii în veşmânt 

grecesc, latin ori slav, ar putea pune într-o 

lumină nouă istoria noastră străveche. 

17


DACIA 

magazin 

CRONICĂ GETĂ PE PLĂCI DE PLUMB 

Lucrare deosebit de valoroasă 

şi care, în sfârşit, aduce 

la lumină episoade importante 

ale istoriei geto-dacilor, a ing. 

Dan Romalo, Ed. Alcor Edimpex 

SRL, Buc. 2005, vine în 

momentul revigorării preocupărilor 

pentru trecutul îndepărtat 

– istoric şi de cultură al poporului 

român. 

Este cronica istorică pe 

care ing. Dan Romalo nu-şi 

asumă curajul de a o declara autentică, 

rezervă absolut nejustificată, 

explicată prin 

îndelungile- în sensul timpului 

şi nu numai - a negării, ignorării, 

minimalizării celor mai 

vechi civilizatii europene, adevăr 

recunoscut, totuşi, de mari 

oameni de ştiinţă europeni, ruşi, 

americani, oameni de ştiinţă 

oneşti, care nu s-au lasat 

influen ţaţi de diverse orgolii 

naţionale ale statelor civilizate 

sau de superiorităţi sociale contemporane. 

Este drept că civilizaţia 

şi cultura geto-dacilor era ocultată 

de către clasa sacerdotală, 

nefiind accesibilă poporului, 

dar, pe de altă parte, aceasta a 

civilizat iniţial, încă din mileniul 

al VI-lea (î.H.), Europa, 

nordul Africii şi Asia, inclusiv 

Asia Mică. Această ocultare a 

împiedicat, poate, accesul poporului 

la un orizont mai larg, 

spre deosebire de mediteranee- 

nii cu vocaţie de navigatori, 

ceea ce a prilejuit grecilor contactul 

cu civilizaţia persană, fertilizată 

de indo-europeni, de la 

care greci, cuceritorii-“cuceriţi”, 

romanii, şi ei descendenţi 

ai civilizaţiei carpato-danubiene 

străvechi, determinaţi, la 

rândul lor, de contactele navale 

sau terestre, motivate de cuceriri 

sau de negoţ, au primit importante 

influenţe culturale. 

Faptul că Spaţiul Carpatic 

lovit de popoare devenite 

mai puternice, precum romanii 

– în antichitate, de perşi etc., 

dar şi de năvăliri barbare dezastruoase, 

în Evul Mediu, Spaţiul 

Carpatic-Dunărean-Pontic a 

fost sufocat şi aruncat într-un 

prelung con de umbră. 

Pe parcursul istoriei, jefuit 

de vestigii istorico-arheologice, 

poporul român s-a văzut 

sărăcit de o mulţime de dovezi 

Michaela Al. Orescu 

ale trecutului său şi, totuşi, bogăţia 

nesfârşită a vestigiilor 

sale, mai găseşte resurse spre 

a-şi dovedi trecutul şi istoria. 

Pierderea încrederii şi a 

curajului de a-şi dovedi adevărata 

bogăţie istorică, din partea 

chiar a oamenilor de ştiinţă români 

chemaţi tocmai pentru a o 

elucida şi a o face cunoscută, 

determină astăzi nespecialişti în 

lingvistică, etnologie sau istorie 

etc., dar pasionaţi, patrioţi şi 

înarmaţi cu o intensă informaţie, 

să aducă, abia astăzi, la 

lumină, precum ing. Dan Romalo, 

o cronică geto-dacă pe 

plăci de plumb, prezentată cu 

sfială, deşi toate datele converg 

în a se dovedi autenticitatea lor 

şi cele mai multe îşi găsesc confirmarea 

în izvoarele istorice. 

Simbolurile sacre, care 

au înmagazinat străvechi cunoştinţe, 

credinţe şi tradiţii, 

18


poate unele fiind străvechi totemuri, 

au constituit embleme ale 

templelor, dar şi ale razboinicilor. 

Este vorba de imaginea săgeţii 

în zbor, a şarpelui, a 

bovideului, a broaştei ţestoase, 

a vulturului sau a balaurului cu 

cap de lup. 

Unele dintre aceste simboluri 

sacre au stat la baza 

scrierii pictografice, care a evoluat, 

în decursul timpului, în 

sisteme alfabetice diferite, de la 

scrierea arhaică la cea preclasică 

şi clasică (aceasta în majuscule, 

pe plăci), asociate, 

uneori, cu o scriere criptică 

(poate şi silabară), nedescifrată 

până astăzi. Spaţiul Carpatic a 

dat cea mai veche sinteză de 

scriere cunoscută până acum, la 

Tărtăria, pe Mureş ( 5.500 î.H.). 

Scrierea descoperită pe 

placa nr.19 se identifică cu 

scrierea răbojului, veche scriere 

pelasgică, din care apar două litere 

pe tăbliţa dreptunghiulară 

de la Tărtăria ג,Ү scriere preluată 

mai târziu de fenicienii înrudiţi. 

Autorul demonstrează 

că limba care reiese din inscrip - 

ţiile plăcilor de plumb este o latină 

priscă (pre-indoeuropeană), 

substrat al limbii române şi 

foarte asemănătoare cu aceasta. 

Decriptarea plăcilor 

este confirmată de autori antici, 

precum Strabon, Ptolemeu, 

Trogus Pompeius, Dio Cassius, 

Iordanes, Tacitus, Siculus, Polybius, 

prin realizarea identificării 

evenimentelor petrecute. 

De asemenea, au fost 

identificate şi confirmate istoric 

toponime, hidronime: Jiu, Nistru 

(Tyras), Danubiul, ca şi denumirile 

triburilor care au avut 

conflicte cu geto-dacii, precum: 

bastarnii, uneori aliaţi geto-dacilor, 

sciţii-agathyrşi, aşezaţi şi 

în Transilvania, triburi înrudite, 

ca şi celţii, iazigii, boii, dalmaţii, 

panonii, dardanii, albanii, 

macedonenii. 

Plăcile de la Sinaia relevă 

de asemenea o serie de cetăţi, 

confirmate şi ele istoric, 

precum Genucla, cetatea de origine 

a lui Boerebistas şi a soţiei 

sale, o macedoneancă; Sarmizegetusa, 

unde Boerebistas şi-a 

mutat capitala; cetatea Helis, 

Copolno (Căpâlna), Piroboridava 

(Cetatea Focului), Telolco, 

probabil viitoarea Tilişca-jud. 

Sibiu, pe teritoriul căreia au fost 

descoperite numeroase vestigii 

de cultură geto-dacă şi rămăşiţele 

unei aşezări puternic 

întărite; cetatea Comidava (Cumidava 

la Ptolemeu), cetăţile 

Cumae (sud-vestul Italiei), Comana 

în Cappadocia şi Comana 

Pontica, Ramidava, Carsium 

(Hârşova), Pegestis (în Pannonia), 

Napokoi (Napoca). 

Clasele sociale sunt relevate 

prin regi Boerebistas (din 

grupul boicerilor) Decibalo, 

Oroles (şi mare preot), Roemetalces, 

Rubobostes, Duramanes, 

Posomenos; mari preoţi (katopolo): 

Diceneu, nobilii hiliarhi 

ca Dapygeo (Dapyx, fratele lui 

Decebal), Vezinas, Zoraseo, 

Comanisco, Ducamones; pătura 

mijlocie, dar şi o categorie 

de oameni care prestau munci 

obligatorii în construcţii (ca în 

cazul Cetăţii Piatra Roşie), „rumânii”, 

oprimaţi şi sărăciţi de 

asupritori. 

Pe plăci apar numele 

împăraţilor romani: Domiţian, 

Traian, Octavian şi generalii ro- 

DACIA 

magazin 

mani care s-au confruntat cu 

geto-dacii: Tettius-Iulianus, 

Fuscus (înfrânt şi mort în 

luptă), Cayus Antonius Nibrida-preconsul 

roman al Macedoniei- 

înfrânt de Buerebistas 

în anul 59 î.H. la Nistropolis 

(Histria) [1] , luptă în care Buerebistas, 

aliat cu bastarnii a luat 

romanilor un număr important 

de drapele, 90 dintre steaguri 

fiind expuse în „sala mare, în 

râsul Ţării”. 

Insignele luate de la romani 

ar fi fost păstrate un timp 

la Genucla şi recucerite de romani 

în an 29 î.H. de către Licinius 

Crassus [2] . 

Daco-geţii numeau, la 

rândul lor, pe romani “rumeno” 

si “riomonio”. 

Din placa nr.65 reiese 

că între nobilii geto-daci erau şi 

pro-romani, care l-au trădat pe 

Decebal (dac de la Jiu ), la fel 

şi Vezinas şi Diegis. Decebal 

i-a blestemat. Capul lui a fost 

predat lui Traian, după ce a fost 

înfipt în par, iar trupul lui a fost 

îngropat sub Sarmizegetusa, 

„aici unde el a pus suflet să stăvilească 

armata pro-romanilor”. 

Numărul important al 

plăcilor de la Sinaia- initial de 

câteva sute- din plumb (ei lucrau 

şi în plumb), executate 

într-o manieră antică daco-getă, 

relevă ample informaţii de 

limbă, de istorie, condiţii sociale, 

relaţii cu vecinii, cult religios, 

politică, multe dintre ele 

necunoscute în istorie. 

______________ 

1. Dio Cassius, „Hist.Rom.” 

XXXVIII, 10, 3 şi LI, 1, 26, 4 

2. idem - „Hist.Rom.” LI.26, 5 

19


DACIA 

magazin 

DECENEU ŞI BUREBISTA 

DIN TĂBLIŢELE DE LA SINAIA 

ÎN FAŢA ISTORICILOR 

Izvoarele istorice clasice, de origine 

greacă sau romană, îi menţionează pe Deceneu şi 

Burebista drept realizatorii unui imperiu getic, 

întins în zona carpato-danubiană, în ultimul secol 

al erei precreştine. Deceneu este menţionat în 

legătură cu faptul că i-ar fi convins pe geţi să renunţe 

la cultivarea viţei de vie, ceea ce ar fi ajutat 

la întărirea puterii lui Burebista şi extinderea 

stapânirii sale. Aceste izvoare istorice, nu relatează 

despre desfăşurarea unor conflicte mi - 

litare importante dintre geto-daci şi romani. Însă, 

textele din plăcuţele de la Sinaia ne dezvăluie un 

tablou mult mai amplu cu referire la epoca lui Burebista 

şi, mai ales, a relaţiei sale cu cel cunoscut 

în istorie cu numele de Deceneu. 

Ridicat, aproape cu certitudine, din zona 

cursului inferior al Siretului, Burebista şi-a întins 

stăpânirea pe o zonă geografică vastă, inclusiv 

asupra Moleo Davei, cetatea geţilor sciţi, situată 

la confluenţa dintre râul Moldova şi Ozana, unde 

era, în acel moment, mare preot cel cunoscut în 

istorie sub numele de Deceneu. Trecând peste 

supărarea cauzată de ocuparea cetăţii sale, la insistenţa 

lui Burebista care l-a repus „în scaun”, în 

ciuda sfaturilor sfetnicilor săi, Deceneu a 

reprezentat puterea spirituală în imperiul getic din 

epoca respectivă. 

Deceneu este autorul celor mai numeroase 

şi mai importante dintre plăcuţele din 

tezaurul de la Sinaia. O mare parte dintre aceste 

plăcuţe au fost imprimate de către Deceneu la 

Genucla, o cetate getică importantă, situată pe 

- rezumat - 

prof. univ. dr. ing. Viorel Ungureanu, 

Universitatea „Vasile Alecsandri”, Bacău 

malul drept al Dunării, în apropierea deltei. Lui 

Deceneu îi datorăm imaginile cetăţii Moleo 

Davei, a palatului de la Genucla şi a palatului lui 

Burebista de la Sarmigetusa. In palatul său de la 

Genucla, Deceneu primea în „audienţă” căpeteniile 

de vază ale imperiului, inclusiv pe Burebista, 

în cadrul unui ceremonial pe măsură. De 

asemenea, grupuri de câte o sută de războinici 

erau primiţi de către Deceneu pentru a primi 

„binecuvântarea” sa şi ajutorul zeului războiului 

în bătăliile la care urmau să participe. In cele din 

urmă, Deceneu a fost aclamat ca zeu şi şi-a mutat 

sediul la Sarmigetuza, devenită capitala sau 

„Poarta” Imperiului Getic (Sarmi-Get-Usa, sau 

„a împărăţiei-getilor-poartă”, adică Poarta Împărăţiei 

Geţilor). 

În timpul domniei sale, geţii sub condu - 

cerea lui Burebista au purtat numeroase războaie 

cu galii, aflaţi în Câmpia Panonică şi pe Dunăre, 

dar şi cu romanii, conduşi de Caius Antonius. 

Dacă despre războaiele lui Burebista cu galii sau 

celţii, infiltraţi în peninsula Balcanică, se mai 

cunosc unele aspecte din alte surse, despre invazia 

romanilor pe valea Siretului şi bătălia de la 

confluenţa Moldovei cu Ozana nu se pomeneşte 

aproape nimic. Această situaţie poate fi explicată 

prin dezastrul suferit de armata romană, fapt care 

nu constituia un subiect plăcut pentru a fi relatat. 

Din conţinutul tăbliţelor de la Sinaia se pot afla 

amănunte importante despre invazia armatei romane, 

între anii 62-61 î.Hr. Astfel, armata romană 

a ajuns iniţial la Poesta Dava, situată pe cursul 

20


superior al Ialomiţei, a trecut, apoi, pe valea Siretului 

şi a Moldovei, ajungând până la Moleo 

Dava. De-a lungul traseului parcurs, aceasta a 

fost în permanenţă atacată de locuitorii geţi cre - 

dincioşi lui Burebista. In bătălia care a urmat, atât 

romanii cât şi geţii au suferit pierderi importante, 

menţionate în plăcuţele de la Sinaia. In retragerea 

lor pe valea Siretului, spre mare, armata romană 

a fost urmărită şi atacată de geţi; astfel, corăbiile 

romanilor, care urmau să-i ducă în larg, au fost 

capturate în totalitate. Geţii şi-au sărbătorit victoria 

la Sarmigetuza, unde Deceneu însuşi i-a îndemnat 

să bea, fapt care pune sub semnul 

întrebării relatările despre distrugerea plantaţiilor 

de viţă de vie din ordinul sau la sfatul său. 

Această înfrângere a romanilor, conduşi de Caius 

Antonius, a întârziat cu 150 de ani ocuparea spa - 

ţiului carpatic de către romani şi a dus la creşterea 

rolului Sarmigetuzei ca centru politic al getodacilor. 

După capturarea lui Burebista de către un 

grup de cinci căpetenii în frunte cu Oroles, 

Deceneu a dat ordin de pedepsire a celor vinovaţi, 

iar boicerii (razboinicii cerului) l-au impus ca împărat 

la Sarmigetuza pe un anume Ericerio. 

Grupul de complotişti l-a atras pe Burebista în 

afara zidurilor cetăţii, apoi l-au capturat şi l-au 

dus cu ei în sudul Dunării. Burebista a fost ucis 

de către razboinicii de la Poesta Dava, nemulţumiţi 

de faptul că acesta nu le-a acordat favoruri 

şi i-a dezavantajat în comparaţie cu războinicii 

din zona sa de naştere. Acest fapt constituie un 

indiciu referitor la locul de origine al lui Burebista, 

care nu putea fi situat în zona Argeşului, a 

Ialomiţei sau a zonelor din care proveneau celelalte 

căpetenii, care au participat la complot. Este 

semnificativ faptul că marele general de la Poesta 

Dava a fost pedepsit cu moartea de către Deceneu 

pentru vina sa legată de moartea lui Burebista. 

După capturarea lui Burebista, războinicii geţi au 

efectuat o expediţie în sudul Dunării pentru a-l 

găsi şi elibera din captivitate. Dându-şi seama de 

faptul că Burebista a fost ucis, foştii săi gardieni 

şi-au scos ochii, iar Deceneu i-a îngrijit pe aceşti 

DACIA 

magazin 

bravi luptători, apoi, i-a luat în serviciul său ca 

oameni destoinici şi de încredere. Tot Deceneu a 

mai avut grijă să-i trimită pe fiii lui Burebista, însoţiţi 

de oameni devotaţi, la Genucla, unde domnea 

Dapigeu, tatăl lui Zuraseo. Inima lui 

Burebista a fost depusă de către soţia sa la templul 

de la Genucla, iar capul său a fost depus la 

Sarmigetuza la un musoleu realizat ca urmare a 

ordinului lui Ericerio, succesorul lui Burebista. 

Deşi nu se poate afirma cu certitudine, se poate, 

totuşi, menţiona faptul că trupul lui Burebista (în 

afara capului şi inimii sale) a fost ars pe un altar 

amenajat în sudul Dunării. Profitând de perioada 

de instabilitate care a urmat, romanii au încercat, 

din nou, să-şi extindă stăpânirea în sudul Dunării, 

ocupând şi Genucla cetatea „părintească” a lui 

Zuraseo, reprezentantul lui Burebista la Moleo 

Dava. 

Deceneu a fost o mare personalitate a Europei 

antice: mare preot, aclamat ca zeu, istoric, 

filozof, politician, priceput în prelucrarea me - 

talelor, a fost mult timp apreciat în Spania de 

către vizigoţi şi în Suedia, unde a fost menţionat 

de către Carolus Lundius în cartea sa. 

Prin faptele sale, Burebista (sau Boe Ro 

Biseto, „războinic al lui Ro altar”, adică 

Războinicul Altarului lui Ro) a atras aprecierea 

contemporanilor şi regretele de după moartea sa. 

In multe din tăbliţele de la Sinaia se exprimă 

dezaprobarea pentru gestul celor cinci căpetenii 

complotiste. 

Observaţie: Ro sau Ra este zeul suprem 

al Geţilor sau Tatăl Ceresc, la fel ca la egipteni; 

este posibil să fi fost confundat, uneori, cu 

Soarele. In Dacia a existat Zoy Ro Davo – 

Cetatea Zeului Ro. 

Bibliografie: 

1. Romalo, Dan, Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?, 

Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2005. 

2. Ungureanu, Viorel, Originea antică a numelui Moldovei. 

Al IV-lea Simpozion Internaţional CUCUTENI-5000, Iaşi, 

Chişinău, Bacău, 2009. 

3. www.dacia.org; www.dacii.ro. 

21


DACIA 

magazin 

Corelii-oromani - regi străbuni în 

Tăbliţele de la Sinaia 

Cuvântul corey, cu sensul de rege, este 

gravat de multe ori pe Tăbliţele de la Sinaia, care 

încep cu Atlanţii şi se opresc la Mihai Viteazul, 

rostuind o istorie de peste 7000 de ani. 

În Tăbliţele de la Sinaia s-au dezvăluit 

fapte excepţionale, cu o strălucitoare zestre împărătească, 

ce păstrează o istorie demnă a strălucitorului 

neam geto-dac. Instituţia regală, Crăyea, 

împărăţia, a păstrat tradiţiile geto-dacice de a da 

ascultare unui singur înţelept numit Orei, adică 

din neamul lor al oreilor, coordonaţi cultic de 

către Marile Preotese Ore, activitate preluată de 

patriarhat, ce-şi păstrează continuitatea istorică 

până la Mihai Viteazul, Solomonar - Corey, 

însemnat şi pe Tăbliţele de la Sinaia, despre care 

A. Bucurescu consideră că sunt scrise de 

Solomonari. 

Orice comunitate umană are un iniţiat, 

conducător sfătuit de înţelepţii obştii. Înţelepţii 

consilieri ai regilor străbuni se numeau în 

vechime S.oro.monari, iar limba din străbuni se 

numea Oromanisa, limba troienilor din Dacia, 

pentru care ne stă mărturie toponimia, hidronimia 

străveche de la Oradea la cele peste 600 de loca - 

lităţi ce salvează din cenuşa timpului coloana 

înălţimilor, unde trăiau, pe ormenişuri, oreenii 

sacri. Mitologia, istoria noastră paralelă, 

păstrează înţelepciunea Solomonarilor, cu puteri 

divine, onoraţi de popor drept Călătorii norilor, 

indicând protecţia Vâlvelor înălţimilor de pe 

munţii cei mari, de pe gruiuri, ponoare, oromanii, 

torişti, ormenişuri…. 

Oreul era Oroleul ce transmitea orândele, 

oratorul, orantul, răgitorul, adică regele (răcnitorul, 

cel al cărui glas nu putea fi întrecut de 

niciun subordonat) şi ale cărui cuvinte - legi, 

orânde, se transmiteau prin oratori, vornici, stornici, 

coratori etc. Instituţia regală, imperială, a 

dăinuit de la Marile Preotese, împărătese ale 

lumii antice, la împăraţii din zilele noastre, constituiţi 

în elitele de Coryeni, Carolingieni, Caroli, 

prof. Olimpia Cotan-Prună 

ce-au dăinuit cu simboluri de balauri, vulturi 

bicefali, îngeri în mobilierul de cult. Carolii sunt 

prezenţi în Europa peste 1000 de ani. La 1866 

sunt aduşi în Principatele Unite carolii din vestul 

Europei, care vor domni 70 de ani. Regele era 

grăitorul, ocrotitorul, Vocea, crăitorul, craiul, 

gruia, oronul cu coroană, oromonarul cu ai săi 

consilieri oromonarii, ce-au răzbit până în vremurile 

moderne în nume proprii ca Horio, Horiă, 

Horia, cu sensul de reprezentant înţelept al 

Haorei, localitate a orilor, de pe înaltele ormenişuri. 

Scrierile istoricilor antici despre daci se 

opresc odată cu alungarea romanilor de către Regalian, 

de către împăratul luptător Decebal. Aurelian 

a fost silit să părăsească Dacia, nu s-a 

retras, numele Daciei rămâne în istorie ca cel mai 

puternic şi mai întins stat antic creat de Burebista 

ca uniune cu drepturi suverane. După Diego, Dicomes 

şi Cotyso nu mai sunt semnalaţi regi în 

Muntenia şi Oltenia fiindcă centrul de greutate al 

administraţiei s-a mutat în Ardeal cu Burebista şi 

Genucla. După Comosicus, Iordanes îl consemnează 

în cartea sa, Getica, pe Coryllus zis şi Scorillo, 

sântul cel din sânul neamului nu străini de 

aiurea. Coryllo a domnit 40 de ani ca rege al 

Goţiei şi a condus popoarele din Dacia cea veche 

pe la anii 26-68 d.H. Cothelos e rege trac consemnat 

de V. Pârvan în Getica. Cotylos e munte în 

Frigia. Regele Scorillo este adus în istorie şi de 

Fontes, în episodul în care îşi convinge aliaţii să 

fie uniţi în faţa atacatorilor precum câinii ce se 

bat, dar se unesc când îi atacă lupul. Această demnitate 

străveche face aluzie la cerul senin strălucitor, 

la ochiul de lumină din pădure, poiană, stea, 

astru sau caerulla din latină cu semnificaţia de 

luminişul ormeniş, ce dovedesc originea Coreilor 

oreeni din Hiperboreenii nord-dunăreni. În latină 

caerulleus, caerulus face trimitere la albastru, 

azuriul asimilat cu cerul la noi, la români, pentru 

că hiperboreenii trăiau pe cea mai înaltă insulă de 

22


la începutul lumii. 

Coreiul face atingere cu Craiul, Grăitorul, 

asimilat cu oraşul ce se adăpostea în curtea 

domnească, în Grădişte. Convingător este cuvântul 

kurore din albaneză, ce înseamnă coroană, cunună 

cât şi corillos cu sensul de stea, astru. 

Coryllo este Orillo, conducătorul neamurilor de 

oreeni, urmaşii hiperboreenilor de pe ponoare, 

gruiuri, insule, picioare de plai, pe orăştine, pe ormenişuri, 

pe Toriştea noastră şi nu trebuie să ne 

surprindă că strămoşii au îngrădit plaiurile 

(grădişte) în oboare şi au creat oraşele orăştine, 

trăind în gurile, căldările însorite de Ra. 

Scorillo este regele cu idei originale, cu o 

minte scornitoare, ce atestă că oreenii scriau şi 

aveau IstOrie păstrată în Scriptoria, până târziu 

în Evul Mediu. A. Bucurescu scrie în lucrarea 

dedicată Tăbliţelor de la Sinaia (pag.296): Sfânta 

scriptură se mai numea şi Coryllus sau Coryllo 

şi că din primul izvor Atlant, horilcă, a băut şi 

Zamolse. Ca toţi istoricii patriarhali, deşi vede 

scris Samolsie pe Tăbliţele de la Sinaia, traduce 

Zamolse. Oradeea, Orăştie, Oraviţa, de Oranika 

sunt unice la români păstrate în limba Oromanisa, 

limba Tăbliţelor de la Sinaia, cu bogate informaţii 

regăsite în scrierea vedică şi mitologică 

geto-dacă. Oromedon era stăpânul munţilor. În 

Dobrogea, triburi ale schyţilor - geţi se numeau 

Corelli, Pocorani. 

Locurile cultice vechi conţin cuvântul 

Ora ce indică Marea Preoteasă a oreenilor. Decebal 

a fost dage-ballo, dar şi Corilyo adică rege, 

însoţit de Sabelio, strategul armatei. Tăbliţele de 

la Sinaia semnalează femei nobile ca Geopir, 

sora lui Decebal (Columna Dacilor de la Roma), 

precum şi Mari Preotese ca Dokia – Gerulata şi 

Maica Teofana. 

Inscripţia Decebalus per Scorillo de pe 

vasul de la Sarmizegetusa spune că era rezervat 

lui Decebal, luptătorul Cetăţii Dage-Ballo, cum 

traduce C. Olariu, care era şi Rege al Orilor-Corilor, 

era Oliroc, Alaric, Orolio, Oroles, Oriliu, 

Oromanul… 

În Dacia Preistorică, N. Densuşeanu 

arată la pag. 1103 că pentru rege există cuvântul 

Craion, iar Crăiasă pentru regine. La egipteni 

regele era Ra, Raiu la pelasgi, Rai-împărat. 

Coril este rege al dacilor liberi la 168 î.H. 

Pentru străbuni Craiul, e Corillul, e prezent în limba 

rusă sub forma de Kurod, Kneaz, la popoarele 

slave Krai, în italiană Re, în spaniolă Rey, în ger- 

DACIA 

magazin 

mană Konig sau Kaiser, în maghiară Kirali, Kirai. 

Cârlibaba era regele înţelept Baba 

Corylo. Oraşul regilor era Braşovul – Kronstadt. 

Din Gerulata derivă Corlata, casa Corylului, iar 

muntele sacru era Garaleu – Bucegii. Coleroi 

înseamnă călăreţ pe cal cu aripi, călător, roitor 

ca şi Solomonarii Norilor. 

My.Cale era Arhanghelul Mihail, un Corillo 

al oştilor cereşti, al oreenilor hiperboreeni. 

Iată motivaţia sfinţirii cailor cu aghiazmă de 

Bobotează la noi, urmaşii geto-dacilor. 

În Tăbliţele de le Sinaia apare Os Corato 

ceea ce înseamnă curtea domnească. Ultima 

Mare Preoteasă, Maica Teofana de la Cozia, 

mănăstire reprezentând un vechi templu zamolsian, 

mamă a voievodului numit de popor Mihai 

Viteazul, este onorată pe tăbliţele sacre din inima 

Geto-Daciei. 

În secolul al XVIII-lea, în localitatea 

Arada, de fapt Orada, a trăit Marele Solomonar 

al Ţărilor Române, Vasile Ursu - Nicola, pe numele 

său cultic Horea, atestat în Ultimatumul din 

11 octombrie 1784 în care este prezent crezul specific 

Solomonarilor şi anume dezrobirea româ - 

nilor prin desfiinţarea şerbiei şi împărţirea 

pământurilor deţinute de nobilimea străină de 

neamul nostru. 

Horea era însoţit de iniţiaţii Solomonari 

Cloşca şi Crişan în faţa împăratului de la Viena, 

martirii supuşi la incredibile atrocităţi de către 

imperiali la Alba Iulia, unde astăzi, cu mare cheltuială, 

susţinem refacerea gărzilor (turistice) austriece 

de tristă amintire călcându-ne pe suflet. 

Zâna noastră străveche, Nika, cu alaiul 

Vâlvelor din Ţara Moţilor, ţine coroana nemuririi 

în mână şi pentru Viteazul Mihai şi pentru Horea 

cu ai săi ortaci, rânduit de către destin ca Horia 

Rex Dacie, locul istoric recunoscut în subconştient 

şi de duşmani. 

Tăbliţele de la Sinaia sunt mărturii ale istoriei 

noastre adevărate şi conţin tezaurul de informaţii 

ce dovedesc şirul neîntrerupt de Corey – 

Corylus pe toată aria geto-dacă. Iată că mâna destinului 

a urcat pe tronul României un Carol ce 

ne-a condus, prin săpăturile făcute pentru palatul 

său, de Pe.Leşul neamului, la tezaurul Tăbliţelor 

de la Sinaia. 

Carolii au izbândit numai acolo unde au 

servit interesele neamului străbun, în rest i-au 

ajuns blestemele Vâlvelor ce păzesc fiinţa naţio - 

nală geto-dacă în faţa dreptei judecăţi. 

23


Limba română în textele 

de la Sinaia 

Cu prilejul apariţiei volumului „Tainele 

tăbliţelor de la Sinaia”, la Editura Arhetip, în anul 

2005, un foarte bun prieten îşi exprima o oarece 

dezamăgire că limba textelor de pe acele tăbliţe, 

despre care afirmam că sunt scrise în limba tracă, 

nu seamănă cu limba română, ceea ce ar pune sub 

semnul întrebării moştenirea noastră dacică. 

Desigur, la prima vedere, textele de la 

Sinaia nu par româneşti. Dar acest lucru se întâmplă 

şi cu italiana de astăzi, care, tot aşa, este ininteligibilă 

în raport cu latina. Şi totuşi, toată lumea 

acceptă că italiana se trage din limba latină. În 

acelaşi raport se află şi româna cu limba Dacilor. 

Se observă o destulă asemănare a lexicului tracic 

cu cel românesc. 

Iată câteva exemple: molte – multe; dolori 

– dureri; sto – stau; lor – lor; moeorti – 

moarte; toedeeiny -totdeauna; om – om; nuierie 

– muiere; sora, soro – soră; nestoe – nişte; bosioc 

– busuioc; prandu – prânz; casa, coso – casă; 

visica – pisică; pui – pui; soty – soţii; noaton – 

noatin; leu – leu; audeindo – auzind; fecoto – 

făcut; zonto – sunt; Oltea „Magnifica” - Oltea, 

nume românesc; matoso – mătuşă; dun – din; 

propieo – a (se) apropia; soere – a şuiera; pri – 

prea; reo – râu; capo – cap; gloto – gloată; segeta 

– săgeată; rypon – a răpune; rega, rig – rigă; taufue 

– tufe; proemoso – frumos; ghicue – a ghici; 

un – un; toto – tot; poeti – băiat; sti – a sta; deto 

– dată; mayho – maică; nore – nori; odae – odaie; 

il – el; telon – talan; hoito – hoit; isti – ăsta; motra 

-mutră; giolot – gealat; imche – încă; maugue – 

magaoaie; satryo – şatră; rendu – rând; purcede 

– a purcede; prynso – prins; rip -râpă; homon, 

omi – oameni; lonco – lângă; ondo – undă; niyn 

– noian; zovro – javră; tine – tină; sarmon – sărman; 

monto – munte; ceteo – a citi; viz – văz; 

sery – a serii; rysyre – răsare; noyr – nour; doryndo 

– dorind; cira, ciro – a cere; pritimi – prieteni; 

talypica – tălpică; tain – tain; ao – (ei) au; 

topor – topor; nosterie - noştri; nato – nat; duse 

DACIA 

magazin 

Adrian Bucurescu 

– dus; cino – cine; son – sună; maro – mare; cezlo 

– cislă; soroghiao – surugiu; onche – unchi; odoto 

– odată; ydeh – iatac; Molyodavo – Moldova; 

fratoy – fraţi; gato – gata; crona – a încorona; 

ceneo – cină; pasloe – vâslă; mioryeo – mioară; 

care – care; acino – ocină; cior – ciur; a monu – 

a mâna; mitocueo – metoc; ongelo– înger; 

vaceroe – fecioare; rigeo – rege; omaro – a omorî; 

yeo – iau; potero – poteră; atrioon – utrenie; podu 

– vodă; mito – mită; geopor – ciopor; daetă – 

diată; sot – soţ; peresio – veresie; dato – dat; port 

– (se) poartă; gihodoya – jigodie; soemion – 

şoiman; cosaro – coşar; paloes – paloş; esyly – 

iesle; golugoi – a gâlgâi; silto – a sălta; apie – apă; 

facidoni – pocitanie; noiroe – noroi; porce – 

porci; patrido – putred; sopar – a supăra; nivoe – 

nevoie; ondoe – a îndoi; screobo – scârbă; popynio 

– popină; soy, suyu – a sui; a ridoco – a ridica; 

esy – a ieşi; plenoe – plin; solye – solie; mostini 

– a moşteni; liloe – lele; repuso – repaus; Sorem 

– Soare; tipo – a ţipa; gropia – groapă; novali – a 

năvăli; ryino – ruină; Vercela – Vergel; sleoc – 

slugă; jetof – jidov „uriaş”; boyero – boier; polto 

– boltă; cocon – cocon; cadyn – cătun; catyre – 

catâr; daen, doini – doină; osendos – osândă; 

stopoeno – stăpân; niomyreo – neamuri; oymyo 

– a (se) uimi; Cotiso – a cuteza; chirino – 

coroană; nyoso – neaoş; soery – a sări; peptoe – 

piept; votro – vatră; nu – nu; cyoroe – cioroi; onturno 

– a se înturna; geopon – jupân; toresia – 

târziu; resifirot - răsfirat; tovalos – tovarăş; gorio 

– gură; aoso – auz; salcero – sulger; syra – seară; 

cyno – cin; faptoi – a înfăptui; siedi – a şedea; 

cerin – a cerni; serato – înserat; hot – hăt; zyomo 

– şoim; sarmy – sârmă; paceo – pace; oco – oca; 

duror – durere; dyro – a dura; lotra – lotri; azem 

– azimă; erigi – arici; roi – roi; ceromela – 

cioromelă; cerasyoi – a cerşi; ceosio – ceas; 

casero – căzură; dupuz – topuz; parose – a părăsi; 

sosinto – sosind; daro – dar; oncoerao – a se 

încăiera; diosomano – duşman; moaca – moacă; 

24


geopyr – giuvaier; zavyo – sabie. 

Aşa-zişii specialişti cer mereu argumente 

că limba tracă semăna cu latina. Dar iată cuvinte 

româneşti moştenite, din exemplele de la Sinaia, 

care, în toate dicţionarele sunt trecute ca 

provenind din latină: mult, durere, moarte, om, 

muiere, soră, prânz, casă, pui, leu, a auzi, a face, 

a fi, a avea, a, lua, a (se) apropia, râu, cap, 

săgeată, rege, frumos, un, dată, nor, el, tot, undă, 

munte, a vedea, seară, a dori, a cere, nostru, nat, 

a duce, cine, a suna, unchi, frate, cină, mioară, 

nişte, care, a mâna, înger, fecioară, a purta, apă, 

porc, putred, a supăra, plin, Soare, a cuteza, 

coroană, piept, nu, târziu, gură, a şedea, pace, 

lotru, arici, a cădea. 

Alte cuvinte moştenite de română din 

DACIA 

magazin 

limba Dacilor, din exemplele de mai sus, sunt socotite 

ca venind din slavă, maghiară, turcă etc. De 

fapt, în DEX nu există nici un cuvânt care să fie 

trecut că ar veni de la Daci! În textele de la Sinaia 

se întâlnesc şi expresii şi chiar propoziţii ca în 

româneşte: try dyn ceate - trei din ceată; molte 

sute – multe sute; chi toty – cu toţii; ca tutu – cu 

totul; dun coso esy on nuerie – din casă ieşi o 

muiere. 

Am demonstrat, de asemenea, în volumul 

„Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, că şi gramatica 

limbii române provine din cea a limbii trace. De 

fapt, gramatica este pentru o limbă Sfânta Sfintelor. 

De aceea, fie-mi cu iertare, nu pot crede 

nicicum în alte traduceri din limba Dacilor, dacă 

nu sunt însoţite şi de câteva noţiuni de gramatică. 

MUNTELE SIHAŞTRILOR ŞI COMOARA 

DE LA SINAIA 

Asemănarea izbitoare dintre plăcile de aur 

descoperite în locul unde se construia castelul 

Peleş de la Sinaia şi cele folosite la tipărirea 

cărţilor fusese remarcată de către martori oculari, 

cei mai mulţi dintre ei localnici angajaţi ca lucrători 

pe şantier. 

Părerea că un sihastru îi dezvăluise domnitorului 

Carol I locul în care se afla comoara circulase 

în mai multe variante, transformate treptat 

într-o legendă care nu a fost înregistrată oficial în 

epoca respectivă şi nici mai târziu, datorită 

etichetei de fals aplicată în grabă relicvelor istorice, 

deşi era greu de crezut că cineva se lipsise 

de atâta aur doar de dragul unei glume. 

Totuşi legenda conţine un sâmbure de 

adevăr şi acesta este că după moartea micuţei 

prinţese Mărioara, îndureraţi, părintii se retrăseseră 

la Sfânta Mânăstire Sinaia pentru 

reculegere, într-o perioadă în care munţii din jur 

erau încă gazda unor sihaştri. 

În acele momente apropierea Domnului 

Carol I şi a Doamnei Elisabeta de cele sfinte şi 

de oameni pioşi era firească, dar nu există nicio 

informaţie documentată că un sihastru, legat prin 

Dorel Radu 

jurământ de taina comorilor străvechi, să fi divulgat 

locul în care se afla una dintre ele. 

Rămâne în picioare doar ipoteza des - 

coperirii din întâmplare, dar înainte să o îndepărtăm 

cu totul pe aceea fără un suport temeinic 

să o privim prin prisma evenimentelor consemnate 

de istorie. 

Principele Carol I trecea printr-o dramă 

personală, iar în acel moment se gândea să renunţe 

la tronul ţării, fiind profund dezamăgit de 

oamenii politici, dar, în mod miraculos, se 

răzgândise şi ca o dovadă că dorea să rămână aici 

pentru totdeauna este hotărârea de a-şi construi o 

reşedinţă particulară în apropierea Sfintei Mânăs - 

tiri din Sinaia. 

În deceniile care au urmat, regele Carol I 

a consolidat prestigiul României în lume, iar în 

anul de cumpănă 1914 s-a supus dorinţei de neutralitate, 

exprimate de majoritatea oamenilor 

politici ai ţării, încălcând prevederile alianţei secrete 

încheiată cu Puterile Centrale. 

Părerea de rău că nu şi-a ţinut cuvântul 

dat în faţa aliaţilor săi de o viaţă şi aceea că nu a 

gestionat corect comoara formată din plăci de aur, 

25


descoperită pe terenul său de la Sinaia, îl însoţise 

până pe patul de moarte pe bătrânul rege. 

Punerea pe acelaşi plan a unui program 

politic eşuat cu nişte relicve istorice ne dă de gândit 

doar dacă le privim prin lumina evenimentelor 

de după Cel de-al Doilea Război Mondial, când 

fluviul Elba a devenit frontieră a două zone de influenţă 

ostile una alteia. 

Expansiunea bolşevică, care a urmat după 

revoluţia din 7 noiembrie 1917, a fost întârziată 

cu un sfert de secol de rezistenţă neprevăzută a 

românilor, polonilor şi ruşilor albi. 

Dacă a existat un plan de împărţire a Europei, 

conceput încă de la sfârşitul sec. al XIXlea, 

este evident că principalele victime, 

Împăratul Germaniei şi Ţarul Ruşilor nu-l 

cunoşteau, pentru că atunci nu s-ar fi războit între 

ei până la sleire. 

Regele Carol I se poate să fi fost iniţiat în 

DACIA 

magazin 

taina răului care urma să se abată asupra ţării 

venind negreşit din răsărit, probabil de către 

clarvăzători sihaştri, care i-au încredinţat una dintre 

comorile asupra cărora vegheau ca să finanţeze 

rezistenţa naţională a românilor. 

Muntele sihaştrilor este o legendă, aşa 

cum o să fie în curând şi descoperirea plăcilor de 

aur de la Sinaia după ce ultima lor copie de plumb 

o să dispară misterios din depozitul Institutului 

Arheologic al Academiei Române. 

Atunci toţi cercetători, obstrucţionaţi în 

prezent, o să fie lăsaţi să studieze praful etern 

aşternut în urma lor şi să se pronunţe cu tot instrumentarul 

ştiinţific posibil dacă acestea sunt 

un fals sau autentice. Cui va mai folosi atunci? 

Dar ne întrebăm: Cui foloseşte, însă, această situaţie 

astăzi? 06.06.2011 

MOTIVUL ŞARPELUI ÎN PLĂCUŢELE 

DE LA SINAIA 

Descoperite în 1873, Tăbliţele de la 

Sinaia constituie o comoară de mare preţ a patrimoniului 

cultural naţional. 

Pe lângă evenimente şi personalităţi, care 

apar în textele de pe aceste tăbliţe, ne atrag atenţia 

o serie de motive recurente, cum sunt: lupul, 

capul de bour, calul, harpiile, peştele, broasca 

ţestoasă, corbul, bufniţa ş.a., între care şarpele 

ocupă, după părerea noastră, un loc special. 

Vom analiza, în lucrarea de faţă, motivul 

şarpelui, motiv cu ample conotaţii atât în cultura 

naţională, cât şi universală. Vom urmări, pe cât 

posibil, să identificăm şi să descifrăm ipostazele, 

formele şi semnificaţiile simbolice ale acestui 

motiv. Apariţia acestui motiv în culturile lumii 

este determinată de existenţa unui cult al şarpelui 

din timpuri primordiale. 

În cultura naţională, motivul şarpelui s-a 

perpetuat până în zilele noastre, existând în 

tradiţia ţărănească, mai ales, o serie de obiceiuri 

legate de noul an agricol, ce se deschide pe 17 

martie, considerată „ziua şarpelui”, când natura 

se trezeşte la viaţă, moment marcat de ieşirea 

Vladimir Singalievici 

şarpelui din pământ. Odată cu reintrarea acestuia 

în pământ, la 14 septembrie, se închide ciclul de 

vegetaţie. 

Potrivit credinţei populare româneşti, 

şarpele este ocrotitorul locuinţei, familiei, 

gospodăriei, în ipostaza de „şarpe al casei”. 

Pornind de la ipoteza d-lui Ştefanoski că 

plăcuţele au fost turnate la Genucla, cetate situată 

în Dobrogea, în apropierea Dunării, avansăm 

ideea că motivul şarpelui îşi are modelul real în 

una dintre cele două specii de şerpi de mari dimensiuni 

existente în zonă. După unele mărturii, 

şerpi de talie mare, cum este balaurul dobrogean 

şi şarpele rău au supravieţuit în pădurile Dobrogei 

până în zilele noastre. Astfel, prin 1970, a fost 

văzut un exemplar de şarpe rău (cenuşiu), având 

o lungime de aprope 5 m. 

De asemenea, este semnificativ faptul că 

vipera cu corn, al cărei venin, se pare, era folosit 

pentru săgeţile geto-dacilor, se găseşte numai pe 

Valea Cernei (Turnu Severin) şi în nordul Dobrogei, 

între Măcin şi Murighiol. 

În imaginile de pe plăcuţele în discuţie 

26


am identificat două tipuri de motive, cu semnificaţii 

speciale: unul ca şarpe real, de mari dimensiuni, 

şi altul – şarpele cu cap de lup, devenit, prin 

abstractrizare, stindardul geto-dacic, cunoscut ca 

„dragonul dacic”. 

Pentru prima situaţie, putem vorbi de 

patru ipostaze ale şarpelui real, de mare dimensiune. 

Acest motiv l-am identificat pe 9 plăcuţe şi 

anume: 40, 42, 96, 110, 112, 117, 118, 119 şi 131. 

Precizez că am folosit imaginile plăcuţelor din lucrarea 

lui Dan Romalo, „Cronica apocrifă pe 

plăci de plumb” (Editura Alcor Edimpex, ed. a IIa, 

Bucureşti, 2005), a căror numerotare am păstrat-o. 

Ne atrage atenţia, mai întâi, în mod special, 

imaginea şarpelui de pe plăcuţa 40, care se 

află în colţul din dreapta jos, având mari dimensiuni, 

ridicat pe coadă, parcă în poziţie de atac. 

De asemenea, neobişnuită dar semnificativă este 

şi situarea lui în spatele luptătorilor, ca şi când 

i-ar însoţi şi sprijini. 

O a doua ipostază o constituie grupul de 

şerpi (plăcuţele 110 şi 131), aflat în spatele 

regelui şi tronului regal. Situarea lor în imediata 

apropiere a regalităţii marchează înţelepciunea şi 

puterea acesteia. 

A treia situaţie am identificat-o pe 

plăcuţele 112, 117, 118 şi119, unde şarpele este 

alăturat capului de bour. În ultimele trei, şarpele 

este încolăcit în jurul unor coloane, iar deasupra 

coloanelor se află capul de bour. Coloanele pot 

reprezenta fie palatul regal, fie templul şi atunci 

semnificaţia acestuia nu poate fi decât înţelep - 

ciunea. În plăcuţa 112, avem de a face cu o situaţie 

aparte: şarpele înconjoară capul de bour, 

figurat pe un medalion cu Burebista. Asocierea 

este una deosebit de sugestivă, căci simbolizează 

armonia dintre forţă (bourul) şi înţelepciune 

(şarpele), devenind, în acelaşi timp, emblemă a 

DACIA 

magazin 

unităţii dacilor de la munte cu geţii de la câmpie. 

În placa 42, găsim o a patra ipostază a 

şarpelui: el este situat în interiorul unui triunghi 

în simetrie perfectă cu un alt triunghi, care are în 

interiorul lui un cal. Cele două triunghiuri ar 

reprezenta două triburi getice: cel cu şarpele – 

geţii Genuclei, iar celălalt – geţii sciţi. Între ele 

se află un cap de bărbat, care pare a fi un rege. 

Aşadar, se sugerează că cele două triburi sunt 

conduse de acelaşi rege. Situarea celor două motive 

în triunghiuri evidenţiază, prin caracterul abstract 

şi simbolic al reprezentărilor, un stadiu 

superior de evoluţie. 

Al doilea tip de motive implică folosirea 

imaginii şarpelui cu cap de lup drept stindard, 

semnificând unirea geţilor de la câmpie cu dacii 

de la munte. Interesantă este imaginea din plăcuţa 

126, unde steagul este aşezat deasupra scutului 

oval, din dreapta, jos, simbolizând, potrivit lui 

Dan Romalo (p.168), pe geţii care populau teritoriile 

din câmpie. Simetric, în colţul din stânga, 

jos, deasupra scutului în formă de octogon alungit, 

se află capul de bovideu, emblema dacilor din 

Sarmizegetusa 

De asemenea, stindardul apare ca steag de 

luptă, purtat de trupe ori solii, precum şi ca emblemă. 

Dragonul ca emblemă a cetăţii, aflat fie 

deasupra palatului regal (plăcuţele 92 şi 96) sau 

în spatele regelui (placa 94), este bine conturat, 

evidenţiind preocuparea artistului pentru simbolistica 

acestuia. Avansăm ipoteza că şarpele a 

servit ca model la făurirea armurilor luptătorilor 

sauromaţi (sarmaţi), al căror nume face trimitere 

la solzii acestor reptile. E posibil ca geţii-sciţi, localizaţi 

în partea nordică a Geţiei Minor (Iordanes), 

să fi avut şi ei armuri solzate, iar dragonul 

să-i repre zinte. 

Concluzii: 

1. Plăcuţele de la Sinaia, alături de alte motive, 

conţin într-un număr destul de mare motivul 

şarpelui. 

2. Am identificat în imaginile din această cronică 

două ipostaze esenţiale ale motivului: prima, ca 

şarpe real, de mari dimensiuni, asemănător cu 

balaurul dobrogean, iar a doua – şarpele cu cap 

de lup, devenit, prin simbolizare, stindardul getodacic, 

cunoscut ca „dragonul dacic”. 

3. Se poate vorbi de o acţiune de generalizare, abstractizare 

şi chiar stilizare a acestui motiv, 

dezvăluind un proces evolutiv al gândirii şi 

reprezentării mitice. 

27


DACIA 

magazin 

Structura limbii pe plăcuţele de plumb: 

fonetică, morfosintaxă, lexic 

Conform documentelor existente putem 

afirma că există mai multe ipoteze în ceea ce 

priveşte limba folosită pe aceste plăcuţe şi 

anume: 

* este posibil ca această limbă să fi fost o 

limbă sacră, foarte veche, ştiută doar de preoţi şi 

de nobili, în vreme ce poporul de rând vorbea o 

limbă indo-europeană, cea care constituie substratul 

limbii române; 

* a doua ipoteză este aceea că limba 

tăbliţelor este pur şi simplu limba dacă, indo-europeană, 

cea care constituie substratul limbii 

române, deoarece textele conţin cuvinte pur 

româneşti, considerate de origine latină, slavă, de 

alte origini sau cu etimologie necunoscută, cuvinte 

care nu s-ar fi putut transmite limbii române 

dacă această limbă nu ar fi fost vorbită de popor; 

* avem o limbă necunoscută, de fapt un 

corpus, deci un număr limitat de sentinţe şi contexte. 

Poate fi vorba de o limbă naturală, cândva 

vie, poate fi vorba de o limbă de cult, de un cod 

folosit doar în scris, poate fi vorba de o limbă artificială, 

creată cu scopul de a demonstra ceva, 

poate fi vorba de o simplă înşirare de secvenţe 

lipsite de sens, totul generat la întâmplare. 

Este o limbă naturală sau o limbă construită? 

În primul rând, orice limbă vie este un sistem 

şi fiecare element al său se defineşte prin raportare 

la celelalte elemente; deci, pentru a vedea 

dacă textele din plăci sunt generate la întâmplare 

sau sunt emanaţii ale unui sistem, trebuie să 

dovedim că există sau nu există relaţii între elemente, 

cu alte cuvinte, să descoperim structura. 

În al doilea rând, orice limbă naturală presupune 

variaţie, deci trebuie să dovedim că există sau nu 

există variaţie diacronică, diatopică. Aceste două 

coordonate - structura şi variaţia - reprezintă 

cheia definirii ca limbă naturală a inscripţiilor din 

Prof. Adelina Peagu, 

Pârscov - Buzău 

plăci. Demersul trebuie să fie în primul rând sincronic 

şi descriptiv. 

Dacă am stabilit că este vorba de o limbă 

naturală, se pune întrebarea: care sunt metodele 

cele mai adecvate pentru a ajunge la sensul textelor? 

Trebuie însă să punctăm două lucruri. 

Primul: în cazul de faţă, nu este vorba de o 

scriere necunoscută, alfabetul predominant fiind 

cel grecesc. Există şi pasaje sau texte întregi 

scrise cu semne necunoscute, dar acestea nu totalizează 

mai mult de 20% din întregul ansamblu. 

Deci metodele aplicate în cazurile precedente 

pentru identificarea valorii fonetice a unui semn 

necunoscut, deşi valabilă şi în cazul de faţă, nu 

este fundamentală, căci semnele sunt deja cunoscute 

în foarte mare măsură. În al doilea rând, istoria 

geto-dacilor este parte integrantă a istoriei 

Europei, civilizaţia lor a fost contemporană cu 

cea a lumii greco-romane, iar ei se numărau 

printre barbarii europeni, care au atras adesea 

atenţia şi chiar admiraţia grecilor şi a romanilor. 

Civilizaţiile lor au înflorit cu mult în urmă, când 

izvoarele externe care să scrie despre ei erau rare 

sau la mare distanţă. Prin urmare, în situaţia de 

faţă avem avantajul unei scrieri cunoscute, a unor 

referinţe externe numeroase, dar şi a unei limbi 

28


din care unele elemente s-au perpetuat cu siguranţă 

până astăzi. 

Structura limbii 

A. Fonetică 

Din acest punct de vedere, vorbitorii limbii 

din tăbliţe foloseau foarte deschis vocalele 

scurte din latină şi greacă, ceea ce este o certitudine, 

iar fenomenul s-a întâmplat, evident, şi invers: 

grecii şi romanii au redat adesea prin vocale 

mai închise sunetele deschise din limba geţilor şi 

a dacilor. Astfel, de pildă, lat. Cumidava dintr-o 

inscripţie romană corespunde geticului Comieo - 

dabo din tăbliţe. Limba din plăcile de plumb are 

un aspect oarecum straniu din pricina terminaţiei 

vocalice generalizate şi din pricina finalei -o, care 

predomină. Consoanele finale nu sunt tolerate 

decât extrem de rar şi numai în cuvinte străine 

(anepsios, tetaretos). Zamolxio face notă aparte, 

având un aspect oarecum străin. Deci această 

limbă pare să cunoască legea silabei deschise 

(consoană-vocală -- consoană-vocală), în opoziţie 

cu structura indo- europeană a rădăcinii (consoană-vocală-consoană). 

O structură silabică a limbii de substrat 

corespunde în mod neaşteptat structurii protoromânei, 

care a eliminat toate consoanele finale 

din latină, lucru care s-a mai întâmplat doar în 

centrul şi sudul Italiei, cu care româna formează 

aria romanităţii orientale. Este evident că această 

arie a respins orice consoană finală (nos>noi, 

tres>trei, mas>mai, cantas>cânţi/canti, 

homines> oameni/uomini). E adevărat, latina începuse 

deja să piardă consoanele finale, sub influenţa 

unor dialecte italice, dar le-a restabilit pe 

cale cultă. Sistemul desinenţelor consonantice 

reprezintă marca de bază a indo-europenităţii. Se 

admite, în general, că pierderea acestor consoane 

nu este rezultatul unei evoluţii interne, ci s-a făcut 

aproape întotdeauna sub influenţa unor limbi 

neindo-europene. Este posibil ca româna veche 

şi italiana să fi ajuns să posede doar finale vocalice 

din pricina unui substrat neindo-european. În 

română, u final a subzistat multă vreme şi, abia 

după căderea lui, româna a devenit o limbă cu finale 

consonantice. Italiana însă este mai puţin 

flexibilă şi continuă să respingă finalele consonantice 

şi chiar şi grupurile consonantice com- 

DACIA 

magazin 

plexe din cuvinte împrumutate. Limba din tăbliţe 

nu pare să cunoască diferenţa de cantitate, fapt 

demonstrat de utilizarea la întâmplare a semnelor 

omega şi omicron, însă pare să perceapă apertura 

vocalelor. Putem afirma că diferenţa de timbru 

era percepută în limba tăbliţelor, deoarece avem 

dovezi clare în modul de transcriere al unor nume 

străine. Astfel, i scurt din cuvintele greceşti şi 

latineşti era adesea perceput foarte deschis şi 

redat prin e: baseleo, chilearchio, minema (pentru 

basileus, chiliarchos, minima); alternanţa este 

foarte frecventă şi la cuvintele neîmprumutate: 

Ceneo/Cenio, biseca/bisica, cotopolio/cotopoleo. 

B. Morfosintaxă 

Vocabularul este mobil, împrumuturile se 

fac uşor, de pildă, aproape 75% din vocabularul 

limbii engleze este de origine romanică, însă morfologia 

sa încă mai conservă trăsăturile familiei 

germanice, aşa încât nu poate fi numită limbă romanică. 

Morfologia limbii din plăcile de plumb 

nu este indo-europeană. Prin urmare, nici limba 

nu este indo-europeană. Principalele caracteristici 

care definesc ca neindo-europeană structura gramaticală 

a acestei limbi sunt: 

- în primul rând, legea silabei deschise, 

care domină această limbă, împiedică exprimarea 

raporturilor morfologice prin desinenţe. 

- în al doilea rând, chiar şi eventualele 

desinenţe vocalice au fost înlăturate prin neutralizarea 

opoziţiei -a : -o în finala cuvântului. Ca 

urmare, nu avem mărci nici de gen, nici de 

număr, nici de caz, nici de persoană. 

-este posibil să existe un fel de flexiune 

internă, vizibilă în perechi precum mato/mateo, 

cotopolo/cotopolio, zabelio /zabelieo etc., dar 

paradigmele sunt deocamdată greu de stabilit. 

- în câteva plăci târzii, din vremea lui Decebal, 

se remarcă o încercare de dezambiguizare 

prin folosirea unor mărci posibil latineşti: terminaţia 

-a pentru feminin (biseca, Sarmigitauza, armosa, 

daba) şi -u pentru masculin (cotopolu, 

chiliarchiu, Fuscu), pluralul în -i la masculin 

(daci, faţă de daco sau dacieo) şi în -e la feminin 

(un singur caz: talipice). 

Totuşi, existenţa acestor exemple este cu 

totul insuficientă pentru a încadra genealogic 

această limbă în familia limbilor indo-europene, 

29


şi la fel de insuficientă pentru a decreta o înrudire 

între latină şi limba geto-dacilor. Diferenţele tipologice 

între aceste două limbi sunt atât de mari, 

încât orice înrudire genetică este categoric exclusă. 

Elementele de vocabular comune cu latina 

sunt numeroase, dar ele nu contribuie la încadrarea 

genealogică, deoarece lexicul este sectorul 

cel mai mobil al limbii (şi etrusca avea 

multe cuvinte latineşti, dar prin aceasta nu a devenit 

indo-europeană). Mai putem lua în calcul şi 

o a doua variantă, aceea a existenţei unor 

desinenţe în limba vorbită, dar care nu erau notate 

în scris. Totuşi, este greu de imaginat o asemenea 

situaţie, căci eliminarea acestor mărci gramaticale 

în scris cu greu şi-ar putea găsi o justificare. 

C. Lexic 

Nucleul lexical fundamental nu îşi găseşte 

corespondenţe în plan indo-european (mato 

„rege”, kotopolo „preot”, kopono „templu”, talipiko 

„cetate”, dabo „neam”); cuvintele indo-europene 

de bază lipsesc din textele tăbliţelor 

(termeni pentru „frate”, „neam, familie, trib, clan, 

casă”, „pământ, ţară, teritoriu, graniţă”, „an”, 

„lună”, „anotimp”, „mare, „foc”, „nume”, „duşman, 

străin”, „sacru, sfânt, a sacrifica” etc. - iată 

doar câteva cuvinte din vocabularul de bază indo- 

DACIA 

magazin 

european, care ar fi fost compatibile din punct de 

vedere semantic cu subiectul tăbliţelor, şi pe care 

le-am fi regăsit măcar în parte în texte, dacă acestea 

ar fi fost scrise într-o limbă indo-europeană. 

E adevărat, există o influenţă indo-europeană 

clară, dar aceasta nu a reuşit să schimbe aspectul 

esenţial al limbii (cuvinte precum dio „zeu”, on 

„în”, patrido „părintesc”). La aceasta se adaugă 

o puternică influenţă grecească asupra limbii 

tăbliţelor din Dobrogea (şi, cum era şi firesc, mai 

slabă în cele din vremea lui Decebal, de la 

Sarmizegetusa) şi un număr mare de cuvinte 

latineşti (mai numeroase în cele de dată mai recentă), 

unele împrumuturi, altele având probabil 

o origine comună cu cele din latină. 

Este totuşi stranie prezenţa în număr 

destul de mare a unor cuvinte ce par a fi latineşti: 

vor fi fost acestea împrumuturi timpurii din latină 

sau aveau o origine comună în cele două limbi? 

Ex.: paceo „pace”, armoso „armată”, purcedeo 

„a pleca, a porni”. Asemănările cu latina se 

opresc la lexic, care se ştie că este segmentul cel 

mai mobil, mai supus schimbărilor, dar cele două 

limbi sunt foarte diferite tipologic şi foarte pro - 

babil neînrudite genetic. 

TIPURI DE SCRIERE DACICĂ 

TIPUL C (CENEU) 

Tipul C (Ceneu/Helis2) pare să fie o 

scriere cursivă, probabil foarte veche, ce include 

semnele speciale pentru notarea 

sunetelor palatale č şi ğ, şi pentru u, preluate 

ulterior de tipul B. Primele două semne exis - 

tă şi în alfabetul chirilic, fapt ce i-a determinat 

pe mulţi sceptici, lipsiţi de o pregătire 

temeinică, să declare falsuri aceste piese. 

Totuşi, originea acestor semne în alfabetul 

chirilic nu este lămurită, semnul ce având 

elev George-Cătălin Simion, 

Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Buzău 

profesor Gabriel Florentin Andrei, 

Grup Şcolar Agricol, Râmnicu-Sărat 

origine necunoscută, iar cel pentru ge, existent 

azi doar în alfabetul sârb, fiind consi - 

derat de unii de origine românească în 

alfabetul sârb, de alţii de origine sârbă în 

scrierile româneşti cu alfabet chirilic (PEŢAN 

2005: 319). 

Valoarea fonetică a unora dintre semnele 

acestui tip de scriere este dedusă din 

context, deoarece ele nu par a avea cores - 

pondenţe în alte alfabete cunoscute. 

30


Altele, însă, se regăsesc în scrieri din 

aria mediteraneană, micrasiatică şi din Orientul 

Apropiat. De exemplu, alfa, redat printrun 

cerc cu 6 „picioare”, evocă semnul cipriot 

pentru a, tau alcătuit din trei haste verticale, 

tăiate de una orizontală, se găseşte în alfabetele 

sud-semitice cu valoare fonologică 

asemănătoare; dzeta, reprezentat printr-o 

linie ondulată, tăiată la un capăt de o linie 

scurtă, există în unele scrieri din Asia Mică 

cu aceeaşi valoare etc. 

Tipul C (Detaliu placa 010) 

Semnătura Marelui Preot Cotopolo Ceneo (detaliu placa 080) 

Subtipul C1 

(pecetea regelui Zyeado, placa 076) 

DACIA 

magazin 

Scrierea cursivă C1 a coexistat, la 

Helis, cu scrierea A, cum reiese din unele 

plăci. 

Subtipul C1 apare doar în peceţi sau 

cartuşe. În plăcile din vremea lui Burebista, 

scrise în tipul B, foarte adesea „semnătura” 

lui Deceneu, de la sfârşitul textului, este 

scrisă în tipul C, pe care l-a luat cu sine de 

la Helis la Sarmizegetusa. Tipul C este 

arhaic (poate cel mai arhaic), provine în mod 

limpede din Dobrogea şi nu a fost niciodată 

utilizat după epoca Burebista-Deceneu. El se 

înrudeşte cu tipurile F/F1 şi E. 

31


TIPURI DE SCRIERE 

(PLĂCUŢELE DIN PLUMB DE LA SINAIA) 

Despre plăcuţe se ştie că au fost turnate după 

originale din aur din ordinul regelui Carol I, găsite la 

Poiana Văcăriei, dar piesele din plumb provin de la Sinaia. 

In momentul de faţă nu există niciun program oficial 

de studiere sau de protecţie a acestor plăcuţe, care 

sunt păstrate în condiţii neadecvate. Unii oameni spun 

că acestea ar fi nişte falsuri, acest subiect fiind discutat 

şi în marile academii şi instituţii. Dan Romalo a fost primul 

care a transcris aceste scrieri şi a încercat decriptarea 

lor. 

Aceste plăcuţe prezintă inscripţii în relief în 

diferite limbi cu referinţă la civilizaţia geţilor şi a dacilor. 

Există o mare varietate de scrieri în aceste plăci având 

în vedere vechimea lor. 

Scrierile greceşti sunt şi ele de mai multe feluri: 

A (Helis1), B (Burebista), D (Decebal). 

Tipul A, cel mai simplu tip de scriere, este prezent 

în tăbliţele care par să fi fost scrise în timpul lui 

Helis. Acest tip se caracterizează prin forma rombică 

a literelor şi un aspect destul de cursiv. 

Tipul B este un derivat al tipului anterior şi 

este folosit în timpul lui Burebista. Se caracterizează 

prin prezenţa unor semne aparte, necesare notării unor 

sunete inexistente în limba greacă. 

Acest tip a apărut la Genucla, prima capitală 

a lui Burebista, prin augmentarea tipului A. De la Genucla 

a fost dus la Sarmisegetuza, unde a înlăturat 

tipul E cursiv. Acest tip caştigă teren în toate regiunile 

conduse de Burebista. 

Tipul D se regăseşte în plăcile din timpul regelui 

Duras şi în toate plăcile din vremea regelui Decebal. 

La prima vedere, acest tip pare să derive dintr-o 

scriere grecească occidentală. Avansarea acestiu tip 

este afectată, deoarece acesta apare în perioada getodacică 

târzie, fiind afectată şi de către influenţele din - 

spre Italia. Utilizarea tipului occidental de către Oroles 

şi Cotizo nu este surprinzătoare deoarece aceştia 

aveau relaţii mai stranse cu romanii decât cu grecii. 

Scrierile semigreceşti se împart şi ele în mai 

multe tipuri: C (Ceneu), E (Sarmisegetuza arhaic), F 

(Cotizo). 

Tipul C este o scriere cursivă foarte veche. 

Această scriere a existat în acelaşi timp cu tipul A, cum 

reiese din unele plăci. Originea acestor semne nu este 

lamurită , unii spunând că este de origine sârbă. Acest 

tip provine clar din Dobrogea şi se înrudeşte cu tipurile 

F si E. 

Tipul E are la bază o scriere înrudită cu tipul 

C. Prelungirea primei sau a ultimei litere îi dă un aspect 

DACIA 

magazin 

elev Marius Constantin 

,,arăbesc”, iar din această cauză s-a spus că sunt nişte 

falsuri pentru că sunt scrise în ,,arăbeşte”. Probabil, 

această scriere a existat la Sarmisegetuza înaintea lui 

Burebista şi a fost înlăturat de tipul E. 

Tipul F este în mod sigur înrudit cu subtipul 

arhaic C, dar conţine şi semne proprii. Are aspect 

de scriere cursivă, mai ales în forma sa 

arhaică F1. Coexistă cu tipul Dv în piesele ce provin 

de la Cotizo. Subtipul F1 este mai arhaic şi mai 

greu de descifrat decât F. Acesta din urmă este reprezentativ, 

dar din punct de vedere cronologic 

pare a fi mai nou, probabil derivat din F1, conţinând 

multe litere greceşti amestecate cu semne 

necunoscute. 

Scrierile necunoscute se regăsesc fie singure, 

fie în paralel cu alte scrieri. În unele plăci se pot identifica 

unele semne ce se regăsesc în diverse scrieri 

vechi. Aici, se mai întâlneşte şi tehnica imbricării. 

Aceasta ajunge să înlocuiască aceste scrieri, astfel 

încât şi geţii înşişi simţeau nevoia să-şi ,,traducă” propriile 

texte mai vechi. Inciziile se găsesc pe plăcile din 

vremea lui Decebal şi pe două plăci din vremea lui Oroles. 

Pe plăcile din vremea lui Burebista încă nu s-au 

găsit astfel de incizii. Plăcile incizate sunt foarte greu 

de citit. In unele plăci s-a distrus textul iniţial pentru a 

se scrie deasupra alt text. 

Monogramele şi logogramele sunt specifice 

scrierilor cursive. 

Monogramele sunt semne compuse din două 

sau mai multe litere. S-a spus că ele au luat avânt în 

perioada bizantină şi că sunt nişte falsuri. O cercetare 

mai amănunţită ne dezvăluie că acestea erau folosite 

în antichitate. Astfel de monograme se găsesc pe monede 

din toată lumea greco-romană şi chiar şi la noi în 

ţară , de exemplu monede de tip ,,Apollo”, bătute la 

Histria. 

Logogramele sunt semne alcătuite dintr-un 

singur cuvânt, compus din mai multe litere. 

In aceste plăci se găseşte încercarea de a separa 

cuvintele prin spaţii, fapt, pe lângă multe altele, 

ce ne arată stadiul evolutiv în care se afla tehnica 

scrierii. Evoluţia scrierii a urmat un traseu ciudat, ajungându-se 

de la scrieri coplexe, imbricate, la o formă 

simplificată, foarte apropiată de cea a alfabetului latin. 

Cu toate acestea, nu ne putem da seama de 

altceva în afară de faptul că, din cele mai vechi timpuri, 

omul a avut în suflet acea dorinţă arzătoare de a scrie, 

de a cunoaşte lucruri noi, de a fi poet. 

32


REPATRIEREA UNOR VORBE 

ROMÂNEŞTI 

Din ciclul „Apără-te Române!” 

DACIA 

magazin 

Emilian I. Munteanu, 

Comandor de marină (în retragere), sintetist apolitic 

Motto : 

În medicină, cancerul este o urgenţă medicală. 

Cancerul care a cuprins acum Limba Română este o urgenţă intelectuală ! 

Dedicaţie: Memoriei Senatorului George PRUTEANU. 

Comunicarea mea este o încercare de repatriere 

a unor vorbe pelasgo-române. 

De ce vorbe, repatriere, pelasgo-române ? 

Am ales să folosesc „vorbe” pentru că este 

mai vechi decât „vocabulă” – care este un franţuzism 

– şi decât „cuvânt”, care este adus în mod forţat din 

latină. VORBĂ este extrem de productiv în limba 

română. (Vezi DEX). 

Am ales să folosesc „repatriere” pentru că 

prea multe vorbe pământene au fost mutate – din ne - 

ş tiinţa sau nesilinţa „oamenilor cu carte” – în alte locuri 

decât cele străvechi în care s-au născut. 

Am ales „pelasgo-române” pentru că în momentul 

de faţă nu s-a terminat cercetarea, care nici nu 

ar putea fi terminată, cred eu, prin care să se des - 

copere momentele în care s-a trecut de la pelasgă la 

hyperboreeană, de la aceasta la tracă şi apoi la dacogetă 

şi română. 

CÂTEVA LIMPEZIRI ŞI EXPLICAŢII 

De ce eu ? 

Mărturisesc sincer că mă apropii cu smerenie 

de un domeniu pentru care nu sunt calificat. Sunt 

smerit în faţa celor care au lucrat profesional în 

domeniile lingvisticii, filologiei, antropologiei, folclorului, 

etnologiei… Dacă n-au putut cuprinde, descoperi şi explica 

totul, este în firea lucurilor; cercetarea nu are 

capăt şi este însoţită de erori ! Le recunosc meritul de 

a fi încercat şi le port recunoştinţa pentru ce ne-au 

lăsat moştenire. Gândirea militară, în care am fost 

edu cat, cuprinde şi această cântărire : „nu este vinovat 

cel ce nu şi-a îndeplinit misiunea, ci acela care nu a 

făcut totul pentru îndeplinirea ei”. 

Ca marinar, am datoria să mă descurc „cu mij - 

loacele bordului” , deci cu dicţionarele de uz curent. 

Este puţin obişnuit ca un simplu ofiţer de Ma - 

rină Militară, care nici nu a ajuns la performnţe extraordinare 

în profesia lui, să arate interes faţă de de 

etimologie şi să creadă că poate oferi ceva,. Explicaţia 

este că peregrinările profesionale m-au purtat prin 

câteva ţări, prin câteva limbi şi prin câteva „culturi”, 

(strict numai ca Ofiţer de Marină, fără alte obedienţe, 

obligaţii sau îndatoriri, ci absolut liber). Şi nici nu am 

umblat prea mult. Aşa, cam ca găina în jurul casei. 

Pentru naşterea atracţiei către „etimologie”, pe 

lângă constrâgerea profesională de a găsi echivalentele 

cuvintelor dintr-o limbă în alta, un moment hotărâtor 

a fost participarea episodică la cea mai mare 

Conferinţă din istoria ONU, „Conferinţa asupra Dreptului 

Mării”. 

La New-York, în primăvara anului 1976, am 

auzit, pe Bulevardul III (Third Avenue), două tinere 

doamne luându-şi rămas bun şi hotărându-se să se 

întâlnească „ciusdei”. Vorba englezească se scrie 

„tuesday” şi înseamnă „marţi”. M-a izbit substituirea lui 

„T” prin „CI” pe care o auzisem frecvent în Banat, în 

anul 1944, când, copil fiind, am fost evacuaţi spre vestul 

ţării – în comuna Semlac, în apropierea Mureşului. 

Acolo auzisem constant „lapce” în loc de „lapte”. Despre 

fenomenul „T”→”CI” vom vorbi puţin, mai ales că 

el a devenit foarte actual în engleza americană. 

Ne vom înarma, metodologic cu părerea Prof. 

Dominuţ Pădureanu, în „Insula Şerpilor “ (Constanţa, 

Ed. Muntenia, 2005, p. 68) care recomanda: „Din punct 

de vedere teoretic, pentru ca etimologia să fie 

convingătoare ea trebuie să fie posibilă (lingvistic), 

probabilă (istoric) şi verosimilă (sub aspectul motivării 

socio - geografice). 

33


Putem adăuga că „etimologiile posibile” sunt 

dia-cronice, în timp ce „corespondenţele” posibile între 

diferite limbi sunt sin-cronice (sau cu anumite întârzieri 

de la zona de origine la zona de răspândire).Tot diacronice 

sunt şi „izolatele”, cum ar fi, de exemplu, 

aromâna (Cu oarecare aproximaţie se poate stabili 

când „a îngheţat” un izolat). 

* * * 

Am spus că în vorbirea curentă a englezei 

americane a crescut frecvenţa înlocuirii lui „T” prin „CI”. 

Azi auzim „cim” în loc de „tim”(team-echipă), „ciooc” în 

loc de „tooc” (talk –a vorbi), „riciual” în loc de „ritual” 

(ritual, ca în rom.), „mici” în loc de „miit” (meet – a întâlni) 

şi aşa mai departe. Şi TH se supune acestei 

variaţii. 

Întâlnim în antichitate „thymbru” (plantă), care 

a dat în română „cimbru”. 

Dar, mai interesant, întâlnim în latină: „thymiamaterium” 

– cădelniţă – (Vulgata, cf G.Guţu, Buc.Ed. 

Şt. şi Encicl., 1983) în care se ardea „thymiama” – 

tămâie (Cornelius Celsus cf. G.Guţu, idem) şi care a 

dat prin mai multe transformări, din care principala este 

Thy –Ci, „cimitir”; locul de executare a „tămâierii” a devenit 

substitut pentru acţiunea de tămâiere. 

. În varii Atlase medievale : DATIA pentru Dacia 

(T→ Ci), GRETIA pentru Grecia ( T→ Ci ), CALLACIS 

pentru Callatis (în Breviarul presbiteriului Ieronimus, 

rezumarea lucrării lui Aeticus Histrianus „Cosmografia”). 

Pentru “cioareci”, dat în DEX cu etimologie necunoscută, 

propunem următoarea interpretare. Avem 

în latină “tirocinium”- inexperienţă militară - care porneşte 

de la “tiro” – recrut (cf. G.Guţu, idem). (Cred că 

de aici avem şi antoponimul “Tiron”). Recrutarea făcându-se 

la un moment dat din provincii, pentru a 

putea purta echipamentul militar, tinerii îmbrăcau acest 

pantalon strâns pe picior, indiferent de tipurile de pantaloni 

purtaţi în zonele etnice. Vorba s-a obţinut în principal 

prin transformarea Ti → Ci. 

Vom da un ultim exemplu: „ciubotă”, dat de 

DEX ca provenind din ucraineană, îl considerăm mult 

mai vechi şi provernind din combinaţia „tube” + „boot” 

cu transformarea T → Ci. Considerăm că Vinereanu, 

pe care îl preţuim foarte mult, face un ocol prea larg şi 

ineficace. Să căutăm în nord-vestul european. 

(Am dat o justificare şi o scurtă ilustrare 

DACIA 

magazin 

dintr-o lucrare mai amplă, aflată în curs de redactare, 

care porneşte la „vânătoarea” de etimologii necunoscute 

sau false). 

Sperăm într-o reîmpropietărire lingvistică, mai 

ales că în dicţionarele academice ne aşteaptă mii de 

vorbe cu etimologii necunoscute, cu etimologii atribuite 

eronat sau vorbe regionale necatalogate! Etimologiile 

eronate au fost taxate uneori drept „fanteziste”; propun 

să rămânem la a le califica „eronate”, întâi pentru că 

fantezia este un instrument indispensabil cercetătorului 

şi, apoi, pentrucă şi „regulile lingvistice”, mai şubrede 

sau mai fragile, sunt parţial, rodul fanteziei. 

* * * 

Ne folosesc aceste observaţii pentru descifrarea 

„Tăbliţelor de la Sinaia” ?) 

Îndrăznesc să afirm că da ! Pentru a junge la 

o sigură descifrare a acelor admirabile plăcuţe, trebuie 

practicată o „arheologie lingvistică regresivă”. Trebuie 

să pornim de la ce avem, şi aici insist să inventariem 

„necunoscutele”, „izolatele”, „regionalismele” şi „arhaismele”, 

care ar putea oferi trepte mai sigure, de la cele 

mai noi la cele mai vechi, până la epoca scrierii acelor 

texte.Voi ilustra cu un exemplu: găsesc înr-un basm 

„chiledeş” pentru „copil”, care este evident rezultatul 

contactului cu un idiom nord-vest european. 

Mergând cu paşi cât mai siguri spre înapoi, 

vom descoperi – secol de secol – înfăţişerile limbii, o 

zic prozaic, la fel ca foile unei cepe, până la miezul 

căutat. 

Lipsesc din inventarul nostru strategia, organizarea 

şi strădania. Ba chiar şi „apărarea intelectuală”. 

Ca să nu vorbesc în dodii, explic: un profesor universitar 

acuză expresia „cu surle şi trâmbiţe” ca fiind 

pleonastică. Probă de incultură: surla este instrument 

cu „ancie”, ca saxofonul, surla este instrument cu 

muştiuc, la fel ca trompeta. Ar suna pleonastic expresia 

„cu saxofoane şi trompete ?” Bine înţeles că nu. Dacă 

ar fi funcţionat o „apărare intelectuală” eficace ar fi fost 

dat afară de la catedră. (În marină ar fi fost aruncat de 

la bord într-o bărcuţă cu pâine şi apă pentru câteva 

zile, existenţa lui la bord fiind un pericol pentru navă şi 

edchipaj. Unii ar zice: „Ce cruzime!”. Eu zic: „ce 

prostie” să laşi un incult la o catedră universitară!). 

Liga pentru Renaşterea Daciei poate constitui 

un bun „aliniament de apărare”, concomitent cu pu - 

ternice detaşamante „de atac” asupra necunoscutului. 

34


DACIA 

magazin 

VORBIRE ÎN LEGĂTURĂ CU TEZAURUL 

DE LA SINAIA 

În lucrarea Tezaurul dacic de la Sinaia 

de Dumitru Manolache, Ed. Dacica anul 

2006, s-a menţionat între altele şi muntele 

Furnica, unde fraţii Manta au fost împro - 

prietăriţi în vechime (vezi pag. 31). 

Prin anii 40, subsemnatul Luca Manta 

a auzit această poveste de la o mătuşă din 

oraşul Câmpina, care spunea: La Tribunal 

era un arhivar numit Roşculeţ, ce era văr 

bun cu mama Stanca Manta din Cornu – 

Prahova (1868 – 1935) şi care ar fi găsit un 

act emis de un domnitor prin care 7 fraţi 

Manta aveau în stăpânire muntele Furnica. 

În anul 2008, d-na notar Virginia 

Sărdărescu din Bucureşti (n. 1923) îmi confirmă 

că a avut un secretar ce purta numele 

de Roşculeţ, atunci cînd a fost numită prima 

femeie judecător din oraşul Câmpina, în anul 

1948. 

În ziua de 2 ianuarie 2010, am avut o 

discuţie cu d-l ing. Cristian Măntulescu din 

oraşul Breaza şi al cărui părinte, avocat Ion 

Mihai Manta, a fost nevoit să-şi schimbe numele 

din motive politice, în anul 1946. D-l 

Măntulescu mi-a povestit că mătuşa lui – 

soţie a cabanierului Pescaru de la refugiul 

Mălăieşti de lângă vârful Omu – ştia că doi 

fraţi Manta erau proprietari pe muntele Furnica. 

Ing. Măntulescu susţine că această 

informaţie mai era cunoscută în anul 2003 şi 

de d-l prof. ing. Ion Bucur, primar al oraşului 

Sinaia din Prahova. 

În comuna Cornu de Jos, judeţul Prahova, 

a fost construită Biserica Sf. 

Paraschiva, începută în anul 1907 şi terminată 

în anul 1913 şi unde pisania ne spune 

Sp. Telecom Luca Manta 

că M.S. Regele Carol I a dat 1000 lei (1 băncuţă 

de argint valora 0,5 lei). 

În anul 1875, se povestea că au fost 

găsite câteva sute de tăbliţe de plumb sau 

de aur?, cu imagini şi înscrisuri necunoscute, 

în aria castelului Peleş de la Sinaia. 

În acest context, găsim o informaţie 

ciudată înscrisă în rubrica Jurnal din Curierul 

de Iaşi, datată 4 mai 1877 şi unde Mihai Eminescu 

ne spune: În fine ziarul francez 

,,Presse” au adus ştirea că M. Sa. Domnul 

(Carol I) a pus să se transporte averea sa 

personală la Sigmaringen şi că mai mult de 

treizeci de lăzi au plecat pân-acum din Bucureşti 

(Opere – vol. IX, Ed. Academiei, 

pag.373). 

Istoria ne informează că în ziua de 6 

mai 1877 s-a hotărît închiderea navigaţiei pe 

Dunăre din cauza provocărilor de război făcute 

de Turcia (Arhivele Naţionale ale 

României, Casa Regală, 1866 - 1900, Do - 

cumente oficiale, 2003, pag. 112). 

Probabil acest transport făcut înainte 

de interdicţie a avut ceva probleme la vamă, 

căci în Fondul Brătianu, dosar 662 - octombrie 

1877, fila 2, poz. nr. 46, arhivarul 

notează: Telegramă de la (Ion) Bălăceanu 

(agent diplomatic român la Paris) lui Kogălniceau 

despre tariful vamal româno-austriac 

(Document din Arhivele Naţionale ale 

României). 

Se naşte o întrebare logică, de ce 

prinţul Carol I şi-a pus la adăpost averea sa 

personală la castelul familiei din Sigmaringen 

şi numai cu câteva zile înainte de discursul 

ţinut în 10 mai 1877 cu ocazia proclamării 

independenţei României? 

35


DACIA 

magazin 

SEMNE ŞI SCRIERI PE TERITORIUL 

GETO-DAC 

La început a fost cuvântul... rostit cu rost. 

Cuvântul rostit este însă efemer, aşa că omul înţelept, 

iniţiatul, a înţeles să consemneze acele cuvinte 

care pentru el aveau importanţă majoră. 

Cerul înstelat i-a fost primul dascăl şi primul abecedar. 

Apoi cerul l-a învăţat ce este timpul, învăţându-l 

ritmul lucrărilor agricole. Deoarece 

stabilise o legătură specială cu cerul, a dat nume 

constelaţiilor, asemănându-le cu uneltele sau 

evenimentele din viaţa de zi cu zi, denumiri pe 

care le-a actualizat după trecerea la creştinism. 

Mai târziu, tot cercetând semnele cerului 

a născocit semne-mesaj, primele începuturi de 

scriere prin transpunerea semnelor cerului pe pământ 

sau pe alte materiale, ca de exemplu scrierea 

folosită pe vasul găsit la Karanovo 

În anul 1950, s-a făcut publică o descoperire 

şocantă la intrarea unei peşteri de lângă satul 

Sitovo, lângă Plovdiv; este o inscripţie pe stâncă, 

de 3,4 m lungime cu caractere de 13-16 cm înăl - 

ţime. Această descoperire nu a stârnit niciun interes 

timp de două decenii, până când a fost 

menţionată de arheologul bulgar Todorovici în 

anul 1971. 

Descoperirile făcute în numeroase zone 

din arealul locuit de strămoşii noştri, ne fac să 

înţelegem că aici a existat din timpuri străvechi o 

populaţie sedentară numeroasă şi civilizată. 

Acele vremuri de pace se datorează matriarhatului, 

conducerii înţelepte a reginelor şi a marilor 

preotese ale cultului solar, pacea şi traiul în siguranţă 

făcând posibilă de exemplu uimitoarea cultură 

Cucuteni. 

Sigur de atunci datează obiceiul şezătorilor 

din serile lungi de iarnă, ca şi transmiterea 

tradiţiilor către generaţiile următoare. 

Semnele găsite pe diverse materiale din 

acele timpuri au fost în mare măsură folosite de 

adoratorii „Sfântului Soare” în cadrul ritualurilor 

cultului-sunt semne sacre. (conf. Virgil Vasilescu, 

„Semnele cerului”).Aceste semne au evoluat fie 

spre ideograme, scrierea silabică şi apoi fonetică 

Domniţa Raţiu, 

Braşov 

– (scrisul fiind la început folosit doar de sacerdoţi), 

sau au fost materializate pe ii, pe vâlnice, 

pe fote, pe ştergare încrustaţii în lemn, ouă încondeiate, 

pentru a conferi protecţie divină celor 

care le foloseau. 

Costumul popular – portul- este cartea de 

identitate a celui care îl poartă, dar este posibil ca 

la începuturi aceleaşi cusături să fi putut oferi cu 

mult mai multe date ce puteau fi citite de către un 

privitor. 

Cu timpul, sensul iniţial al semnelor ţesute 

sau încrustate s-a pierdut, a rămas însă va - 

loarea lor artistică, poate şi pentru că sacralitatea 

le-a asigurat dăinuirea. Continuitatea tradiţiei este 

o dovadă a continuităţii neamului românesc pe 

aceleaşi meleaguri. 

Nu se putea însă ca o asemenea civilizaţie 

evoluată spiritual să nu posede şi o scriere. 

Fontes spune că Zalmoxe a primit Legile 

Belagine de la zeiţa Hestia ( regină a geto-dacilor, 

zeificată ulterior ), care le scrisese. 

Existenţa unei scrieri preistorice în sudestul 

european a fost semnalată prima oară în anul 

1874, când Zsofia Torma ( Sofia Turmă ) din 

Orăştie a întreprins săpături pe dealul de la Turdaş, 

lângă Alba Iulia. Descoperirile, constând din 

obiecte ceramice, figurine, fusaiole şi alte 

obiecte, cu peste 300 de semne incizate, au fost 

treptat distribuite muzeelor din Berlin, Mainz, 

Munchen şi Cluj. 

În anul 1910, Marton Roşca a reluat săpăturile 

de la Turdaş. Contribuţia sa constă în aranjarea 

şi publicarea materialului rezultat în urma 

săpăturilor Sofiei Turmă. Sunt incizii simple pe 

care Iordache Moldoveanu le consideră cu 3.000 

de ani mai vechi decât cele de la Tărtăria. 

Nicolae Vlassa descoperă în 1961 la Tărtăria 

trei tăbliţe cu inscripţii cu semne mai evoluate 

şi care, traduse fiind, redau viaţa unui 

sacerdot de la naştere până la moarte (Augustin 

Deac). 

Celebrul profesor arheolog italian Marco 

36


Merlini, director al Prehistory Knowledge Project, 

membru al World Rock Art Academy Italia, 

împătimit de „miracolul” de la Tărtăria, a căutat 

şi a descoperit oasele găsite de Vlassa împreună 

cu cele trei tăbliţe. După ce acestea au fost analizate 

şi datate la Departamentul de Geologie al 

Universităţii din Roma, profesorul Merlini a concluzionat: 

Datarea e foarte veche, în jur de 7.300 

de ani! Iar oasele au aparţinut unei femei în vârstă 

de 50-55 de ani, căreia el îi atribuie un rol religios, 

fiindcă printre oase au mai fost găsite 23 de 

obiecte sacre, printre care o ancoră pentru ţesut, 

nişte brăţări şi nişte statuete de idoli. (Certifică 

astfel existenţa marilor preotese.) 

„In 2001, arheologul Vasile Boroneanţ a 

descoperit cu ocazia săpăturilor de la Chitila nişte 

oase de animale, acoperite de o scriere necunoscută. 

Semnele aparţin unei scrieri necunoscute, 

ele nu par sa fie nici greceşti, nici romane, nici 

rune gotice. Se combină într-o manieră deosebită, 

apropiindu-se de însemnările numite răboaje. Bucăţile 

de oase au căpătat luciu de la folosirea îndelungată. 

Este posibil să fie vorba de o scriere 

dacică, locală, folosită doar de initiaţi. Este o 

scriere autohtonă. Iar aceasta scriere de pe oase 

aduce mult cu unul din tipurile de scriere de pe 

tabliţele de plumb de la Sinaia.” (Aurora Peţan, 

revista Formula As). 

● In cursul lunii mai 2009, o viitură a râului 

Bistriţa, produsă în zona localităţii nemţene 

Fărcaşa, avea să scoată la iveală un foarte posibil 

atelier neolitic de confecţionare a unor tăbliţe inscripţionate, 

foarte asemănatoare cu celebrele tăbliţe 

de la Tărtăria. Ele s-au adăugat celorlalte 

artefacte care au fost descoperite de catre prof. dr. 

în istorie Dumitru Ioniţă, în punctul numit Vadu 

Rău, din localitatea pomenită mai sus, începând 

cu anii ’80. Domnia-sa este de părere că „o parte 

din aceste tabliţe sunt relativ identice cu cele descoperite 

de arheologul Nicolae Vlassa in anul 

1961 la Tărtăria, judeţul Alba, care aparţin culturii 

neolitice Vinca, datate, pe baza de Carbon 14, 

ca fiind realizate în perioada 6.500- 6.000 î. Hr. 

Se emite supoziţia că la Vadu Rău a existat în 

mod cert un atelier de confecţionare a acestor artefacte, 

care apoi se răspândeau într-o vastă arie 

geografică, ajungând până în vestul actual al României...... 

Dimensiunile tabliţelor variază între 

13,5 cm lungime, respectiv 7-8 cm în lăţime”, 

Este acum clar că scrierea a fost o caracteristică 

generală a Vechii Civilizaţii Europene 

DACIA 

magazin 

din mileniile VI-V i.e.n. 

Arheologii de la Muzeul Judeţean Buzău 

au descoperit în zona aşezărilor rupestre din Munţii 

Buzăului o piatră gigant, inscripţionată cu 

semne aparţinând unei civilizaţii necunoscute, 

„Piatra însemnată“, după cum a fost numită, are 

forma unei ciuperci şi se afla la Brotari, comuna 

Colţi, zona cu celebrele aşezări rupestre Aghaton 

şi Fundul Peşterii, care cuprind simboluri începând 

din Epoca Bronzului şi până în perioada 

creştinismului timpuriu. 

„Sunt semne absolut ciudate, în formă de 

triunghi, steluţă sau pătrat, cu certitudine făcute 

de o fiinţă umană, care nu se regăsesc în nici o 

scriere cunoscută pâna la această oră”, a declarat 

directorul Muzeului judeţean Buzau, Doina 

Ciobanu, citat de Agerpres. 

Plutaşii de pe râul Bistriţa foloseau pe la 

1880, 56 de semne pentru crestatul lemnelor. Dintre 

acestea 13 sunt identice cu semnele din scrierea 

liniar B, iar 38 sunt identice sau foarte 

apropiate cu semnele alfabetului geţilor. 

Secuii au folosit prin secolul XIII un alfabet 

cu 33 de semne, iar 28 dintre acestea sunt 

identice sau asemănătoare cu semnele geţilor de 

pe tăbliţele de plumb. În Ardeal şi Ungaria s-a folosit 

în secolele XV şi XVl un alfabet runic maghiar, 

care a fost ,,prelucrat” tot din alfabetele 

geţilor. 

Gotul Wulfila a ,,creat” şi el pe la mijlocul 

secolului lV e.n. un alfabet runic, inspirîndu-se 

din semnele geţilor. Scrierea geţilor mai are 

semne comune cu alfabetul folosit în secolele 

VIII – II î.e.n. în estul Spaniei (Tartesio/Turdetano), 

cu alfabetele folosite de tuaregi şi libieni 

înainte cu multe secole de era creştină. 

32 din semnele folosite în scrierea geţilor 

pe tăbliţele de plumb sînt identice sau foarte apropiate 

cu semnele scrierii cretane liniar B din perioada 

1500-1300 î.e.n. 

Alfabetul chirilic, folosit de români pînă 

pe la 1870, este în realitate o parte din alfabetele 

utilizate de strămoşii noştri geţi în urmă cu 2500 

de ani. 

Istoricii străini au îmbrăţişat ideea celei 

dintâi scrieri din Carpaţi, pe când mulţi dintre istoricii 

români nu au aflat încă de Tărtăria. Un asemenea 

exemplu este Florin Constantiniu cu a sa 

„Istorie sinceră a poporului român”. Este una din 

multele situaţii care ar trebui să dea serios de 

gândit cercetătorilor aşa-zis oficiali. 

37


DESPRE ÎNCEPUTURILE SCRISULUI 

ŞI ROLUL PLĂCUŢELOR DE LA SINAIA 

Apreciem că Dacia Revival International 

Society este o provocare în sine, pentru cercetarea 

istoriei de azi şi de mâine. Totodată, este şi un 

apel adresat tuturor cărturarilor de a se apleca 

asupra poziţiei Daciei Revival International Society, 

coordonată de către domnul doctor 

Napoleon Săvescu, sprijinit de colaboratorii 

Domniei Sale. 

Preocuparea pentru studierea Plăcuţelor 

de la Tărtăria şi de la Sinaia dovedeşte importantele 

realizări privind stabilirea vechimii scrisului, 

în comparaţie cu apariţia scrisului în sud-estul european. 

Cercetătoarea lituană-americană Marija 

Gimbutas arată că aceste descoperiri au „re - 

voluţionat concepţia privind apariţia scrisului în 

sud-estul european”, din cartea Istoria 

Românilor, autor Iosif Constantin Drăgan (Editura 

Europa-Nova, Bucureşti, 1993, pag.16-17). 

Plăcuţele de la Sinaia reprezintă noi dovezi ale 

preocupărilor Daciei Revival International Society, 

privind scrierea înaintaşilor noştri, Dacii. Invităm 

participanţii din România şi din străinătate 

să vizioneze Expoziţia noastră, îmbunătăţită, faţă 

de felul în care arăta la Congresul XI Internaţional 

de Dacologie, din 28-30 mai 2010, Alba 

– Iulia. Menţionăm că Expoziţia a fost apreciată, 

sens în care menţionăm două păreri: prof.univ. dr. 

Ioan Scurtu şi prof. Dan Lupescu – director exe - 

cutiv – Direcţia Cultură şi Patrimoniu Naţional 

Dolj. 

În cartea „Istoria secretă a Omenirii”, 

autor Eugen Delcea (Editura Obiectiv, Craiova, 

pag.69), capitolul II, „Marea Cenzură”, începe 

cu Motto-ul: „Cunoaşterea istoriei este importantă 

pentru societatea civilă. Fără aceasta, individul 

este mai vulnerabil la manipularea 

politică sau de orice fel”. (Adunarea Parlamentară 

a Consiliului Europei, Recomandarea nr. 

DACIA 

magazin 

Ing., ec. Nicolae C. Grosu, 

Cluj-Napoca 

1283 / 22.01.1996). Considerăm că şi Dacia Revival 

International Society răspunde acestui 

deziderat. Trebuie să menţionăm aici o definiţie 

pentru noţiunea de politică: „Ştiinţa şi arta conducerii 

oamenilor în folos obştesc”. Cartea 

menţionată, cât şi cele pe care le vom mai 

menţiona, reprezintă, de asemenea, o provocare 

la care trebuie să ne implicăm prin faptele şi 

ideile noastre, prin scrisul istoricilor, al tuturor 

cărturarilor care au deschidere la aceste 

provocări, faţă de Istoria noastră, în context european 

şi mondial. În subcapitolul „Dacii să dispară 

din Istorie!”(pag. 95) sunt prezentaţi autori 

şi cărţi, menţionându-se că „o soartă vitregă a 

făcut ca aceste izvoare să se piardă în întregime, 

sau în cea mai mare parte”. Scria acestea istoricul 

C. C. Petolescu, referindu-se la războaiele 

dacice. În subcapitolul „ Geţii fără scriere” – 

„Profesorii Antichităţii! (pag. 101-102) din lucrarea 

„Despre alfabetul şi limba geţilor sau a 

goţilor” (publicată în anul 1957), autorul Vulcannius 

infirmă faptul că: „ /…/ geto-dacii n-au 

avut o scriere proprie”. 

Mai cităm câteva capitole care au titluri 

sugestive: „Scrierea feniciană – creată de 

Pelasgi”, pag.109; „Simbolurile Daciei – furate 

şi „mutate” , pag. 125; „Lichidarea popoarelor 

începe cu /…/ ştergerea memoriei”, pag.127; 

„Onoruri pentru /…/ subminarea istoriei şi 

unităţii românilor!”,pag.129. În capitolul IV, 

„Zeii şi Divizarea Omenirii”, se află Motto-ul : 

„Nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere 

mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai 

ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli 

la cel din urmă român. Acest popor, unit şi ridicat 

prin instrucţie, ar fi apt să se găsească în fruntea 

culturii spirituale a Umanităţii. Şi, ca o completare, 

limba sa este atât de armonioasă şi bo- 

38


gată, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe 

Pământ /.../ Poporul român ar fi indicat să stea 

în fruntea civilizaţiei spirituale a Omenirii, iar 

limba poporului român s-ar potrivi celui mai cult 

popor de pe Pământ”. 

Alfred Hoffmann – „Istoria Pământului” 

(Paris, 1820, pag. 3075) afirmă, în capitolul, că 

„Românii nu sunt” Buricul Pământului, ci /…/ 

Axa universului!”. La pag. 148 sunt menţionate 

Tăbliţele de la Tărtăria, ca talogate, chiar de occidentali, 

drept prima scriere din Istoria Omenirii. 

Menţionăm că această afirmaţie infirmă cele 

susţinute mai sus, privind prima scriere din Istoria 

Omenirii. Menţionăm că Monumentul Tăbliţele 

de la Tărtăria a fost dezvelit la 22 iunie 2003, la 

Tărtăria. 

În cartea „ISTORIA OMENIRII 50 DE 

MARI DATE”, autor Jules Schuler (Editura Z 

2000), între cele 50 de mari date se înscrie şi 

aceea referitoare la scriere. Astfel, în capitolul 

„3100 Î.Hr. (?) Menes (Narmer) şi Unificarea 

Este cunoscut faptul ca 

Tăbliţele de la Sinaia reprezintă 

un set de artefacte arheologice 

controversate. Conform tradi - 

ţiei locale, sau a unor informaţii, 

care au circulat în zonă la 

vremea respectivă, acestea se 

referă la un număr impresionant 

de tăbliţe de aur inscripţionate 

într-o limbă şi o scriere misterioasă, 

descoperite cu prilejul 

lucrărilor de captare a pâraielor 

Sfânta Ana şi Peleş, pentru 

aprovizionarea cu apă a Mânăstirii 

Sinaia, şi de asanare a 

mlaştinilor din Poiana Văcăria. 

DACIA 

magazin 

Egiptului” (pag.15) , se arată: „Istoria începe 

odată cu scrierea, în plin neolitic şi chiar mai 

înainte de epoca metalelor. Scrierea apare la 

sfârşitul mileniului al IV-lea Î. Hr., în acelaşi timp 

în Egipt şi în Mesopotamia /…/. Odată cu 

apariţia scrisului, dispunem de primele mărturii 

ale oamenilor despre propria lor istorie”. 

Plăcuţele de la Tărtăria însă au apărut cu 5500 

de ani Î.Hr. În capitolul „2355 Î. Hr. REVOLUŢIA 

SOCIALĂ A LUI URUKAGINA ÎN LAGAŞ” 

(pag.19) se arată : „Istoria a început la Sumer /… 

/ aproape în acelaşi timp ca în Egipt /…/”. 

Scrierea egipteană – hieroglifele – era gravată în 

piatră sau trasată pe foile de papirus, scrierea 

sumerienilor era pe tăbliţe de argilă moale. 

Istoricul scrierii rămâne o temă de cer - 

cetare deschisă pentru cărturarii care includ în 

munca lor aflarea adevărului istoric despre 

evoluţia civilizaţiei românilor şi a Omenirii, de-a 

lungul timpurilor şi pentru veşnicie. 

Reprezentări întâlnite 

pe Tăbliţele de la Sinaia 

Pe lângă plăcile de aur, lucrătorii 

ar fi descoperit şi monede 

de tip Maia şi Sarmis, ambele 

tezaure considerându-se că ar fi 

intrat, în mod tacit, în posesia 

regelui Carol I. Astăzi, Tăbli - 

ţele de la Sinaia, sau Tezaurul 

de la Sinaia, se referă la un set 

de tăbliţe de plumb neinventariate, 

care se află depozitate în 

subsolul Institutului de Arheologie 

„Vasile Pârvan” din Bucureşti, 

de mai bine de un secol. 

Tradiţia locală explică existenţa 

prezentelor plăcuţe de plumb 

prin ideea conform căreia 

Lucian Andreiu, 

Braşov 

39


regele ar fi topit piesele originale, 

valorificând aurul în ve - 

derea finalizării proiectului 

Peleş, după ce plăcile ar fi fost 

copiate în plumb. 

In ceea ce priveşte iconografia 

- există o mare diversitate 

de reprezentări, realizate 

prin intermediul unor ştampile, 

uneori folosite la mai multe 

plăci (de pildă portretul lui Burebista). 

Reprezentările sunt 

destul de stângace, dar adesea 

expresive, şi nu deranjează cu 

nimic canoanele vremii. Compoziţiile 

sunt echilibrate, ceva 

mai încărcate în epoca getică, 

mai aerisite în cea dacică. E posibilă 

o influenţă egipteană destul 

de puternică, în arhitectura 

sacră (pe lângă cea grecească) 

şi în unele reprezentări divine, 

şi una sarmato-iraniană, în simbolistică. 

Se pot decela şi unele 

modele celtice, în plăcile târzii. 

Iconografia columnei lui Traian 

concordă în foarte mare măsură 

cu cea a plăcilor din vremea lui 

Decebal (cu diferenţa că în 

plăci nu apar niciodată comati), 

dar nu şi cu cea a plăcilor getice, 

mai timpurii, lucru firesc. 

Corelarea dintre reprezentările 

iconografice şi tipurile de 

scriere, detaliile de limbă şi alte 

elemente din plăci este impecabilă. 

Arhitectura 

O comparaţie între reprezentările 

arhitectonice de pe 

plăci şi ceea ce ştim la ora actuală 

despre arhitectura dacilor 

ne îndreptăţeşte să afirmăm că, 

cel puţin la prima vedere, nimic 

nu e anacronic. E adevărat, 

există multe aspecte neaşteptate, 

ba chiar diferenţe. Columna 

lui Traian este un izvor 

preţios, dar nu serveşte prea 

mult pentru reconstituirea universului 

getic timpuriu, deoarece 

imaginile de pe ea 

oglindesc lumea dacică târzie. 

Se detaşează reprezentarea cetăţii 

Sarmizegetusa, în mai 

multe etape şi din mai multe 

unghiuri, cea a cetăţii Genucla 

şi cea a cetăţii Helis. Există şi 

un număr destul de mare de 

temple. Prezint mai jos doar reprezentările 

cele mai şocante - 

cea a cetăţii Sarmizegetusa şi 

cea a marelui templu de calcar 

din vremea lui Burebista. 

Cetatea 

Sarmizegetusa 

Reprezentarea cea mai 

frecventă (apare de 3 ori) este 

cea a palatului lui Burebista 

(plăcile 021, 052, 084). Pare să 

fie vorba de o construcţie din 

lemn, destul de modestă, alcătuită 

dintr-un turn-locuinţă în 

mijloc, turnuri mai mici la col - 

ţuri şi câteva construcţii mai 

mici. Accesul în incintă se făcea 

pe poarta de vest, pe un drum ce 

ducea spre zona sacră, dar din 

care se desprindea, pe la mijlocul 

distanţei, o ramificaţie ce 

urca, printre stânci, pe platou. 

Drumul de la poarta de vest la 

cea de est era în mod sigur acoperit, 

cum o sugerează galeria 

schiţată de-a lungul drumului. 

Aproape de poarta de est, drumul 

pare să se bifurce, o ramură 

ducând spre temple, iar o alta 

DACIA 

magazin 

mai spre nord. O altă cale de 

acces era prin poarta de nordest. 

După amplasarea sa în planul 

de pe placa 021, clădirea 

trebuie să se fi aflat pe platoul 

cetăţii (terasa I). În vremea lui 

Decebal, clădirea apare mai restrânsă, 

fără corpul din dreapta 

(placa 084). În schimb, apare o 

nouă clădire, în mod evident 

din piatră, cu ziduri impresionante. 

Ea figurează dincolo de 

zidul de est, sugerând o lărgire 

a incintei. Planul din placa 021 

este aproximativ hexagonal şi 

corespunde cu traseul zidurilor 

dacice, aşa cum a fost acesta reconstituit 

de curând (zidul sudic 

a fost complet demontat de romani, 

traseul său fiind descoperit 

doar de câţiva ani). Existau 

6 porţi, câte una la fiecare colţ, 

una pe mijlocul zidului de vest 

şi una pe mijlocul zidului sudic, 

principală fiind cea din colţul 

sud-vestic. Evident, nimeni nu 

putea şti acum o sută de ani 

aceste lucruri. Totuşi, în placa 

021 traseul zidurilor corespunde 

cu cel reconstituit de arheologi, 

nu cu ceea ce se putea 

vedea la acea vreme cu ochiul 

liber. Poarta de vest era aproximativ 

pe aceeaşi linie cu cea de 

est. Galeria acoperită reprezentată 

pe placă se regăseşte şi pe 

Columna lui Traian. În planul 

din vremea lui Burebista nu 

există turnuri, ci doar porţi cu 

aspect glisant pe verticală, manipulate 

probabil cu scripeţi. În 

vremea lui Decebal apar şi reprezentări 

de turnuri la porţi, în 

loc de porţi glisante. Mai la 

dreapta se află marele templu 

de calcar. 

40


Marele templu de 

calcar 

Cea mai detaliată reprezentare 

a unui templu se găseşte 

în placa nr. 052, dreapta sus. 

Este vorba de un templu tetra - 

stil, cu două statui de o parte şi 

de alta a şirurilor exterioare de 

coloane. Intrarea se face prin 

partea vestică, printr-o arcadă, 

pe o scară monumentală. Treptele 

urcă spre dreapta, unde se 

vede clar o întorsătură de scară 

şi o platformă, de unde porneşte 

o galerie. Se observă cu uşu - 

rinţă că templul avea două nivele, 

scara ducând direct către 

cel de-al doilea, care pare să fie 

adosat templului propriu-zis, pe 

o terasă din spatele acestuia. 

Templul a fost dezvelit în anii 

1951-1958 şi are patru şiruri de 

plinte. Pe latura de est s-a constatat 

existenţa unui turn. Pe latura 

de sud a existat o scară 

monumentală de piatră, lată de 

2,55 m, din care s-au mai păstrat 

10 trepte, care se termină în 

partea stângă a frontonului, intrarea 

fiind prin stânga, la fel ca 

şi la alte construcţii sacre de la 

Sarmizegetusa. Scara era acoperită 

şi ducea, după părerea arheologului, 

spre platforma 

înălţată descoperită în colţul de 

sud-vest (considerată de alţi arheologi 

ca aparţinând altui 

nivel). Acea platformă reprezenta, 

în viziunea sa, o întoarcere 

de scară. Scara ducea deci, 

la un al doilea nivel al construc - 

ţiei, unde aveau loc procesiunile. 

Existenţa acestui nivel ar 

justifica, mai spune arheologul, 

absenţa pardoselii primului 

nivel. S-au reconstituit zidurile 

de nord, de est şi de sud, dar nu 

şi zidul de vest, care se pare că 

nu a existat. 

Arta 

La o primă analiză, am 

identificat două etape distincte 

în arta plăcilor de plumb, etapa 

timpurie sau getică şi etapa târzie 

sau dacică. Etapa getică se 

caracterizează prin abundenţa 

DACIA 

magazin 

reprezentărilor, cu influenţe 

vădit orientale, prin importanţa 

acordată portretului (ca urmare 

a cultului căpeteniei), prin bogăţia 

şi varietatea decorurilor, a 

simbolurilor, a reprezentărilor 

zoomorfe, prin complexitatea 

compoziţiilor. Aparţin acestei 

etape plăcile din Dobrogea, cele 

care aparţin lui Cotizo, cele din 

timpul lui Burebista şi câteva 

imediat după el. Etapa dacică se 

individualizează printr-o austeritate 

izbitoare, influenţe celtice 

(figuri ianiforme, grifoni 

adosaţi), absenţa portretelor, reducerea 

considerabilă a simbolurilor, 

a totemurilor, decoruri 

simple. Se includ în această categorie 

plăcile din vremea lui 

Decebal şi câteva de dinaintea 

lui, epoca lui Duras fiind una de 

tranziţie. În plăci, singurele fi - 

inţe fantastice sunt şarpele cu 

cap de mamifer şi coadă globulată, 

considerat de către Romalo 

identic cu cel tomitan, şi grifonii. 

Imagistica plăcilor constituie 

un ansamblu coerent, cu 

individualitate proprie, compoziţiile 

sunt echilibrate, reprezentările 

sunt realiste, 

ge o metricul apare doar în foarte 

mică măsură, stilul este stângaci, 

naiv, perspectiva este întotdeauna 

statică, proporţiile nu 

sunt păstrate. Aerul general 

este cel de artă „barbară”, cu 

influenţe orientale, greceşti, 

sarmatice, celtice. Se disting 

două etape bine individualizate 

- etapa getică (timpurie) şi 

etapa dacică (târzie), între care 

există continuitate, forme de 

tranziţie, dar şi contraste. 

41


Secţiunea 2. Alte aspecte ale istoriei Daciei 

DACIA 

magazin 

LIMBA ROMÂNILOR - DOCUMENT ISTORIC 

Prin cuvinte omul şi-a arătat viaţa. În trecut 

omul a atribuit putere mare cuvântului. După 

Avesta, Veda şi Biblie, prin logos – cuvântul 

înzestrat cu forţă mentală – a fost creată lumea. 

Cuvântul este şi un argument istoric, dar 

interpretat greşit nu duce la adevăr. 

Înrudirea limbii române cu latina este evi - 

dentă, dar ipoteza că strămoşii românilor ar fi 

moştenit limba latină de la coloniştii romani aduşi 

după ocuparea Daciei este greşită, fiindcă: 

– românii vorbesc aceeaşi limbă în toate 

teritoriile locuite odinioară de daci, deşi ocupaţia 

romană s-a mărginit la numai o parte din Dacia 

şi n-a durat mult timp; 

– dacii erau oameni culţi, cu tradiţii pu - 

ternice şi nu s-au împăcat cu ocupaţia romană. 

Teohari Antonescu, profesor de arheologie 

la facultatea din Iaşi (în cartea Dacia patria 

primitivă ariană, Iaşi, 1897), considera că teritoriul 

Daciei a aparţinut Europei centrale, Patria 

primitivă ariană. În preistorie, în timpul 

locuinţelor lacustre, s-au desprins din aceasta 

popoare care au invadat Italia şi au dus acolo şi 

limba lor. Tot din Europa centrală, valuri de arieni 

au migrat spre Răsărit şi pe la 1750 î.Hr. unii ar 

fi atins Indusul. 

Am constatat că şi acum dialectul milanez, 

din Nord, încă este mai apropiat de română 

decât limba italiană literară (de pildă, pentru uşă, 

utilizează uscio în loc de porta). 

În cartea Darma hindusă (Ed. Biblioteca, 

Târgovişte, 2002, pag.17-21) se arată că India a 

fost considerată ţara celor Sapta Sindu (şapte 

râuri mari). În unele scrieri sanscrite sa s-a pronunţat 

ha, iar persanii antici au pronunţat Hapta 

Hind. De aici au apărut denumirile de Hindustan 

şi Hinduşi, iar mai apoi în engleză India. 

prof. dr. Mioara Căluşiţă-Alecu, 

Bucureşti 

Acum hinduşii o numesc Barat, de la numele 

unui erou devenit legendar. 

Când au apărut în India înţelepţii, care au 

vrut să-şi transmită învăţăturile, au constatat că 

limba care se vorbea era ambiguă şi în curs de 

formare. Ei au studiat-o şi au fixat-o după reguli 

gramaticale care permiteau şi crearea de cuvinte 

pentru noţiuni noi. Au numit acea limbă sama 

scrita (cea mai fixată, ordonată, precisă), cuvânt 

care a devenit ulterior sanscrita. Această limbă 

este considerată sfântă, fiindcă în ea s-au păstrat 

scrierile sfinte. Învăţaţii au creat şi o scriere si - 

labică (deva nāgari ). 

Limba sanscrită s-a transmis de la învăţător 

la discipol timp de milenii, deşi nu mai era 

vorbită de oamenii de rând înainte de întemeierea 

Romei. 

Sanscrita, o limbă cunoscută şi studiată 

în stadiul de formare de acum câteva milenii, constituie 

un indicator în abordarea cercetării limbii 

române, care are vechi rădăcini 

indo-europene. 

În vechime, limbile aveau mai multe 

sunete. După sanscritologi, limba sanscrită avea 

48 de sunete, iar după tradiţia yoga, 52. Analizând 

silabele-rădăcini ale cuvintelor, se constată că 

acestea transmit diferite noţiuni. 

Studind limba sanscrită, se observă cum 

s-au format cuvintele din rădăcini. Se constată 

că ultima silabă numeşte obiectul, celelalte în ordinea 

în care apar îl definesc. 

Astfel cuvântul jagat (Emile Burnouf, cu 

colaborarea lui L. Leupol, Dictionnaire clasique 

Sanscrite-Française. Ed. Maisonneuve, Paris, 

1866, (DS), pag. 257) poate fi interpretat ca taacela, 

ja-care se naşte, ga-care se mişcă. 

Menţionez că în cuvintele sanscrite a nebarat se 

42


pronunţă între a şi o, iar j se pronunţă ca în 

română g urmat de e sau i. Deci jagat este acela 

care se naşte, se mişcă, ceva tranzitoriu, vânt, 

lume, Univers. Jagati este Pământul, lumea oamenilor. 

Alcătuirea acestui cuvânt arată cât de 

puternic este aspectul dinamic în gândirea hindusă. 

Nu toate cuvintele sanscrite pot fi ana - 

lizate şi explicate după rădăcini. În română, după 

o evoluţie de milenii, cuvintele au un înţeles mai 

precis, dar la unele se mai poate descifra logica 

după care au fost alcătuite. 

De pildă: cutremur (cu tremur), Dumnezeu 

(zeu, domn, stăpân), hotar (tar-tare, hoînalt), 

netot (ne întreg la minte), nimic (nici ceva 

mic), plută (tă-aceea plu-care pluteşte), răsare 

(Ra-Soarele sare peste orizont ). 

Prefixul o în cuvinte vechi, ca şi a scurt 

în sanscrită, indică cealaltă alternativă: kara 

(mână) şi ocara (fără mână), a feri şi a oferi, 

misie şi omisie, a prii şi a opri, a prima şi a 

oprima, a pune şi a opune. În unele cazuri, cuvântul 

la care s-a adugat prefixul o nu se mai 

foloseşte ca în cazul cuvintelor: ocol, odios, olog. 

Ulterior, sub influenţa limbii latine, acest o pri - 

vativ a fost înlocuit cu a, ca în politic şi apolitic. 

Prefixul a ca şi a lung în sanscrită indică 

apropiere sau precizare faţă de subiect: casă şi 

acasă, cel şi acel, des şi ades,a duce şi a aduce, 

a părea şi a apărea, a proba şi a aproba, seară 

şi aseară, a trage şi a atrage, zi şi azi. 

Avesta, cartea medului Zaratustra, indică 

o veste adresată cititorului. De aici, rezultă că şi 

veste este un cuvânt prea vechi ca să fie moştenit 

de la slavi. 

Cuvintele la care se poate deduce logica 

de alcătuire în română, este probabil, că sunt autohtone. 

Astfel prieten, înrudit cu a prii, este 

probabil autohton, deşi are cuvânt înrudit şi în 

rusă. De asemenea, cuvântul văzduh, care defineşte 

spaţiul în care sunt, deci văz, duhuri. 

Unele rădăcini care au păstrat în cuvintele 

vechi acelaşi înţeles ca în sanscrită şi-au schimbat 

semnificaţia în cuvintele nou create, ca rădăcina 

car, şi uneori chiar rolul în propoziţiune, ca 

rădăcina la. 

În tradiţia yoga, la este rădăcina mantrei 

Pământului. Yoghinii numesc mantră un cuvânt, 

DACIA 

magazin 

care rostit într-un anumit fel, pune pe vorbitor în 

legătură cu energi cosmice, în cazul de faţă cu ale 

Pământului. 

La sugerează pământul în lan şi mal din 

română, în land din germană. Pe un altar de la 

Histria este scris că a fost construit de cives romani 

et lai, unde lai însemna pământeni. Este 

posibil că acest înţeles l-a sugerat la şi în numele 

valahilor, urmaşii geţilor care erau protejaţi de 

zeiţa Pământului, Gaea. Când tăvălugul vremii a 

şters sau a actualizat vechile tradiţii, Dacia – ţara 

Gaei – a devenit Grădina Maicii Domnului. 

Cum pământul era negru şi i se sacrificau 

animale negre, este probabil că s-a ajuns ca la să 

sugereze şi culoarea neagră. Este posibil ca acest 

sens de negru a făcut ca turcii să vorbească despre 

valahii negri. Erau aceştia conduşi de un voievod 

Negru? 

Mioriţa laie este oiţa fecioară neagră. Ba - 

laie înseamnă ba-ne laie-neagră, fapt argumentat 

şi de expresia laie ori bălaie (neagră ori neneagră). 

Ulterior, referinţele făcându-se la pământ, 

la a devenit o prepoziţie care indică raport de loc, 

timp sau scop şi în cuvintele noi create pământul, 

ca şi culoarea neagră au fost sugerate de alte 

rădăcini. 

Acelaşi fenomen s-a observat şi în limbile 

slave. Avesticul zam, care a însemnat pământ, a 

generat prepoziţia za, iar pământul s-a numit 

zemia în bulgară, zemlia în rusă 

În cartea Tradiţii (apărută în 2011) m-am 

străduit să înţeleg cum unele cuvinte ca mistreţ, 

mistrie, trimis dovedesc credinţe şi aspecte din 

viaţa strămoşilor, care le-au creat şi ni le-au transmis. 

În România, s-au găsit reprezentări antice 

ale mistreţului. În dicţionarul lui Aurel Candrea, 

cuvântul mistreţ este considerat înrudit cu misticius, 

presupus cuvânt latin. În cartea Creangă şi 

creanga de aur, când prezenta cultele hiperborean 

şi druidic, V. Lovinescu observa că grupul de consoane 

mstr apare în maestru, meşter, misiune, 

mistreţ. Aceasta îi sugera iniţieri în mistere în 

urma cărora iniţiatul lua numele de mistreţ. 

După dicţionarul sanscrit-francez (DS, 

pag. 566), numele sanscrit al mistreţului este 

varāha, cuvânt format din rădăcina a trei mantre 

43


va–apă, ra-foc şi ha-eter. La hinduşi există 

tradiţia despre epoca (ciclul) Mistreţului Alb 

(sveta varāha kalpa). Aceasta ilustrează prestigiul 

Mistreţului Alb, al treilea avatar al lui Vişnu. În 

română, cuvântul mistreţ poate fi interpretat: ţstrăpunge, 

mis-misiune, tre-transcendere. Ce a 

reprezentat mistreţul pentru strămoşii românilor? 

S-a presupus că mistrie este un cuvânt 

care are corespondent în neogreacă. Rădăcina 

acestui cuvânt indică tri-transcendere mis-misiune 

şi sugerează o legătură cu vechii ktistai (ctitori) 

şi polistai (constructori de polisuri) – 

organizaţii geto-trace de tip masonic – citate de 

V. Pârvan, organizaţii în care membrii erau învăţaţi 

mistere şi se legau să înceapă o nouă viaţă 

ca iniţiaţi. 

Trimis a fost probabil un calificativ al 

Limba getă – 

DACIA 

magazin 

zeului Sarmis-Armis-Ionos, care corespundea la 

Thot-Hermes-Ianus-Mercur. Acesta era numit 

trismegistos de greci, pentru că era trimis cu trei 

misiuni – de rege, legislator şi preot. 

Herodot relata despre traci (Istorii, V, 7): 

Regii lor spre deosebire de ceilalţi cetăţeni cins - 

tesc dintre zei mai ales pe Hermes şi numai pe el 

jură, susţinând că îşi trag obârşia din Hermes. 

Sarmis era mis-misionar. Rădăcina sar 

este înrudită cu sermeno,-onis convenţie, limbaj 

în latină, cu numele Sarama al căţelei vorbitoare 

a lui Indra (DS, pag. 698). Era aceasta înrudită cu 

căţeaua care întovărăşea pe cavalerul trac, şi cu 

Molda voievodului Dragoş? 

Studiul limbilor ne arată înrudiri între ele, 

dar şi tradiţii foarte vechi, căci limba este un 

document istoric. 

limba protoindoeuropeană prof. Maria Crişan, 

Bucureşti 

Voi începe cu un datum de geografie istorică 

– toponimie - pe care eu o consider ştiinţa 

de cea mai mare importanţă şi nu o disciplină 

ajutătoare de lux a istoriei, aşa cum este ea oficial 

definită. 

Toţi autorii antici sunt în unanimitate de 

acord că Geţii şi Dacii erau acelaşi popor, vorbeau 

aceeaşi limbă, diferite fiind doar ţinuturile 

pe care le ocupau fiecare. Dacii, ocupau regiunea 

care se întindea de la izvoarele Dunării – M-ţii 

Pădurea Neagră (Schwarzwale), deci, din nordul 

Germaniei, până la vărsarea ei în M. Neagră; urmând 

cursul fluviului, prin partea sudică a regiunii 

Boemiei – a Carpaţilor mici, prin pădurile 

Vienei, prin Ungaria, separând Buda de Pesta, 

atinge Bulgaria, despărţind oraşele Russe de 

Giurgiu, străbate Porţile de Fier, loc din care ea 

în vechime, nu s-a mai numit Danubius ci HIS- 

TER , ISTER (în gr. HISTROS), se varsă în 

Marea Neagră, formând o deltă renumită prin frumuseţea 

peisajului şi bogăţia ei – floră şi faună 

unice în lume. 

Geţii însă locuiau regiunea care se întindea 

de la vărsarea Dunării în mare, urcând spre 

nord până la gurile lui Borysthene – Nipru, de 

acolo peste Marea de Azov ( în vechime Lacus 

/Palus Maeotis), peste gurile Domului (în 

vechime Tanais), care se varsă în Marea de Azov, 

apoi gurile Volgăi, care se varsă în M. Caspică, 

apoi spre sud, toată regiunea dintre M. Neagră şi 

M. Caspică, Cubanul şi Caucazia, până la graniţa 

cu Persia, unde era Regatul Amazoanelor: aşadar, 

tot sudul Rusiei din zilele noastre a fost, în Antichitate, 

ţinut getic, numărând patru milioane de 

suflete, aşa explicându-se şi de ce, în toate aceste 

ţinuturi, se mai aud şi în zilele noastre, cuvinte 

româneşti, adică gete şi mai există, pe ici şi colo 

şi Valahíi; antroponimul valah este cea mai veche 

44


etnonimie atestată scriptic, prezentă în Cântul II 

al Iliadei lui Homer, versul 739 prin toponimul 

OLOOSON, devenit ELASON şi mai apoi 

VOLOS, situat în golful cu acelaşi nume din M. 

Egee, aşa, cum îl putem vedea pe hărţi şi de subliniat, 

aici era hotarul de sud al Daciei, până în 

Thessalia / Thessaloniki / Salonic, ( unde locuiau 

macedonenii, (daci) vorbind o limbă pe care eu 

am considerat-o scriptic, mama imediată a limbii 

române) şi să nu uităm că Imperiul lui Alexandru 

Macedon / cel Mare / , care, cel puţin parţial, era 

şi Imperiul dacic / valahic s-a constituit cu trei 

sute de ani înaintea Imperiului Roman. 

După ultima glaciaţiune, în urmă cu 10- 

12 mii de ani, perioadă de care eu mă ocup de 

peste un deceniu, s-au iţit din Pământ Geţii, de 

unde şi numele lor de GE-ŢI, căci GE înseamnă 

pământ, în gr.; din pelagos care în gr. înseamnă 

mare (alături de thalassa şi celticul mare), s-au 

iţit pelasgii. Geţii sunt atestaţi scriptic la Hesiod 

(sec. 8,9 î. C.) în cartea a 2-a a operei sale didactice 

„Lucrări şi zile”, în formula GEITES EPI 

GEITOU = get-beget, din moşi - strămoşi, autentic, 

tradus în anglo - americană prin True 

Born (sintagma se găseşte identic şi în persana şi 

în turca actuală). Cele mai vechi cuvinte de pe 

Terra toate sunt gete, începând chiar cu disciplinele 

fundamentale ca ge-o-logie = ştiinţa solului, 

geo-grafie = descrierea pământului ( savantul 

suedez Carolus Lundius (1638-1725) în cartea 

ZAMLXIS primus Getarum legislaor, ne oferă 

o sumă suficientă de cuvinte gete din al său 

dicţionar pe temă, spre a putea judeca lucrurile 

corect. Justeţea cercetărilor sale este cimentată de 

faptele de limbă oferite de celelalte dicţionare etimologice 

– fr., it., germ., engl., slav. şi maghiar 

pe care le-am folosit în cercetările mele. 

Cel mai vechi cuvânt de pe Pământ este 

tocmai Pământul / ca planetă GE. Pentru subst. 

Pământ, Lundius mai menţionează şi geticul 

AIRTHA ( identic în persana de azi), recunoscut 

în germ. Erde, în engl. earth şi în toponimul 

ARDEAL (= ţinut împădurit), în mag. ERDELY; 

DACIA 

magazin 

geticul HUS ( HUUS în inscripţii) , se regăseşte 

în germ. Haus, engl. house, dar şi în CASA din 

lat. şi unele limbi romanice, cu sensul de colibă; 

( În Elveţia casei i se spune ca şi în getă, HUS); 

românescul APĂ care trece ca provenind din lat. 

AQUA, este identic în skr. şi în persana de azi; 

subst. COLIBA, alt sinonim pentru CASĂ, 

DEXUL îl arată ca venind din slavonă, iar 

Dicţionarul etimologic slav. îl arată ca provenind 

din lb. română, prin oieri ( deci, transhumanţa 

care a jucat un rol important anterior civilizaţiei. 

Geto-Dacii au cunoscut un grad înalt de civilizaţie 

şi cultură, confirmat şi de „Observatorul astronomic” 

de la Sarmisegetuza (amintind de 

Academia lui Platon) – luând martori pe gramaticianul 

Sextus Pompeius Festus (sec. 2 A. D.), 

pe Dio Chrysostomus (50-106 A. D.), pe Ovidius 

Naso (43 î. C. -17 A. D. care a scris o cărţulie în 

limba getă ) şi pe savantul şi chestorul roman 

Cato Major (234-149 î. C.). Scrierea la geto-daci, 

semn pregnant al pragului de civilizaţie, este mărturisită 

tocmai de un savant roman, iată-i spusele: 

Getae etiam ante Romam conditam heroum suorum 

res praedare gestas carmine conscriptas ad 

tibiam cecinerint, quod multo post tempore a Romanis 

factitatum (= Geţii aveau o scriere cu multă 

vreme înainte de întemeierea Romei, căci ei cântau 

în ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor: 

aşa ceva s-a înfăptuit de către Romani la multă 

vreme după Geţi (Cato Major: ORIGINES). 

Cel mai vechi alfabet este cel getic, din 

care s-au inspirat toate celelalte, de la cel fenician 

până la cel gotic din Biblia lui Ulfila, aşa cum am 

arătat detaliat în cartea „Concordanţe istorice 

între Traco – Geto – Daci - Hiloţi şi Etrusci pe 

bază de lexic şi alfabete”, Arvin Press, 2005. 

Cum cuvinte din fondul principal, ca 

pământ, casă, apă, neam, nume, le-am aflat 

identice cu cele din getă şi în limbi neindoeuropene- 

cum este şi maghiara, am concluzionat 

că limba getă poate fi şi oficial considerată limbă 

protoindoeuropeană, căci, de fapt, este. 

45


DACIA 

magazin 

IPOTEZE PRIVIND ORIGINILE DENUMIRILOR 

DE GET, DAC ŞI TRAC, PRIVITE PRIN PRISMA 

LIMBII SANSKRITE 

Conform ultimelor cercetări făcute de către istoriografie, 

cercetătorul indian Gurudev a stabilit că 

conducătorul migraţiei aryene Rāma, eroul epopeii Rāmayana, 

s-a născut la 10 ianuarie 5114 î.H. Această 

dată a fost stabilită ştiinţific, pe baza de studii paleoastronomice, 

independente de criteriile calendaristice. 

Pe considerente de ordin lingvistic, toponimic, 

hidronimic, oronimic, s-a concluzionat că locul de 

naştere a lui Rāma s-a aflat în Europa, în arealul 

carpato-dunărean, în spaţiul geografic al României. 

Istoriografia şi scrierile antice, în special cele 

greceşti, fac referiri, privind locuitorii acestui areal, la 

o mulţime de denumiri, precum cea de hiperboreeni şi 

cele de geţi, daci înglobându-le, eronat, sub denumirea 

„generică” de traci. Scrierile menţionează o mulţime de 

denumiri ale triburilor care aparţineau acestui areal, 

numărul lor depăşind o sută. O problemă o constituie 

dacă aceste denumiri au fost date de ei înşişi sau de 

alţii lor. 

Pe baza considerentelor de mai sus, luând ca 

punct de reper temporal anul 5114 î.H. şi ca reper geografic 

arealul carpatic, precum şi datele furnizate de 

către scrierile greceşti, s-a pus problema de a se stabili, 

pe axa timpului istoric, dacă respectivele populaţii 

care purtau aceste denumiri le-au avut înainte sau 

după anul 5114 î.H. 

Denumirile şi data de referinţă, anul 5114 î. H. 

Existenţa unor corespondenţe între o denumire 

(personaj istoric sau de etnie) şi termenul sanskrit, 

men ţionat de către dicţionar, căruia îi descriu caracteristicele 

care îi corespund cu cele relatate de către istoriografie, 

acestea ar indica faptul că deţinătorul acelei 

denumiri a existat în perioada anterioară anului 5114 

î.H., anul naşterii lui Rāma. Rāma, eroul epopeii Rāmayana, 

era cel de-al 21-lea rege Rāma. El era deja 

cel de-al 64-lea monarh al dinastiei Surya Varnas (dinastie 

solară vedică), fără a se lua în considerare şi 

Eugeniu Lăzărescu, 

„Renaşterea Daciei”-Bucureşti 

dinastiile lunare (Chandramas Varnas), care au mai 

domnit în acest regat, tot în această perioadă. 

Cercetătorii indieni ai epopeelor Rāmayana şi 

Mahābhārata au ajuns la concluzia existenţei unui imperiu 

aryan, care se întindea cel puţin din vestul Europei 

până dincolo de sud-estul Asiei, într-o perioadă în 

care configurarea continentelor era alta decât cea actuală. 

Acest imperiu avea în compunerea sa 54 de regate, 

plus altele care îi erau vasale. Indiferent de 

configurarea acestui imperiu, epopeea Rāmayana concentreză 

acţiunile în jurul regatului lui Rāma, Kosala, 

iar epopeea Mahābhārata atribuie extinderea evenimentelor 

relatate de ea, pe întregul împeriu aryan. Tradiţia 

şi istoriografia indiană, de-a lungul timpului, însă, 

a transpus personajele istorice, locurile şi evenimentele 

desfăşurate, într-o formă mitică, amplasându-le 

exclusiv în arealul indian. 

Apariţia limbii (paleo)sanskrite s-a produs mult 

mai devreme, iar cultul vedic nu a permis transpunerea 

scriptică a limbii. Acest fapt nu a exclus încercarea de 

transpunere scriptică a limbii (Tăbliţele de la Tărtăria), 

aşa cum dacii au procedat mai târziu (Tăbliţele de la 

Sinaia), 

Denumirea de GET. 

Din analiza lingvistică făcută prin prizma limbii 

sanskrite privind originea denumirii de „get” şi „got”, 

au rezultat următoarele: 

1. Denumirile de „get” şi „got” se referă la unul 

şi acelaşi popor care, conform istoriografiei greceşti 

antice, avea aceleaşi trăsături comportamentale, individuale 

şi colective. Puntea de legătură între cele două 

denumiri a constituit-o limba sanskrită, limba aryenilor, 

limba comună arealului european, la momentul istoric 

anterior consemnărilor istoriografice. 

2. Istoriografia europeană prezintă cele două 

denumiri ca referindu-se la două etnii diferite, evitând 

admiterea originei comune, aryene, a denumirilor. 

46


Această situaţie se explică, pe latura obiectivă, 

prin dificultăţile apărute în transpunerea de către traducători 

a sunetelor sanskrite în pronunţiile limbilor res - 

pective, precum şi în formele lor scriptice (ex. 

traducerile în versiunile engleză şi franceză). 

3. Geţii sunt prezentaţi de către istoriografia antică 

şi confirmaţi de către semantica denumirii lor în 

limba sanskrită, ca un popor cu o viaţa spirituală, viaţă 

care presupune o etică morală superioară a acestora, 

o viaţă cu nuanţe de ascetism, similară vieţii vedicilor. 

Ei erau consideraţi, conform semnificaţiei date denumirii 

lor de către dicţionare, „ca descendenţi ai zeilor 

vedici Brahmā, Śiva şi Yama”. 

Forma lor cultică era similară cultului vedic. 

Recitativele lor erau însoţite de forme cantabile, vocale 

şi instrumentale, în forme ritmice, cu folosirea de instrumente 

de suflat (fluiere cu şeapte sunete), cu 

coarde(lire) şi de percuţie, exact ca în cultul vedic. 

4. Geţii erau prezentaţi de istoriografia greacă 

antică şi confirmaţi de către semantica denumirii lor de 

către dicţionare, ca având credinţa că sunt de o rasă 

aparte, că au un destin aparte, că sunt protejaţi de 

către zei. Această credinţă a avut drept consecinţă 

dobândirea unei viziuni fataliste, pozitive, asupra vieţii, 

a unei atitudini individuale şi colective de expectativă, 

rezervată, de pasivitate faţă de problemele vieţii. Este 

de remarcat şi aici influenţa viziunii vedico-brahmanice 

privind conceptul „ privirii pasive din afară” a evenimentelor 

(Principiul Krishna), viziune care s-a transmis 

până astăzi poporului român. Devenite tradiţie, principiile 

psiho-morale ale formei lor cultice, s-au transmis 

de-a lungul mileniilor, luând forma isihasmului 

ortodox. 

5. Geţii sunt prezentaţi de către istoriografia 

greacă şi confirmaţi de către semnificaţia denumirii lor 

în limba sanskrită, ca ducând o viaţă artistică, creatoare 

de valori, ca fiind receptivi şi la valorile venite 

din afara lor. 

6. Geţii sunt prezentaţi ca un popor productiv, 

generator de valori, activ, mobil în desfăşurarea acţiunilor 

lor, temperamentali, impulsivi, zeloşi, cu un comportament 

zgomotos şi optimişti. Ei au fost consideraţi 

a avea o viaţă fericită, confirmată chiar de către ocupanţii 

romani, numind ţara „Dacia Felix”. 

7. Geţii erau prezentaţi ca nişte luptători tenaci, 

impetuoşi în luptă, cu tactici specifice şi derutante pentru 

adversarii lor. 

În concluzie denumirile de „get” şi „got” au o 

DACIA 

magazin 

origine sanskrită şi ambele se referă la unul şi acelaşi 

popor, popor care a fost răspândit în întregul areal european. 

Denumirea de DAC 

In concluzie, din analiza semantică a termenilor 

din limba sanskrită, legaţi de denumirea de „dac”, au 

rezultat următoarele: 

1. Conform dicţionarului Sanskrit–Englez, termenii 

îi caracterizează pe daci ca fiind persoane capabile, 

cu tărie de caracter, cu o capacitate şi putere 

creatoare de valori. 

2. Conform dicţionarului Sanskrit-Francez, termenii 

îi caracterizează pe daci ca persoane foarte iuţi, 

dure, cu aptitudini, oneşti, abili, cu simţul dreptăţii, precum 

şi ca persoane care „se consumă în interiorul lor”. 

3. Termeni derivaţi, corespondenţi denumirii de 

„dac” (daka), arată că această denumire era desemnată 

unor persoane sfinte,( „fiilor lui Brahma şi Siva”). 

4. Termeni derivaţi, corespondenţi denumirii de 

„dac” (dakaya, dahya), erau desemnaţi a defini şi 

„anume locuri”(dakhya) sau „locuri sanctificate de către 

zeii vedici” (dakaya). 

Denumirii de „dac”îi corespunde, în termenii 

corespondenţi în limba sanskrită din dicţionare, aceleaşi 

caracteristici ca cele atribuite denumirii de „get” („got”). 

Denumirea de TRAC 

1. Termenii, în toate variantele lor, converg în 

semantica lor către aceleaşi caracteristici, aceştia 

făcând trimitere la tendinţa de migrare, dintr-un loc în 

altul, a triburilor trace. Această denumire atribuită vedicilor 

nord-dunăreni, privită prin prizma limbii sanskrite, 

denotă faptul că aceştia considerau pe traci ca un grup 

etnic aparte, grup având un mod de viaţă diferit de al 

lor, faţă de cel sedentar al geto-dacilor. 

2. Se precizează că termenii legaţi de denumirea 

de „traci”, nu fac referiri la calităţi comportamentale 

ale acestora, aşa cum fac referiri termenii privitori 

la geţi şi daci. 

3. Termenii privitori la traci, nu fac referiri la 

partea practică, rituală cultică ale acestora, aşa cum 

au făcut-o vedicii . 

In concluzie, caracteristicele date de către termeni 

sanskriţi din dicţionare termenilor corespondenţi 

denumirii de „trac”sunt diferite de cele acordate geţilor 

(goţilor) şi dacilor, tracii fiind consideraţi ca o ramură 

etnică aparte a lumii vedice. 

Lucrarea se bazează pe 12 surse bibliografice, 

iar studiul extins este prezentat în 4 anexe explicative. 

47


DACIA 

magazin 

Zamolxe în viziunea lui 

Carolus Lundius şi a lui Lucian Blaga 

Două viziuni, a unui om de ştiinţă - 

Carolus Lundius, erudit profesor de ştiinţe juridice 

la Universitatea din Upsala, şi a unui 

poet - Lucian Blaga, filosof, profesor universitar 

de filosofia culturii la Cluj. 

Însărcinat de regele Suediei, Carol al 

XI-lea, cu revizuirea legislaţiei din ţara sa, 

Carolus Lundius a făcut o îndelungată do - 

cumentare la marile biblioteci ale Europei. 

Lucrarea „Zamolse primul legiuitor al geţilor” 

este fundamentată pe operele unor istorici 

din antichitate şi din evul mediu - Herodot, 

Cicero, Strabon, Plinius, Ioannes Magnus 

Gothus, Porphyrius, Iordanes, Procopius - şi 

pe unele informaţii dobândite din incunabule, 

din codexuri, din Monumentele literare 

Eddice. Prin apelul la autoritatea înaintaşilor, 

Carolus Lundius consideră că dă un fundament 

solid argumentaţiei sale. În acest sens, 

el se exprimă: „este nevoie, pentru mine însumi, 

să mă pun la adăpostul acelui pasaj 

lăudat din Herodot”. 

Nu voi analiza afirmaţia lui Carolus 

Lundius, bazată pe scrierile anterioare, conform 

căreia „geţii şi goţii au fost unul şi acelaşi 

neam şi că aceştia s-au mai chemat şi 

cu numele de sciţi”. 

Mă voi referi la aserţiunea potrivit 

căreia „cele dintâi legi la sueoni şi goţi (geţi) 

au fost alcătuite de Samolse”. Numele are 

variaţii: Samolse, Zamolse, Zamolxis. Cine 

este Zamolxis? În cercetarea sa, Carolus 

Lundius porneşte de la controversatele afirmaţii 

ale lui Herodot din două capitole din „Istorii”, 

cartea a IV-a. În capitolul 95, Herodot 

scrie că Zamolxis a fost om şi l-a slujit, ca 

sclav, pe Pythagora. După ce şi-a dobândit 

prof. univ. dr. Raisa Radu, A.S.E., 

Bucureşti 

libertatea şi a adunat bogăţii, el s-a întors în 

patrie. Care patrie? Tracia! Văzând condiţiile 

rele în care trăiau tracii, Zamolxe şi-a propus 

să-i civilizeze. În casa de oaspeţi pe care 

şi-a construit-o, invita concetăţeni de vază, 

iar, după ospăţ, le transmitea ideea că „nici 

el, nici comesenii, nici cei ce se vor naşte, de 

aici încolo, nu ar trebui să moară, ci să 

meargă într-un loc unde vor trăi veşnic şi se 

vor bucura de toate bunurile alese”. Nu 

apare această idee şi în religia creştină? 

Între timp, şi-a construit o locuinţă subterană 

în care s-a retras şi a locuit, departe de privi - 

rile celorlalţi, timp de trei ani. În al patrulea 

an, a apărut în faţa concetăţenilor, oferind, 

astfel, credibilitate afirmaţiilor sale cu privire 

la nemurire. Este acesta un exemplu de sacrificiu 

al unei personalităţi făcut pentru a-şi 

convinge semenii şi a putea, apoi, să modifice 

unele credinţe şi comportamente. În 

capitolul următor, Herodot scrie că „nu se încrede, 

total, în aceste spuse privind locuinţa 

subterană, ci mai curând, că Zamolse a trăit, 

cu mulţi ani înainte de Pythagora, că a fost 

şi un om născut pe pământ getic, dar şi un 

zeu al geţilor”. Carolus Lundius apelează şi 

la Cicero care afirmă că „au existat poeţi, 

care înaintea lui Herodot, l-au cântat pe 

Zamolxis în poeziile lor festive”. 

Celelalte surse bibliografice completează 

imaginea propusă de Herodot. 

Stând în preajma lui Pythagora, Zamolxe, 

s-a instruit, însuşindu-şi obiceiurile ionice şi 

cunoştinţele ilustrului său maestru care era 

cunoscător nu numai al tainelor matematicii, 

dar deţinea informaţii şi despre succesiunea 

stelelor, despre diferenţa dintre bine şi rău, 

48


avea darul profeţiei şi al magiei. Se pare că 

ideea despre nemurirea sufletului a prelua t-o 

Zamolxe de la Pythagora, iar acesta de la 

dascălul său, Pherekide Sirianul. După eli - 

berarea din sclavie, Zamolxe a călătorit în 

Egipt, cunoscând instituţiile şi religia acestui 

popor. Unii sunt de părere că, atunci când a 

stat în locuinţa subterană, Zamolxe şi-a scris 

legile. Carolus Lundius afirmă: „Socot că 

sunt suficiente şi foarte clare dovezi, ba chiar 

străvechi, care să ne permită să afirmăm că 

pe vremea lui Zamolxe au existat legi scrise”. 

El consideră că principiile şi preceptele juridice 

susţinute de Zamolxe - dreptatea, echitatea, 

blândeţea, dar şi pedepsirea celor 

vinovaţi - se regăsesc în legislaţia suedeză. 

Carolus Lundius îl citează pe Iordanes 

care susţine că Zamolxis şi Deceneu 

„au fost de o erudiţie extraordinară, iar concetăţenii 

lor le sunt foarte recunoscători pentru 

legile date”. Printr-o argumentaţie solidă, 

el explică şi de ce Zamolxe a primit numele 

de Gebeleisis. 

În legătură cu întrebarea dacă 

Zamolxe a fost om sau zeu, aş apela la Euhemeros, 

care, în „Istoria sacră”, considera 

că zeii au fost, iniţial, regi, eroi, binefăcători 

ai popoarelor. Apoi, pentru binele făcut comunităţii, 

oamenii i-au zeificat. Consider că 

aşa stau lucrurile şi cu Zamolxe. 

În piesa „Zamolxe”, Lucian Blaga 

prezintă drama omului care încearcă să 

aducă poporului său „o religie nouă şi vânjoasă” 

din „inima necunoscutului”. Zamolxe 

voia să înlăture zeii anteriori şi să instaureze 

monoteismul. Pentru a-i convinge pe ai săi 

să îmbrăţişeze noua religie, Zamolxe recurge 

la parabola Orbului. Blaga îi atribuie lui 

Zamolxe o viziune panteistă despre divinitate. 

„Despre Dumnezeu nu poţi vorbi decât 

aşa:/ îl întrupezi în floare şi-l ridici în palme,/ 

îl prefaci în gând şi-l tăinuieşti în suflet, / îl 

asemeni c-un izvor şi-l laşi să-ţi curgă lin 

peste picioare,/ îl prefaci în soare şi-l aduni 

cu ochii, / îl închipui om şi-l rogi să vie-n sat,/ 

unde-l aşteaptă toate visurile omeneneşti”. 

DACIA 

magazin 

Doctrina sa intrând în contradicţie cu aceea 

oficială, Zamolxe este lovit cu pietre şi alungat 

din cetate. El se retrage în munţi, trăind, 

timp de şapte ani, într-o peşteră. Între timp, 

învăţăceii săi s-au răsculat. Pentru a-i linişti, 

Magul se hotărăşte să lanseze, în cetate, 

zvonul că Zamolxe a fost el însuşi un zeu. 

Era convins că, divinizându-l, oamenii îi vor 

uita învăţătura. El crede că: „un singur lucru 

e mai tare ca profetul: statuia lui” 

În peştera sa, Zamolxe are câteva 

viziuni ale unor persoane care vor urma 

după el şi care vor fi sacrificate, din diferite 

motive, de către semenii lor. Este vorba despre 

Socrate (filosofia), despre Isus Cristos 

(religia) şi despre Giordano Bruno (ştiinţa). 

Zamolxe se proiectează în aceştia. Îi spune 

celui de pe rug: dacă „ne-am privi în lac cantr-o 

oglindă/ am vedea că suntem unul şi 

acelaşi”. 

La aflarea veştii despre statuia ce i se 

pregătea, pentru a fi aşezată în sanctuar, 

Zamolxe se întoarce în cetate şi îl întâlneşte 

pe Mag. Întâlnirea lor seamănă foarte mult 

cu aceea dintre Isus Cristos şi Marele Inchi - 

zitor din opera lui Dostoevski. „De ce te-ai întors?”, 

aceeaşi întrebare. „Pleacă înapoi!”, 

acelaşi îndemn. 

La festivitatea ridicării statuii pe soclu, 

Zamolxe o doboară, considerând că acel 

„chip de piatră-ncoronat cu nemurire” îi este 

vrăjmaşul. Cei care venerau statuia, înfuriaţi, 

l-au ucis pe Zamolxe cu bucăţi din aceasta. 

Când un om le reproşează cele întâmplate, 

aceştia spun: „Zamolxe e mort. Dar ne-a 

adus pe Dumnezeu. Orbul e iarăşi printre 

noi. Şi-n noi”. Sacrificiul nu a fost în zadar. 

Piesa este bine realizată din punct de 

vedere dramaturgic. Nu putem pretinde 

imaginaţiei poetului să se supună rigorilor ştiinţei. 

Ambele viziuni se referă la Zamolxe 

ca om. În legătură cu ipostaza de zeu, nu 

putem şti dacă i-a fost atribuită lui Zamolxe 

în timpul vieţii lui sau după trecerea sa în 

eternitate. 

49


DACIA 

magazin 

Locul morţii şi învierii lui Zamolxe 

Am indentificat mai mulţi autori antici 

(Herodot, Strabon, Diogene, Laertius şi Iordannes) 

şi moderni (Carolus Lundius, Abdolonyme 

Ubicini, Theodor Mommsen, J. F. 

Heigebauer, Ludwig Albrecht Gerhardi, Andras 

Husty), care descriu moartea şi învierea lui 

Zamolxe, având uneori detalii identice sau 

apropiate. De asemenea, mai mulţi istorici, arheologi 

şi cercetători români au încercat să identifice 

locul descris de istoricii antici şi moderni. 

Este vorba de Cezar Bolliac, Grigore Tocilescu, 

George Lahovary, Octavian Goga şi Dimitrie 

Gusti, care au adunat informaţii păstrate şi transmise 

de locuitorii, învăţătorii şi profesorii din mai 

multe sate din judeţul Teleorman, îndeosebi din 

Antoneşti şi Copăceanca (din comuna Călineşti) 

şi Cetate (din comuna Rădoieşti). 

În spaţiul dintre aceste trei sate, se poate 

identifica şi astăzi un complex de aşezări şi fortificaţii 

antice (gentilico-tribale, din perioada matriarhală), 

ale căror caracteristici corespund 

descrierilor făcute de autorii antici şi de cei mo - 

derni. Astfel, numeroase detalii ale măgurii situate 

la apus de satul Copăceanca amintesc de 

descrierea mormântului lui Zamolxe. Localnicii 

vorbeau despre existenţa unor tuneluri, care 

făceau legătura între mormânt şi cetatea aflată pe 

un platou alăturat. În anul 1968, în urma unei furtuni 

cu ploaie puternică, şuvoaiele au eliberat, în 

apropierea unui pod, calea de acces către unul 

dintre aceste tuneluri, în lungime de circa 900 de 

metri, cu înălţimea unui om de talie mijlocie şi 

lăţimea aproape egală cu înălţimea. Tunelul avea 

formă dreptunghiulară şi era colmatat pe mai 

multe porţiuni, deşi bârnele de stejar erau încă întregi. 

Tunelul ducea către o cetate aflată pe platoul 

înalt al satului numit astăzi Cetatea, de pe 

malul pârâului Tinoasa. Locuitorii satului Antoneşti, 

veniţi în număr mare să vadă descoperirea 

şi să repare drumul, au făcut legătura cu existenţa, 

Victor Denciu, 

Bucureşti 

în acea zonă, a unui loc numit “Osăria” , unde 

ieşeau la iveală oase umane. 

Din informaţiile culese de la rude şi 

vecini, reiese că, în timpul Primului Război Mondial, 

nemţii au folosit trei încăperi subterane din 

actuala măgură drept depozite de armament şi 

muniţie. Măgura are astăzi o lungime de 173 de 

metri, pe direcţia răsărit-apus, vechea intrare fiind 

către apus. Lăţimea, pe direcţia nord-sud, are 73 

de metri. Localnicii spun că, în noaptea de Sfântul 

Gheorghe, „joacă flăcările pe măgură”, şi 

mulţi căutători de comori şi-au încercat norocul 

în acea zonă. 

Despre modul în care au fost edificate 

aceste măguri, localnicii spun că au fost făcute 

„de jidovi sau de uriaşi, cu poala”. Cezar Bolliac 

socotea această măgură ca fiind una dintre cele 

mai vechi aşezări preistorice din România. În 

partea de sud a măgurii, se află un mormânt tumular 

cu pământ roşu. Prin apropierea măgurii 

trece vechiul drum „al robilor” sau al mocanilor. 

La aproximativ un kilometru spre sud de satul 

Antoneşti trece cunoscuta Brazdă a lui Novac, 

străvechi val de apărare din Câmpia Română, 

numit uneori de către localnici Troianul, iar de 

către unii istorici Valul Lui Traian. De jur-împrejurul 

satelor Antoneşti, Cetate, Licuriciu şi 

Copăceanca, se află numeroase alte măguri mai 

mici, iar localnicii găsesc, pe o suprafaţă de peste 

700 de hectare, cu prilejul lucrărilor agricole, 

cioburi de ceramică gri şi roşie, obiecte din silex 

şi os, figurine din os şi lut, morminte cu pereţii 

arşi etc. O parte dintre aceste măguri au fost nivelate 

prin aratul anual, iar uneori pământul lor argilos 

a fost folosit la facerea cărămizilor pentru 

case. 

Menţionez că, din cunoştinţele noastre, 

zona nu a fost incă cercetată sistematic de specialiştii 

de la Muzeul de Istorie şi Arheologie din 

Alexandria sau de la alt muzeu din România. 

50


Calculul timpului la Daco-Geţi 

La Sarmisegetusa, în 

munţii Sureanu, lângă Orăştie se 

găseşte „Marele Sanctuar rotund’’, 

locul unde se poate calcula 

timpul. 

Acest Sanctuar are un 

cerc compus din 30 grupuri de 

6+1, iar calculul timpului, anul 

tropic solar de 365, 242199 zile 

solare mijlocii se poate calcula 

cu o precizie de 1 secundă la 

11,5 ani, fiind cel mai precis şi 

mai simplu Calcul al timpului, 

mult mai precis decât cel socotit 

astăzi, cel mayaş, de o secunda 

la 2 ani. 

TEHNICA DE CALCUL 

Ca şi azi se adaugă o zi la 

4 ani de 5 ori. A şasea zi se adaugă 

după 5 ani, astfel că la fiecare 25 

ani sunt adăugate 6 zile, iar restul 

(zecimalele) nu este altceva decât 

7∏/ 400. 

Se scade o zi la 500 ani şi 

încă o zi la 5000 de ani, astfel că 

după 5000 de ani este un rest de 

7,2 minute, ceea ce reprezintă o 

diferenţă faţă de timpul exact de o 

secundă la 11,5 ani. 

Anul la ei ca şi astăzi are 

52 de săptămâni ce însumează 

364 zile, iar ultima săptamană avea 

8 zile sau 9 zile când se adaugă o 

zi la 4 sau 5 ani. 

Când se adaugă o zi la 

patru ani se numea „Anul cel 

mare’’, iar la 5 ani, după egipteni 

era ,,Anul lui Seth’’. Noi il putem 

numi „Anul lui Saturn sau Zamolxe’’ 

şi corespunde unei perioade de 25 

ani, perioadă ce o numim şi astăzi, 

o generatie. 

Cand se scade o zi la 

fiecare 500 de ani, este „Anul 

Pheonix’’, Pheonixul find pasarea 

titanică, care, după claudian, se 

naşte şi moare in oraşul titanilor, (in 

urbe Titania) şi corespunde după 

scriitorii antici cu perioada de viată 

a pasării. 

După aceeaşi reprezen - 

tare grafică, calcul timpului se face 

sau se verifica prin numarul ∏(pi), 

DACIA 

magazin 

Dr. Eugen Costel Popescu, 

Scorniceşti, Argeş 

astfel că la fiecare 25 de ani sunt 

6+7∏/400 zile. 

La 100 de ani, se adaugă 

24 zile, după care grupand două 

câte două, se înmulţeşte de fiecare 

dată cu 100. In situaţia aceasta, 

după 10.000 de ani (100x100), 

urmează cifrele din 7∏ pană la 

sfârşitul numărului, dacă are 

sfârşit. La 10.000 de ani se adaugă 

2421 zile. 

Ştiind că ziua creşte cu 

0,16 secunde la 1000 de ani, după 

calculul meu, timpul exact era în 

urmă cu 12.000 de ani, lucru ce 

presupune sau certifică faptul că 

acest calcul aparţine Titanilor şi 

apoi Atlanţilor. 

51


Geto-dacii din Sumer 

V. Zamarowsky constata, în studiul „La 

început a fost Sumerul”, că sumerienii au venit în 

Mesopotamia aproximativ pe la jumătatea mileniului 

IV: „În general, există o concordanţă de 

opinii privind faptul că sumerienii au venit din 

ţinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care şi-au 

adus-o din ţara de origine, zeii lor sălăşluiau în 

vârful munţilor…”. La rândul său, istoricul rus 

N. Jirov considera că sumerienii au migrat din 

zona peninsulei balcanice (Geto-Dacia). El sublinia 

faptul că limba sumeriană era total diferită de 

cele ale vecinilor semiţi, iar scrierile lor plasau 

originea strămoşilor într-o ţară montană sau submontană. 

Ideea că sumerienii au provenit din zona 

carpato-danubiană nu este deci nouă. Încerc în 

această scurtă prezentare doar să aduc noi argumente 

de ordin lingvistic. 

În sudul bogat al Mesopotamiei se dezvoltă 

oraşe-stat precum UR, URuk, LARsa, SamarRA 

sau MaRI . Oraşul-stat Lagaş este primul 

care se impune, al cărui rege Eannatum (un Enea 

preistoric) unifică întregul Sumer. Mai apoi, un 

alt rege – URUKagina, începe o serie de reforme, 

instaurând un regim de ordine şi justiţie. Imperiul 

se prăbuşeşte în urma atacurilor repetate ale gutilor 

(dragonii munţilor). Oraşele din sudul Sumerului 

rămân însă independente, plătind un 

tribut cuceritorilor (cum aveau să facă mii de ani 

mai târziu statele dacice în relaţia cu Imperiul 

Otoman). 

Oraşul Lagaş revine la prosperitate sub 

regele Gudea (Godea). Unii îi stabilesc domnia 

prin secolul XXIII î.H., alţii în jurul anului 2150 

î.H. În orice caz, Gudea (Godea) se lăuda, consemnează 

tăbliţele de lut, că păstoreşte 216.000 

de suflete. Oraşul era dominat de marele zigurat, 

DACIA 

magazin 

Ion Năvălici, 

jurnalist 

pe una din terasele superioare fiind înălţat Templul 

Alb, aşa cum se numea şi marele templu al 

lui Apolo din Insula Albă – Leuce, de la gurile 

Dunării. 

Populaţia stabilită în sudul Mesopotamiei 

adora soarele, motiv pentru care îşi spuneau 

sumer-ieni – rădăcina “sum” desemnând lumina- 

Soarele (ca în semiticul Şamaş – soare, ca în englezul 

summer – vară), una dintre cetăţile 

sumerienilor numindu-se chiar Samara. Semnalăm 

aici constatarea lui I. Van der Gheyr, în Les 

populations danubiennes, citată de A.D. Xenopol: 

„Samus, numele din Dacia al fluviului 

Someş, este identic cu acel de Σαμαίοι, popor 

din Tracia, şi cu acel de Sama, Samus, purtat de 

principi traci”. 

Frapează dintru început prezenţa numeroasă 

a rădăcinii UR în numele oraşelor şi regilor 

sumerieni. Notă aparte face oraşul-stat Lagaş şi 

unul dintre regii săi – Gudea (Godea). Cum nimic 

nu este întâmplător sub SoARe, trebuie să constatăm 

că în zona sacră a Daciei aflăm, între legendarele 

Porţi-de-Fier şi Sarmisegetusa, masivul 

muntos Godeanu. Înspre vest de munţi, unde se 

deschide Banatul – ţara BANilor, este oraşul 

Lugoj, care până la sfârşitul secolului XIX se 

scria şi pronunţa Lugoş (ca şi numele localităţii 

Dej, care se scria şi pronunţa Deş), o importantă 

reşedinţă a godenilor şi chiar a geto-dacilor. Similititudinea 

dintre perechile Godeanu-Lugoş, 

Gudea-Lagaş este mai mult decât evidentă. 

Când, cum şi pe ce traseu au migrat godenii 

tocmai în Sumer este greu de precizat deocamdată. 

Oricum, invers nu se puteau petrece 

lucrurile de vreme ce Tăbliţele de la Tărtăria, care 

conţin semne pictografice aproape identice cu 

cele sumeriene, au fost date ca fiind scrise cu cel 

52


puţin 1.500 de ani înaintea tăbliţelor de lut sumeriene. 

Sunt prea multe „coincidenţe” toponimice 

şi onomastice în cele două regiuni atât de îndepărtate 

pentru a nu accepta ideea că sumerienii au 

venit, fie şi în valuri, din sfântul triunghi al Por - 

ţilor de Fier. Astfel, şi-n ziua de astăzi în sud-vestul 

României există Munţii Godeanu, zonă sacră 

unde era venerat God - Dumnezeu (vezi regele 

sumerian Gudea), oraşul Simeria (Sumer şi oraşul 

Sammara), localităţile Uricani şi Orăştie (oraşele 

Uruk şi Ur), râul Mureş şi Muntele Mare (oraşul 

Mari), Munţii Şureanu şi vechea sfântă Sarmisegetuza 

(Sargon I), râul Someş şi Munţii Semenic 

(zeul Şamaş – soare, preluat de asiro-babiloniei), 

dar şi alte nume simbolice: râul ARieş, localităţile 

ORadea, ARad, ROvinari, ROşia Montana. În 

plus, cetatea SARmisegetusa se afla pe cursul 

unui râu care se numeşte şi-n ziua de astăzi Apa 

Oraşului – adică Apa lui UR. În epopeea Ghilgameş, 

eroul spune la căpătâiul lui Enkidu: „Să 

plângă pentru tine râul ULA”, râu care pare 

omonimul lui OLT şi care – se înţelege – poartă 

un nume divin. 

Revenind la silaba sacră UR (AUR), trebuie 

să încercăm să ieşim din captivitatea semnificaţiei 

egiptene a lui RA – zeul Soarelui. SUR 

(SAR) a fost probabil o primă etapă în care s-a 

făcut un transfer de semnificaţie a simbolului 

sacru UR, care primeşte sensul de chiar zeu, prin 

adăugarea înaintea lui UR a lui SA (SU), care în 

sumeriană denumeşte verticalitatea, adică Axa 

Lumii, drumul drept spre divinitate, motiv pentru 

care în sanscrită este catalogată drept silabă sacră. 

Este cunoscut faptul că în vremurile străvechi 

locurile de închinare şi unde se amplasau 

lăcaşurile de cult se aflau exclusiv pe înălţimi: 

vârfuri de munţi sau dealuri, ori – în câmpii deschise 

- pe movile special construite, precum tumulurile, 

în intenţia de a urca pe Axa Lumii. În 

greacă, rădacina sacră UR (oros) înseamnă pur şi 

simplu „munte”, „înălţime”. Pe lângă aceste înălţimi 

dedicate lăcaşurilor de cult s-au organizat 

DACIA 

magazin 

rapid comunităţi din ce în mai mari, ele primind, 

ca în latină, numele de URbs, adică ceea ce în 

limba română se numeşte ORaş, româna conservând 

foarte clar rădăcina şi semnificaţia UR. 

Astfel putem explica şi numele capitalei României, 

a cărei întemeiere este atribuită miticului 

BucUR. La fel, dicţionarele sumeriene de astăzi 

consemnează la unison că UR simplu avea sensul 

de “localitate”. 

Cu alte cuvinte, trebuie să admitem că UR 

iniţial nu a însemnat altceva decât înălţimea, 

muntele pe care se află lăcaşul de cult. În aceste 

locuri UR, devenite apoi oraşe – urbs, cetăţi 

adică, se oficiau slujbele religioase şi se incantau 

rugăciunile adresate divinităţii. Nu este deloc întâmplător 

că aceste incantaţii erau numite în sumeriană 

„rugummum”, exact ca în limba română 

– „rugă, rugăciune, rugăminte” (G fiind iniţiala 

cuvântului God, Godeanu), şi în latină – rogatus, 

cu sensul mai atenuat de simplă rugăminte. Rugăciunile 

se făceau întinzând mâinile spre cer, 

adică spre divinitate, pe Axa Lumii. Lucru atestat 

de verbul latin “rogo, are” – a întinde mâinile 

către, după ceva, a se adresa cuiva, a cere. În timpul 

ceremoniei solare se aprindeau şi focuri. Ele 

nu se puteau numi decât ca în limba română – ruguri, 

sau în latină – rogus (foc pentru arderea 

mor ţilor). În fine, rugăciunea sau invocarea zeilor 

se făcea cu voce tare, uneori extrem de tare. Referitor 

la această situaţie ne-au rămas cuvinte precum: 

a URla, a Rage, a Răcni (română), RAco 

(latină – a zbiera); RAbies (latină – furie prophetică); 

rugir (franceză – a răcni); interjeţia universală, 

de bucurie sau războinică, Uraa! (care în 

română a dat şi verbul “a ura”, legat iniţial de ritualul 

religios. 

În UR, lângă sau chiar în templul dedicat 

zeului protector, se afla şi reşedinţa suveranului, 

ca descendent direct al divinităţii. Locuind în UR, 

el s-a numit fie Raja (sanscrită), Rex (latină), 

Rege (română), Roi (franceză) sau Sire în engleză. 

53


DACIA 

magazin 

STATUI ŞI BUSTURI DE DACI JEFUITE DE ROMANI, 

EXPUSE ÎN MUZEE ŞI PARCURI DIN STRĂINĂTATE 

Când am vizitat Muzeul Vaticanului la 

Roma, am admirat bustul denumit „Captivus 

Dacus”, crezând că sculptori romani, entuzi - 

asmaţi de demnitatea, prestanţa şi privirea fermă 

a dacilor, ar fi realizat aceste busturi. Adevărul 

însă, l-am aflat mult mai tîrziu, când am citit recenzia 

făcută de dl. Gabriel Gheorghe la manuscrisul 

tezei de doctorat, pe care a susţinut-o la 

Sorbonna dl. Leonard Velcescu, cu titlul Les 

«Barbares» (Daces) dans la sculpture romaine”/ 

«Barbarii »(Dacii) în sculptura romană. 

Meritul autorului cu acestă teză este că a 

descoperit un număr impresionant de busturi şi 

statui în toate părţile lumii, lănsând ideea că acestea 

ar reprezenta un „omagiu” adus de romani 

celor mai puternici dintre adversarii săi. Au 

fost invocate numeroase argumente în susţinerea 

acestei afirmaţii : respectul, chiar admiraţia pe 

care Traian a avut-o faţă de războinicii daci, despre 

care mărturiseşte şi numărul important de legiuni 

romane compuse exclusiv din soldaţi daci. 

S-a intreprins şi un amplu studiu al principalelor 

materiale utilizate pentru sculpturile 

„barbarilor” daci, pentru a permite pe de o parte, 

nu numai identificarea ariei geografice de provenienţă 

a sculpturii în sine, dar şi pentru alegerea 

materialelor pentru restaurarea lor. 

Până în prezent, nu se cunoaşte o altă lucrare, 

care să cuprindă inventarul cel mai complet 

al sculpturilor de daci, fiind inventariate peste o 

sută de exemplare. Descoperirea atâtor busturi 

mai ales, pune problema provenienţei lor, ştiut 

fiind faptul că romanii nu aveau acest cult, „al 

proslăvirii celor mai puternici adversari în - 

vinşi”. Autorul tezei de doctorat susţine faptul că 

aceste statui ar fi fost făcute de sculptori latini 

după încheierea primei faze a războiului dintre 

latini şi geţi (daci), la anul 106. 

În recenzia făcută lucrării, dl. G. 

Gheorghe este de altă părere: niciodată, în istoria 

lumii, învingătorii nu i-au omagiat pe învinşi, 

şi nu se poate găsi nici un exemplu în acest sens, 

Valeriu D. Popovici Ursu, 

Paris 

să omagiezi un învins că l-ai putut despuia de bunurile 

sale, oricît de mare ar fi fost jaful făcut 

asupra învinsului, şi nici să se omagieze şi să se 

complimenteze reciproc. 

În sprijinul celor scrise mai sus, se aduc 

argumentele unor scriitori recenţi şi din perioada 

războiului lui Traian cu dacii. 

Alexandru Busuioceanu, în cartea Zamolxis 

sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole 

(Ed. Meridiane, 1981), scrie despre 

confruntarea între romani şi daci: Războiul începe 

pe viaţă şi pe moarte. Şi lupta e grea. Romanii 

trebuie să cucerească acel pământ palmă 

cu palmă ... pentru a lua munte cu munte şi a 

urca pe culmi, unde dacii se apără cu înverşunare 

în fortăreţele lor. Sculptorii (Columnei) 

n-au trecut cu vederea nici o cruzime, fie barbară, 

fie romană. Capetele înfipte în prăjini pe 

ziduri sunt elemente decorative ale acestui război. 

Într-o scenă, călăreţi romani intră într-un sat 

părăsit (de războinicii daci n.n.). Numai bătrâni 

se apără cu bâte. Soldaţii ard casele, pun foc la 

fiecare pas. Într-un alt relief, femei dace ard prizonieri 

romani. Îngrozitoare ură, care umple pădurea 

de oroare... (p. 201). Duşmanii desemnaţi 

de destin nu pot fi aliaţi (p.202). Ura pe care autorul 

o evocă, urmărind câteva scene de pe Columnă, 

ca şi alţi autori, nu lasă să se întrevadă 

nicio posibilă omagiere reciprocă, niciun fel de 

dulcegării. 

După moartea lui Traian, survenită în 

anul 117, departe de Roma, şi curând după cucerirea 

unei frânturi din întreaga Dacie, el n-a mai 

avut cum să vadă consecinţele dezastruoase ce 

le-a declanşat prin războiul contra dacilor şi îndeplinirea 

testamentului lăsat de Decebal întregului 

neam getic (vezi Iordanes, Getica, 

ediţie bilingvă latină/română, Fundaţia Gândirea, 

2001, p. XVIII-XXXIV): cucerirea şi jefuirea 

Romei de către Alaric, căderea ei sub Odoacru 

(sfîrşitul Imperiului roman de apus), instalarea 

unui rege get la Ravena etc. 

54


Explicaţia existenţei atâtor statui şi 

bus turi de daci în străinătate o găsim şi la Cicero 

(În Verem): solii care ajungeau la Roma vedeau 

expuse în Forul roman (!!) statui luate din 

casele, din templele, din oraşele lor; solii se închinau 

în for la statuile zeilor ridicate din templele 

lor şi, recunoscând şi alte statui şi podoabe, 

se uitau la ele, în diferite locuri, cu ochii în lacrimi. 

... nimeni nu are un motiv să se îndoiască 

de pieirea aliaţilor şi prietenilor de vreme ce în 

forul roman, unde altădată erau acuzaţi şi condamnaţi 

cei ce săvîrşiseră vreo nedreptate împotriva 

aliaţilor, sunt aşezate acum, în ochii tuturor, 

obiectele luate de la aliaţi şi prieteni. Unul din 

motivele pentru care romanii erau urâţi în provincii 

îl constituiau şi jafurile săvîrşite de soldaţii 

romani (Istoria literaturii latine, EDP, fără an, p. 

425; s.aut. G.G.) 

În continuare, arătăm ce au afirmat şi 

alţi scriitori despre jafurile romanilor în teritoriile 

cucerite. 

Caius Crispus Sallustius (86-34 î.Hr.), 

în Epistula Mithridatis, 23, ap. Istoria României, 

1960, vol.I, p. 346 susţine că romanii erau numiţi 

de populaţiile supuse latrones gentium (jefuitorii 

popoarelor). 

În studiul lui Merle Severy din „National 

Geografic”, mai 1977, p. 607, găsim scris: Caesar 

now proceeded, in eight years of campaigns, 

to “pacify” Gaul, making the desert Roman 

called peace. The self-styled saviour of Rome 

fought some 30 battles, took more than 800 

towns, killed by his own count 1.192.000 men, 

women and children. / În opt ani, Cezar a continuat 

să pacifice Galia, realizând pustiul roman 

numit pace. În stilul propriu de mântuitor al 

Romei, a dat circa 30 de bătălii, a cucerit peste 

800 de oraşe şi a ucis pe seama sa 1.192.000 de 

bărbaţi, femei şi copii (pildă semnificativă despre 

cruzimea romanilor, fapt reluat de Traian mai 

tîrziu în războiul cu dacii n.n.). 

Tacitus (către 55-către 120 d.Hr.), istoric 

roman, notează în Anale, C.XV, § 44 : Roma e 

mocirla tuturor ticăloşiilor şi păcatelor. 

Toate acestea, dar şi prin propriile sale 

constatări, l-au făcut pe logicianul şi filozoful 

Anton Dumitriu să scrie : Romanii nu aveau 

însă decât politica lor imperialistă drept ideal. 

Dacă grecii n-ar fi cucerit spiritual pe romani, 

Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce 

a fost, mai târziu, Imperiul Mongolic al lui 

DACIA 

magazin 

Gingis Han. Numai că, de data aceasta, barbarii 

ar fi venit de la vest, şi nu de la est (Orient şi Occident, 

p. 26). 

V-am expus toate aceste mărturii, pentru 

a vă convinge că, în niciun caz, statuile şi busturile 

dacilor n-au fost făurite de romani, ci de 

proprii noştri sculptori daci. 

După cum se ştie, scrierile medicului 

Criton al lui Traian, prezent la campania lui 

Traian în Dacia au dispărut complet. Ne-au 

mai rămas câteva fragmente de la Dio Cassius 

care a fost în posesia acestor scrieri, dar care nu 

amintesc nimic de aceste statui. De aici, greutatea 

justificării adevărului istoric din scripte. 

O sursă care nu poate fi neglijată, ar fi şi 

plăcile găsite la săpăturile pentru Castelul de la 

Sinaia, unde pe una din plăcile turnate în plumb 

se află un magnific castel al regilor daci (placa 

cu nr. 21). În acest edificiu al regilor daci nu puteau 

lipsi statui sau busturi ale regilor daci, a clasei 

Sarabilor, din care se alegeau regii şi scerdoţii 

Geţilor (v. Iordanes, De origine actibusque Getarum, 

§ 40), ale căror busturi şi statui împânzesc 

astăzi muzeele şi grădinile din străinătate. Traian 

şi Criton probabil, prezenţi la distrugerea palatelor 

şi sanctuarelor Sarmizegetusei, au considerat 

că aceste sculpturi reprezintă zeităţile neamului 

dac şi odată cu dispariţia lor din Dacia, va dispare 

şi forţa poporului dac. 

În antichitate, se credea că forţa şi puterea 

unui popor, a unei cetăţi, stă în forţa zeităţilor 

adorate de populaţiile respective, iar prin dispariţia 

lor se pierdea şi puterea poporului respectiv. 

În cazul de faţă, statuile n-au fost zeităţi, 

ci nobili daci, iar neamul nostru n-a dispărut, în 

schimb Roma împăraţilor romani, după mai 

bine de trei sute de ani, a încetat a mai fiinţa, 

datorită getului Odoacru, în anul 476. 

Traian ar fi dispus implantarea tuturor statuilor 

şi busturilor în Forum. Este foarte probabil 

ca, la dislocarea statuilor la Sarmizegetusa, să fi 

fost distruse anumite părţi, sau la transportul lor, 

fapt care a făcut ca, ajunse la Roma, să fie depozitate 

în vederea restaurării lor. 

Faptul că se găsesc atâtea statui şi busturi 

în lume nu se explică decât că fie au fost furate 

cu ocazia jafurilor din timpul lui Alaric (c. 370- 

410), regele vizigoţilor în anul 410, fie sustrase 

din depozitele unde erau încă ascunse sau nerestaurate. 

În subsolurile Vaticanului suntem mai 

mult ca siguri că mai există şi acolo busturi dacice. 

55


Toate aceste mândre priviri ale statuilor 

strămoşilor noştri, se îndreaptă către locul 

unde au fost făurite, România de astăzi, în aşteptarea 

repatrierii lor. 

Nu pretindem astăzi Romei aurul, podoabele, 

vitele şi grânele luate cu japca în perioada 

ocupaţiei romane. Dar ceea ce face parte din 

patrimoniul nostru naţional trebuie să ne revină 

din nou în ţară. 

Rolul guvernanţilor din ţară le revine res - 

ponsabilitatea de a începe inventarierea tuturor 

acestor statui şi busturi, studierea texturilor lor, 

pentru a proba că sunt din materiale unde stăpâneau 

dacii teritorii în antichitate, cu mult înainte 

de Burebista. A nu se pleca de la premiza că statuile 

au fost făcute în cariere din Italia şi alte părţi 

ale lumii, ci din teritoriile dacilor ante-Burebista. 

Cu regret constatăm că premizele de la care dl. 

L.Velcescu a plecat în teza sa, susţinând că latinii 

au realizat statuile, au căutat texturile din care au 

fost făurite nu şi în Spaţiul carpatic, posibil şi nici 

din cel grecesc, unde se găseau o parte din strămoşii 

noştri. Nefiind în posesia tezei domniei 

sale s-ar putea să ne înşelăm, dar credem că avem 

dreptate. 

A nu se uita că lucrările de apărare, sanc - 

tuarele şi poate chiar palatele de la Sarmizegetusa 

s-au făurit cu mult înaintea lui Burebista ..., pe 

terasa IX-a a Complexului s-au găsit seminţe de 

grâne datate din mileniul al III-lea î.Hr.! Şi chiar 

statuile să fi fost făurite de sculptori autohtoni 

mult mai înainte de domnia regilor Burebista 

şi Decebal. 

În Grecia şi întreaga coastă anatoliană admirăm 

statuile care ne-au mai rămas din antichitate. 

Admirăm zeităţile grecilor, care au barbă ca 

strămoşii noştri; se cunoaşte faptul că grecii nu 

mai purtau barbă şi că epoca lui Pericle a excelat 

prin sculpturi în care bărbaţii erau fără barbă. 

Oare acest aspect nu trebuie să ne dea de gândit? 

Faptul că strămoşii noştri sculptau statui 

din marmură, încă dinaintea epocii troiane, ne-o 

evocă Pliniu (61-114), citat de N. Densuşianu în 

Dacia preistorică (ed. Arhetip, Bucureşti, 2002), 

în care la pag. 98 scrie : Din o insulă a Mării 

Negre (este vorba de insula din lacul Letea n.n.), 

numită Apolonia, situată spre sud de gurile Istrului, 

Romanii luară una din cele mai venerate 

imagini a zeului Apollo, o statuie colosală înaltă 

de 30 de colţi (cca. 20 m.) şi o aşezară în Capitoliu 

sub numele de Apollo Capitolinus. Cheltu- 

DACIA 

magazin 

ielile acestei antice şi magnifice opere de sculptură 

au fost, după cum ne spune Pliniu, de 500 

de talanţi ... adică mai mult decît adunase Grecii 

(300 de talanţi) pentru reconstruirea templului 

din Delphi, incendiat în a. 548. 

Tot N. Densuşianu, la p. 101, relatează următoarele 

privind cercetările arheologice din insula 

Leuce (Letea): În mijlocul platoului acestei 

insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu 

de o întindere extraordinar de mare. În unele 

locuri zidurile acestei clădiri (Templul lui 

Apollo) mai aveau încă o înălţime de o archină 

şi jumătate (1 m 661/2 cm.). 

Construirea acestui templu, după cum ne 

spune Koehler (în Memoires sur les îles et la 

course consacrée à l’Achille, în Mémoires de l’Académie 

de St. Petersbourg, Tome X, 1825, 

p.604), se reduce la epoca arhitecturii primitive 

sau ciclopice. (s.n.) 

Avem deci dovezi clare, în primul rând că 

strămoşii noştri sculptau în marmură statui de 

mari dimensiuni, enorme, încă din mileniul II î. 

Hr. (epoca troiană) şi poate chiar mai înainte şi, 

în al doilea rînd se adevereşte faptul, consemnat 

şi de Cicero (106-43 î.Hr.), că romanii demontau 

statuile zeităţilor şi le transportau la 

Roma, prin aceasta crezând că popoarele cucerite 

îşi pierd forţa şi mândria, rămânând supuse imperiului 

roman. 

Nu este exclus ca cele patru statui de 

tarabostes, care ornează Arcul lui Constantin de 

la Roma, să fi fost jefuite de Traian, expuse şi ele 

în Forul roman şi, apoi, Constantin să-şi împodobească 

Arcul cu ele. 

În încheiere, facem apel la toţi românii 

care vor citi aceste rînduri, să lupte din toate pu - 

terile, prin orice mijloace, pentru repatrierea statuilor 

strămoşilor noştri. 

Neluarea măsurilor de repatriere a 

acestor valori va plana în continuare ca un 

blestem al strămoşilor noştri, probă a situaţiei 

în care se găseşte ţara noastră astăzi, lipsa locurilor 

de muncă şi plecarea tineretului nostru 

definitiv în străinătate. 

Dacă Statul român va face toate diligen - 

ţele pentru repatrierea lor şi ţările sau particularii, 

deţinători ai acestui patrimoniu al poporului 

nostru, vor refuza restituirea lor, blestemul 

strămoşilor se va revărsa asupra deţinătorilor 

acestor statui şi busturi. 

56


DACIA 

magazin 

UN FALS INACCEPTABIL ÎN „LEGENDA AUREA” 

sau 

Somnul raţiunii naşte monştri 

Născut şi întreţinut de somnul raţiunii, 

uriaşul fals din „Legenda aurea” ca orice fals, 

bine înrădăcinat, este duşmanul fiinţării umane 

şi, cu atât mai mult, este duşmanul, care a subminat 

grav semnificaţia sacră a Dragonului Dacic, 

semnul tutelar al identităţii româneşti. 

Prin raportarea contestaţiei noastre la ce - 

lebra pictură a lui Goya, putem considera că personajul 

cu faţa ascunsă, ar putea fi chiar călugărul 

dominican, Iacob de Voragine, care n-a ezitat să 

includă episoade cu monştri, în vieţile sfinţilor. 

Sumbrul, generat în lume de joaca sa irespon - 

sabilă cu monştrii, în scrierile hagiografice, confirmă 

imaginea sumbră a tabloului. Se constată, 

încă odată, că demersul, care nu respectă etica 

etalon a celor zece porunci, aduse de Moise, 

generează suferinţe enorme, şi că lipsa de cultură, 

dublată de minciună, torpilează ascensiunea spi - 

rituală a omenirii. 

În ultimii 750 de ani, asemenea consecinţe 

nefaste, de mari proporţii, a produs ge - 

neralizarea minciunii despre monstrul cu chip de 

Dragon, ucis de anumiţi sfinţi creştini. În mod 

real, a existat, există şi va exista o hieroglifă, numită 

Dragonul Dacic, dar n-au existat, niciodată, 

balauri, în mod real, şi cu atât mai puţin balauri 

cu chip de Dragon. Ca urmare, n-a existat, în realitate, 

nici acea confruntare a Sfântului Gheorghe 

cu balaurul, care a fost povestită în celebrul 

volumul intitulat „Legenda sanctorum”, sau 

„Legenda aurea”, ieşit de sub pana lui Iacob de 

Voragine, după anul 1260. Multiplicat sub diferite 

forme şi transformat în texte de catehizare, uriaşul 

fals, astfel lansat, a reuşit să altereze grav 

semnificaţia religioasă a hieroglifei numită Dra - 

gonul Dacic, semn tutelar al identităţii româneşti, 

dar şi primul mare temei al ascensiuni spirituale 

George Liviu Teleoacă, 

Bucureşti 

umane. Cu peste o mie de ani înainte de Cristos, 

hieroglifa Dragonul Dacic devenise simbolul 

pregătirilor pentru primirea Mântuitorului pe 

Pământ. 

După 750 de ani, de la punerea în circulaţie, 

a uriaşului fals, avem dreptul şi chiar datoria, 

să cerem denunţarea şi eliminarea lui, din 

lume, chiar dacă uciderea Dragonului, de către 

Sfântul Gheorghe, ocupă un loc important în 

iconografia creştină. Prea sunt grave consecinţele, 

de azi, ale uriaşului fals comis de Iacob 

de Voragine şi prea s-au înmulţit, în ultima vreme, 

noile ediţii ale volumului său (http://books. 

google.com/books/about/Legenda_aurea.html?id 

=f-QGAAAAQAAJ), cu apariţii la zi, pentru a nu 

redeschide cazul, cu intenţia declarată de a pune 

capăt crimei intelectuale, prin care a fost distrus 

arhetipul religios al lumii, singurul în măsură să 

asigure coeziunea ontică a Uniunii Europene şi 

buna ei întocmire. Diversităţile etnice, dar şi orgoliile 

etnice aferente, bine consolidate de îndelungata 

istorie a bătrânului nostru continent, nu 

îşi mai pot regândi unitatea, decât prin recurs la 

arhetip, de unde şi imperativul eliminării falsurilor, 

care au transformat în simbol al Răului, 

beneficul semn arhetipal, sub care a progresat 

lumea, din Persia până în Bretania, timp de 2500 

de ani atestaţi. 

Incapabil să acumuleze şi să prelucreze 

informaţia, care l-ar fi condus la compatibilitatea 

de esenţă dintre semnificaţia Dragonului şi religia 

creştină, Iacob de Voragine, cu de la sine putere, 

a decis să lichideze cinstirea, de care se bucura 

semnul Dragonului, în epoca sa. În acest scop, a 

pus în circulaţie o povestire calomniatoare, prin 

care i-a ataşat Dragonului însuşiri de monstru, 

povestire încheiată cu bravura Sfântului 

57


Gheor ghe, care l-a adus în centrul cetăţii, unde 

l-a decapitat. După publicarea volumului său, 

„Legenda aurea”, din întâmplare sau nu, Iacob 

de Voragine va ajunge episcop de Genova, ca 

dovadă că somnul raţiunii îi ajunsese şi pe superiorii 

săi, care n-au mai văzut că falsul, cu orice 

scop ar fi fost comis, încalcă, prin mărturie mincinoasă, 

porunca a IX-a din Decalog. Ca membru 

al ordinului domnican, Iacob de Voragine mai 

prestase şi un jurământ specific ordinului, pentru 

respectarea adevărului şi cu toate acestea, viaţa 

contrafăcută a Sfântului Gheorghe, pe care a inclus-o 

în „Legenda aurea”, este alcătuită, mai 

ales, din minciuni. Minciuni şi exagerări, cu atât 

mai grave, cu cât mărturiile, rămase în toate 

dicţionarele teologice, arată că, despre viaţa Sfântului 

Gheorghe, nu se poate spune altceva, decât 

că a lăsat în urma sa un cult. 

Tragic este faptul că „Legenda aurea”, 

cu falsurile ei, a cunoscut, încă de la apariţia sa, 

o mare răspândire, comparabilă cu a Bibliei. A 

circulat în peste o mie de exemplare, încă înainte 

de apariţia tiparului (http://en.wikipedia. 

org/wiki/Golden_Legend) şi în număr sporit, 

după momentul Gutenberg, ceea ce a imprimat, 

în mentalul multora, minciuna uciderii balaurului 

de către Sfântul Gheorghe, deşi sfinţii au fost oameni 

normali, care s-au luptat cu tentaţia păcatului, 

dar, niciodată, cu fiinţe supranaturale, 

devoratoare de animale şi oameni. 

La scurtă vreme după acest fals al de- 

DACIA 

magazin 

capitării balaurului în mijlocul cetăţii, lansat de 

Voragine, au apărut, în pictură şi în sculptură, 

imaginile ecvestre ale Sfântului Gheorghe, 

ucigând un balaur cu chip de Dragon. Prin expunerea 

publică a acestor lucrări, cinstirea multimilenară 

a Dragonului a fost înlocuită de ură. 

Cuceriţi de frumuseţea calului, ca şi de ţinuta 

marţială a Sfântului Gheorghe, cei neavizaţi 

păşeau fericiţi pe drumul iniţiat de falsurile unui 

autor, de a cărui nume nici nu auziseră. 

Din fericire, nişele neafectate de minciunile 

lui Iacob de Voragine, referitoare la o fostă 

luptă dintre Sfântul Gheorghe şi Dragon, au lăsat 

mărturii îndubitabile despre compatibilitatea dintre 

Dragon şi religia creştină. Concludentă este, 

în acest sens, prezenţa Dragonilor pe o haină preoţească 

conservată în muzeul de broderii 

(http://www.youtube.com/watch?v=Psy_yyYMrTQ) 

al Mânăstirii Santa Maria de Guadalupe, 

construită în Spania, la începutul secolului XVII. 

* 

În cadrul comunicării, vor fi prezentate 

numeroase alte imagini, care vor pune în evidenţă 

semnificaţia reală a hieroglifei Dragonul Dacic, 

marea sa răspândire în spaţiu şi în timp, precum 

şi perfecta ei compatibilitate cu religia creştină. 

În numele acestei compatibilităţi, dintre 

hieroglifa Dragon şi religia creştină, se respinge, 

ca distructiv, orice fals care alterează această 

compatibilitate de esenţă. 

58


DACIA 

magazin 

CULTUL SOARELUI, 

DE LA STRĂMOŞI LA ROMÂNI 

I. Cultul soarelui a fost practicat pe 

un vast teritoriu planetar de către popoarele 

sedentare de agricultori şi păstori. Acest 

areal cuprinde şi „Vechea Europă”, spaţiul 

carpato-danubiano-pontic. 

Prezenta lucrare îşi propune să evidenţieze 

manifestarea complexă a cultului 

solar în spaţiul vechii Dacii, din eneolitic 

până în contemporaneitate. 

Cercetătorii mitologiei române au afirmat 

că solarismul este o dominantă mitică 

proprie spiritualităţii pre-, proto- si române [1] . 

Strămoşii, ca şi românii, interpretau 

soarele şi rosturile lui cosmice, terestre şi lumeşti 

ca fiind esenţiale pentru concepţia şi 

viziunea lor terestră despre viaţă şi lume [2] 

Soarele era considerat izvorul vieţii şi 

al morţii, sursa şi întruchiparea luminii diurne 

cu toate valenţele ei spirituale şi psihologice. 

Solstiţiile şi echinocţiile erau luate ca 

puncte de reper în organizarea vieţii comunitare, 

în desfăşurarea riturilor agrare, în ţinerea 

sărbătorilor de peste an. 

Principiul solar este figurat printr-un 

mare număr de simboluri ce aparţin tuturor 

codurilor culturale: geometrice, animaliere, 

florale şi al metalelor. 

II. In spaţiul vechii Dacii, cultul soarelui 

s-a practicat din mileniul al III-lea înainte 

de Hristos (eneolitic) până în secolul al IIIlea 

după Hristos, în epoca metalelor. 

Arheologii au descoperit în aşezări şi 

în morminte ceramică, unelte, arme şi podoabe 

ornate cu simboluri solare. In fiecare 

locuinţă exista câte o vatră sau cuptor cu 

boltă. 

Vetrele de cult cercetate de Maria 

Comşa conţin numeroase simboluri solare. 

Practicile cultuale la aceste vetre glorificau 

Motto: „O, Soare, lumină preacinstită de traci”. 

Sophocle, Oedip rege 

Paula Olşanschi , 

Brăila 

soarele, care asigura fertilitatea pământului 

[3] . 

Păsările acvatice, ca simboluri solare, 

ale reînnoirii ciclice a anotimpurilor, străbat 

iconografia epocii metalelor. S-au descoperit 

care votive trase de lebede sau raţe, simbolizând 

mersul nocturn al soarelui prin apele 

oceanului planetar sau drumul lui Apollo 

către regiunile nordice iarna şi revenirea zeului 

în primăvară. Cele mai reprezentative 

care votive sunt cele de la Orăştie (jud.Hunedoara) 

şi de la Bujoru (Jud.Teleorman). 

In epoca bronzului, în urma procesului 

de indo-europenizare, s-a constituit grupa 

lingvistică a tracilor [4] . Ritualul funerar se 

schimbă, se trece de la înhumaţie la incineraţie. 

Prin incinerare, sufletul trebuia să se 

purifice de toate impurităţile adunate într-o 

viaţă. Aceasta este o dovadă a dezvoltării 

cultului solar. 

III. Strămoşii, ca şi românii, considerau 

focul sfânt, ca locţiitor şi reprezentant al 

soarelui pe pământ. „Focul viu” era întreţinut 

permanent în vetrele altare prin grija preoteselor 

fecioare, patronate de marea zeiţă 

Hes tia, zeiţa focului, a vetrei, a căminului şi 

a fertilităţii pământului. 

Autorii antici Diodor din Sicilia, Herodot, 

Apuleios, Iordanes ne dau mărturie că 

Hestia a fost regina geto-dacilor, mare preoteasă 

şi zeiţă după moarte. De la aceşti autori 

aflăm că de la Hestia a preluat Zalmoxis 

Belaginele – „legile frumoase”. 

Cultul focului şi al vetrei era practicat 

în sanctuarele circulare, descoperite de 

arheologi pe tot cuprinsul Daciei: Grădiştea 

de Munte, Feţele Albe, Racoş, Brad, Pecica, 

Meleia, Rudele, Pustiosu. 

Cele mai importante sunt Marele 

59


Sanctuar Rotund de la Sarmizegetusa şi 

Soarele de andezit, cadran solar, astrolab şi 

altar de sacrificiu în acelaşi timp [5] . 

Dacii efectuau sacrificii în cinstea 

zeilor. Soarelui îi dedicau hecatombe de 

tauri şi berbeci, animale preferate de zeii 

cerului, (scena 30 de pe Columna lui Traian), 

iar preotesele jertfesc în cinstea Hestiei 

ofrande învelite în paie, prizonieri de război 

romani, cărora le dau foc (scena 45 de pe 

Columna lui Traian). Aceste sacrificii au confirmări 

din partea izvoarelor scrise (Iordanes, 

Ovidiu, Dio Cassius) şi arheologice [6] . 

In vremuri paşnice, preotesele Marii 

Zeiţe aduceau ofrande care reprezentau 

domeniul agricol. După treizeci de ani de 

slujire în sanctuare, aceste preotese se 

puteau căsători, devenind ne-veste, care întreţineau 

focul viu în vatra căminului familial. 

IV. Zalmoxis, marele reformator al religiei 

geto-dacilor, conform izvoarelor istorice, 

a fost preot, rege şi zeu. El era patron al ve - 

getaţiei, al războiului şi al cerului. Esenţa noii 

sale doctrine este credinţa în nemurirea sufletului, 

cu condiţia respectării unor norme 

morale. 

Dacă Zalmoxis aparţine secolului al 

VI-lea înainte de Hristos, noul reformator, 

Deceneus, aparţine sec.I înainte de Hristos. 

El a adâncit credinţa în nemurirea sufletului 

şi a creat corpul monastic al pleistoilor, 

călugări veneraţi de popor cu denumirea de 

„străluciţii” [7] . Ei trăiau în deplină curăţenie 

sufletească şi trupească, în acele locuri unde 

soarele străluceşte cel mai mult pe parcursul 

unei zile, pe plaiurile munţilor (Pustiosu, 

Rudele, Meleia). 

In timpul regatului dac, s -au construit 

sanctuarele dacice dintre care cel mai impresionant 

prin complexitatea sa este Sanctuarul 

Mare Rotund de la Sarmizegetusa, un 

adevărat panteon dacic, o reprezentare a 

Universului în concepţia strămoşilor. El res - 

pecta structural şi numeric mişcările de re - 

voluţie ale planetelor. Pământul era redat 

sub forma unei jumătăţi de ou, la mijloc. In 

absidă, ardea focul Hestiei, mama Universului, 

de la care Zalmoxis a preluat legile sfinte. 

Din cealaltă jumătate a Oului Lumii a 

fost creat Universul. Momentul cosmogoniei 

constă în secţionarea acestui ou în două prin 

DACIA 

magazin 

lupta dintre pasăre şi şarpe. Transferând 

conflictul cosmic la nivel individual, sufletul 

trebuia să lupte cu trupul tot aşa cum 

pasărea se lupta cu şarpele. Sufletul devenea 

nemuritor numai după ce reuşea să se 

preschimbe în pasăre, desprinzându-se de 

trup şi de legăturile pământeşti [8] . 

Drumul către nemurire al sufletului 

este redat în arta dacică prin semicalotele de 

la Samizegetusa, care reprezentau cele 

şapte sfere planetare şi pasărea sufletului, 

care le străbate [9] . Zeul Soarelui cobora la 

oameni prin intermediul păsărilor (vulturi, 

lebede etc.), iar muritorii urcă spre zeu, 

luând forma unor păsări. 

Discul de andezit, marcat de zece 

raze, este cunoscut şi sub numele de 

„Soarele de andezit de la Sarmizagetusa”. 

Cele zece raze desemnau intervalul de zece 

zile, timp în care soarele străbate spaţiul dintre 

cele mai strălucitoare stele ale unei constelaţii. 

Intr-o zodie exista trei asemenea 

stele şi implicit trei decani. 

Discul de andezit a servit şi ca altar 

de sacrificiu. Se jertfeau animale plăcute 

zeului ceresc, taurine şi berbeci [10] . 

Dacii foloseau atât calendarul solar, 

cât şi pe cel lunar. Preoţii daci cunoşteau ciclul 

Meton, ciclu utilizat pentru egalizarea 

evoluţiilor solare cu cele lunare în cadrul ca - 

lendarului [11] . 

Principalele sărbători ale dacilor 

aveau loc la solstiţiul de iarnă, la solstiţiul de 

vară, la întâi mai – începulut verii şi la zece 

august – când începea strângerea recoltelor. 

V. Moştenirea spirituală dacică este 

bogată şi complexă. 

Românii au continuat să practice cultul 

solar până în pragul secolului al XX- lea. 

Solara lume de demult a dăinuit în mod 

miraculos până în zilele noastre. 

Românii au conservat acest cult prin 

mitologia solară în care astrul zilei este sfânt, 

prin legende, balade, basme mitice, prin alegorii, 

prin simboluri solare, prin datini, superstiţii, 

prin dansuri rituale (hora, căluşul etc.), 

prin cântece şi descântece, prin arta populară: 

arhitectură, sculptură, ţesături, portul 

popular, monumente funerare, ofrande pentru 

strămoşi, ouă încondeiate, heraldica feudală 

etc. 

60


VI. In concluzie, cultul solar, în complexitatea 

manifestărilor sale, este o cale de 

a înţelege misterele lumii arhaice, antice şi 

moderne, o cale de a înţelege armonia dintre 

principiile cosmice şi cele telurice. 

Impresionantă este vitalitatea de substrat 

a cultului solar din mileniul al III-lea î.H. 

până în zilele nostre, prin formele păstrate 

estetic şi ritual în folclorul nostru. 

Numai un singur neam putea lega 

mileniile cu aceleaşi simboluri sacre. 

Solarismul dacilor, pre-, proto- şi 

românilor este o dovadă a continuităţii de 

neam, de limbă şi credinţă în spaţiul vechii 

Dacii. 

Simbolurile străvechi de cult mitologic 

solar ar trebui să fie cuprinse în legea patri- 

Multe lucruri există şi au o anumită semnificaţie. 

Ele sunt vizibile, dar pentru a fi văzute 

ar trebui să fie şi privite. Dacă am privi cu ochii 

potriviţi am putea vedea adevăruri mari peste care 

trecem zilnic cu o uşurinţă pe care o punem la 

baza sarăciei noastre spirituale. 

Vorbim despre faptul că nu avem cum să 

reconstituim limba dacilor, dar uităm că folosim 

zilnic cuvintele limbii lor. Unora le putem reconstitui 

sensul, altora numai originea. Din această 

ultimă categorie face parte şi hidronimicul OLT, 

a cărui apartenenţă binară o afirmăm în această 

lucrare. Adică vorbim de apartenenţa sa la limbă 

dacică pe care noi o numim azi română, dar şi la 

indoeuropeana primitivă, limba de origine a tuturor 

limbilor indoeuropene, pe care limba dacică 

a continuat-o. În susţinerea celor de mai sus sunt 

prezentate date de hidronimie, comentariul lor 

sugerând extensiunea populaţiei noastre pe o arie 

cuprinsă între Caucaz şi Atlantic. Deşi a urmat o 

regresiune continuă, urme lingvistice semnificative 

sunt încă vizibile. 

Lucrarea având un caracter preliminar, 

este normal ca încă multe alte date să întregească 

tabloul schiţat de cercetarea noastră. În mod co- 

SARA OLT 

DACIA 

magazin 

moniului naţional, să devină o carte de vizită 

cu care să ne recomandăm patrimoniului 

universal. 

_________________ 

1. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed Aca - 

demiei R.S.R., Bucureşti, 1987, p.368 

2. Idem 

3. Maria Comşa, Les âtres de culte chez les getodaces 

de Roumanie 

4. Dicţionar de istorie veche a României, Ed. Ştiinţifică 

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 

5. Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed.Saeculum I.O., Bucureşti, 

2002, p.117 

6. Idem, pp.120-121 

7. Dan Oltean, op.cit, p.157 

8. Dan Oltean, op.cit., p.267 

9. Idem, p.332 

10. Idem., p.276 

11. Idem, p.317 

Dr. Mihai Zamfir 

lateral, ca efect al acestei cercetări avansăm ideea 

că termenul BALTA este unul dacic de aceeaşi 

vechime cu termenul OLT şi derivând de la termenul 

dacic originar BARA (APĂ). Pe aceeaşi 

linie atragem atenţia asupra originii hidronimicului 

”ungar” BALATON, fost BARATON, de 

origine evident dacică. 

Lucrarea aduce argumente pentru abolirea 

falsului istoric promovat în mod propagandistic 

de „Gesta Hungarorum” a lui Anonymus, referitoare 

la numele mamei lui Ştefan cel Sfânt al Ungariei, 

românca ŞAROLTA, despre care se afirmă 

fără nici o bază logică, ci numai din considerente 

de homofonie, că s-ar fi numit „ jderul alb” (în 

limba turcă). Pentru a continua această glumă 

veche de un mileniu, poate că ar trebui să ne întrebăm 

de ce jderul şi de ce nu dihorul alb. 

Dar, în fine, abandonând tonul anecdotic 

şi păstrând seriozitatea cerută de tratarea unui 

asemenea subiect, trebuie să observăm că nu este 

nici prima, nici ultima dată când istoriografia ungară 

dă faptelor istorice interpretări false, din reacredinţă, 

pentru a-şi fundamenta cele mai 

aberante pretenţii politice. 

61


DACIA 

magazin 

Corăbiile de pe vârful dealurilor 

Încă nu se cunoaşte 

exact care a fost sursa de 

inspiraţie a constructorilor de 

biserici cu aspect de navă 

din Moldova şi nici mesajul 

pe care au dorit aceştia să-l 

transmită generaţiilor viitoare 

prin intermediul acelui 

stil arhitectonic. 

Trecutul uitat umbreşte 

viitorul şi, ca să îndepărtăm 

o parte din neguri, să 

ne întoarcem cu gândul spre 

primii ani de după zidirea 

lumii, a căror socoteală a 

fost ţinută cu atâta străşnicie 

de către voievozii români. 

Strămoşii noştri, oameni 

la fel de inteligenţi ca şi 

cei de astăzi, erau nevoiţi să 

trăiască simplu (nu primitiv, 

aşa cum savanţii încearcă 

să-i prezinte) datorită calamităţilor 

naturale, care se ţineau 

lanţ, una dintre 

acestea fiind inundaţiile, a 

căror amploare crescuse 

odată cu încălzirea climei şi 

care, peste noapte, le spulberau 

întregul avut. 

Cu toate acestea, 

după ce apele se retrăgeau 

în matca lor, oamenii se întorceau 

în vecinătatea râurilor, 

unde se aflau cele mai 

prielnice locuri pentru practicarea 

agriculturii şi de 

vieţuire, în general 

Pe vârful dealurilor 

din apropiere îşi pregăteau 

din timp refugii sigure, în 

care depozitau hrană, haine, 

unelte şi construiau staule 

pentru o parte dintre vite. 

Mai mult ca sigur, aici aveau 

organizate şi spaţii pentru 

oficierea unor ceremonii de 

cult. 

Se poate că, la un 

moment dat, cineva s-a gândit 

să construiască în locul 

magaziilor din vârful dealului 

o corabie cu ajutorul căreia, 

la nevoie, să poată să navi - 

gheze până la un loc prielnic. 

Aceasta trebuiau să-şi 

păstreze, însă, rolul de depozit 

pentru a duce cu sine 

toate cele necesare unui 

nou început al vieţii. 

Dacă ceea ce ne închipuim 

a fost într-adevăr o 

realitate, atunci acele corăbii 

mântuitoare, numite de cei 

vechi DAVE, îndeplineau şi 

Radu Dorel 

funcţia de lăcaşuri de cult, în 

care se aduceau mulţumiri 

Tatălui Ceresc. 

Este un lucru neobişnuit 

faptul că lăcaşurile de 

cult au, în Moldova, forma 

unor nave. Toate lucrurile, 

însă, trebuie să aibă o explicaţie. 

Şi atunci un gând stăruie 

în minte: Bisericile din 

Moldova cu aspect de corăbii, 

construite în vârful 

dealurilor, stau ca o mărturie 

a celor scrise în Vechiul Testament 

despre Noe şi ne fac 

să ne punem întrebarea 

dacă, nu cumva, portul de 

plecare a personajului biblic 

din calea apelor Potopului a 

fost undeva în ţara DAVE- 

LOR, adică pe meleagurile 

străbune. 

30.06.2011 

62


Evanghelia Dacilor 

DACIA 

magazin 

sau 

Viaţa Lui Iisus, Marele Iniţiat din Dacia 

(I) 

Octavian Sărbătoare, 

Australia 

Evanghelia Dacilor este prima operă li - 

terară care abordează sistematic o temă care a devenit 

nu de mult timp un subiect serios de 

cercetare în ştiinţele sociale: europenizarea creştinismului 

prin europenizarea Lui Iisus şi cone - 

xiunea ce se face între doctrina Lui Iisus şi cea 

zamolxiană. Se porneşte de la premisa că religia 

creştină este tributară celei zamolxiene, o ipoteză 

care urmează să fie validată de argumentul lucrării 

de faţă. 

Ca poziţie în scrierile autorului, Evanghelia 

Dacilor diversifică şi continuă tematicile abordate 

în Viaţa Lui Zamolxe, o carte publicată în 

cursul anului 2010. Ambele monografii elabo - 

rează biografiile şi doctrinele a două personalităţi 

spirituale remarcabile – Zamolxe şi Iisus. Motivaţia 

scrierii celor două volume este aceeaşi: să 

revitalizeze rădăcina cultural-spirituală a 

românilor de astăzi. Prezentul volum întregeşte 

viziunea panoramică, portretizată în cartea Viaţa 

Lui Zamolxe, creând o reevaluare a personalităţii 

Lui Iisus dintr-o perspectivă nouă. 

De-a lungul veacurilor, legenda Lui Iisus 

s-a fragmentat şi deteriorat ca valoare şi simbol 

religios. Textele religioase, recunoscute oficial de 

feluritele ramuri ale iudeo-creştinismului, precum 

şi apocrifele, sunt compilări. Cei care le-au prelucrat, 

n-au participat la evenimentele acelor vremuri, 

ci le-au relatat aşa cum au crezut ei de 

cuviinţă că ar fi povestea cea adevărată. Astfel, 

s-a pus amprenta unei tente personale anonime pe 

toate scrierile Noului Testament. 

Un adevăr grăitor este faptul că nu vom 

şti niciodată cu certitudine ceea ce s-a întâmplat 

în acele zile ale vieţii Lui Iisus, personajul principal 

din Noul Testament. Literatura iudeo-creş - 

tină, considerată revelată, a urmat un drum 

sinuos, care s-a îndepărtat din ce în ce mai mult 

de realitatea evenimentelor vremii Lui Iisus, 

portretizând un Iisus al credinţei disociat de personalitatea 

Lui istorică. Un handicap serios al textelor 

Noului Testament îl reprezintă compilările 

anonime atribuite autorilor evangheliilor cano - 

nice şi apocrife. Ele nu au ţinut seama de mărturiile 

istorice despre Iisus, ci au continuat să 

producă fantezii şi idealizări cărora, fără nici un 

temei, li s-au dat valenţe de autoritate divină. 

Treptat, omul Iisus şi-a pierdut faţa umană, Lui I 

s-a creat un portret care amestecă divinul cu demonicul. 

Puterea politică, cu predilecţie în timpul 

împăratului Constantin (306 e.n. – 337 e.n.), a intervenit 

decisiv pentru a da o autoritate de necontestat 

dogmelor şi textelor scripturii, aşa cum 

convenea mai bine puternicilor zilei. 

Ţinând seama de aceste remarci, vieţii 

Lui Iisus i se poate contura un alt portret care să 

ia în consideraţie şi istoriografia religioasă şi se - 

culară, care oferă date ce nu apar în compilările 

scrierilor Noului Testament. Prin aceasta se des - 

chide un nou orizont înţelegerii evenimentelor 

acelor zile. Textele religioase iudaice nu-L recunosc 

pe Iisus (Ieşua – ישוע în ebraică) ca 

salvator al poporului iudeilor, aşa cum se aştepta 

şi cum se afirmă că intenţiona să fie Iisus ca 

trimis divin „la oile cele pierdute ale casei lui 

Israel” (Matei, 15, 24); imaginea Lui în 

istoriografia iudaică religioasă este preponderent 

negativă. 

Paradoxul este că, deşi se spune că Iisus 

a afirmat că venise pentru „oile cele pierdute ale 

casei lui Israel” (vide supra), casa lui Israel nu 

L-a acceptat ca Salvator, ci cei din afara ei, adică 

neamurile. Prin urmare, misiunea, pe care 

evangheliile I-o atribuie ca fiind pentru iudei, a 

fost un eşec, dar a avut succes la alte popoare. Şi 

ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă o persoană, 

63


care a fost respinsă de poporul pe care trebuia 

să-l salveze – poporul lui Israel – mai poate salva 

alte popoare, păstrându-şi apelativul de Mesia lui 

Israel? Îl mai putem oare numi Mesia pe Iisus 

ştiind că El nu a salvat poporul iudeu, care şi 

astăzi crede într-o misiune divină mesianică încă 

neîmplinită, şi care a creat conceptul de Mesia? 

Aceste nedumeriri ne pun serios pe gânduri şi ne 

fac să ne întrebăm dacă existenţa Lui Iisus nu a 

fost marcată de o cu totul altă direcţie, care în 

timp s-a marginalizat. Există multe alte semne de 

întrebare, care ne determină să abordăm temeinic 

o astfel de ipoteză. 

Istoria ce a urmat, după întâmplările ce au 

avut loc la începutul erei creştine în Iudeea antică, 

a fost net în favoarea Lui Iisus ca deschizător de 

drumuri în civilizaţia emergentă. Ideile 

reformatoare ale Lui Iisus au zguduit imperii, au 

măturat mai mult sau mai puţin violent crezurile 

„păgâne”, care nu au putut rezista asaltului 

religios al timpului. Ne întrebăm de ce s-au 

întâmplat toate acestea? Cum explicăm totuşi 

evoluţia în timp a iudeo-creştinismului? De ce 

iudeo-creştinismul a devenit o religie importantă 

la nivel mondial, dacă rădăcina iudaică, de unde 

se crede că a pornit, l-a considerat drept erezie? 

Oare doctrina Lui Iisus poate avea o altă rădăcină 

spirituală? Oare în spatele conceptelor promovate 

de Iisus nu se află un mesaj mai limpede decât cel 

prezentat astăzi în evanghelii? De ce oare iudeocreştinismul 

nu funcţionează, dacă scriptura 

aferentă este scrisă chiar la inspiraţia Duhului 

Sfânt? De ce iudeo-creştinismul a fost de-a lungul 

veacurilor un cumplit mecanism de represie a 

libertăţii de gândire? De ce iudeo-creştinismul a 

produs atâta violenţă de-a lungul timpului? 

Această listă a întrebărilor, mai mult sau mai 

puţin acuzatoare, poate deveni lungă. Răspunsul 

pe care-l pot da tuturor acestor întrebări este că 

portretizarea imaginii Lui Iisus în Noul Testament 

este falsă în suporturile ei de bază, fiind o 

interpretare subiectivă şi contradictorie, care 

jigneşte mesajul real al omului Iisus. Este de 

ajuns să comparăm relatarea unui eveniment 

oarecare, în versiunile celor patru evanghelii 

acceptate de bisericile creştine, şi vom observa 

cât pot fi de diferite cele scrise în Noul Testament. 

Câteva afirmaţii şi negaţii în relaţie cu 

DACIA 

magazin 

evangheliile cunoscute precum şi cu sursele 

istoriografice întăresc premisele Evangheliei 

Dacilor. În cadrul ei, se creează o sinteză a ideilor 

tuturor resurselor. Ea conturează un portret uman 

personajului istoric-religios Iisus şi redefineşte 

mesajul Său esenţial: salvarea sufletului 

înseamnă conştientizarea nemuririi lui şi 

ciclicitatea revenirii sufletului într-un corp uman 

până când se atinge starea de unire cu Creatorul 

Divin, Dumnezeu, de unde sufletul a pornit 

iniţial. 

Iisus, cel prezentat de evanghelii, este 

încadrat în contextul culturii religioase din Iudeea 

antică de la începutul erei noastre; cadrul 

diseminării religioase a Lui Iisus este emi - 

namente iudaic. De aici, apare marea problemă 

cu care Iisus s-a confruntat pentru răspândirea 

învăţăturilor Sale: Cum să promulge doctrina 

zamolxiană printre oamenii imaginarului religios 

iudaic, un crez mult diferit de filosofia de viaţă a 

Lui Iisus? Câteva exemple grăitoare ne arată că 

viziunea religioasă a Lui Iisus este mult disonantă 

de cea iudaică. 

Unul dintre ele se referă la principiul 

iubirii altruiste, care pentru iudeii antici nu avea 

sens, ei susţinând mai degrabă legea talionului, 

aşa cum Vechiul Testament îi îndemna să 

procedeze cerând ochi pentru ochi şi dinte pentru 

dinte. Un alt exemplu este şi faptul că Iisus era 

mai degrabă un exponent al înţelepciunii decât al 

sfinţeniei promovată de credinţa iudaică. El 

demască întreaga farsă a „sfinţeniei” condu - 

cătorilor religioşi iudei ai vremii şi lipsa de 

înţelepciune a comportamentului lor. Remarcabil 

este şi exemplul doctrinei nemuririi în suflet. 

Argumentul nemuririi în suflet, susţinut de Iisus, 

este în contradicţie cu cel al nemuririi în trup, 

promovat de iudaismul acelor timpuri. 

Pe parcursul lecturii, cititorul va 

descoperi şi alte valenţe specifice învăţăturii de 

sorginte zamolxiană promovată de Iisus, dar 

opuse doctrinei iudaice, caracteristice arhiereilor 

şi bătrânilor contemporani cu Iisus în Iudeea 

antică. Urmează ca premisele, folosite în această 

carte, să conducă şi la concluzia că doctrina Lui 

Iisus este de sorginte zamolxiană. 

64


DACIA 

magazin 

RELIGIA GETO-DACILOR ŞI ÎNCREŞTINAREA 

LA DUNĂREA DE JOS 

A vorbi despre încreştinarea românilor 

înseamnă a da timpul înapoi, descoperind lucrarea lui 

Dumnezeu în viaţa naţiunii noastre şi a binecuvântării 

de a cunoaşte credinţa mântuitoare, încă din primul 

secol creştin. Încă de la început se cuvine a fixa câteva 

noţiuni, pentru a elimina confuziile cu privire la originile 

noastre istorice: dacii erau cei mai de seamă reprezentanţi 

ai tracilor, şi, mai clar, ei „desemnau principala ramură 

de nord a tracilor («geţii sunt cei mai viteji şi mai 

cinstiţi dintre traci»: Herodot, IV 93; «geţii traci»: 

Strabo, VII 295. 

Fără a mai aminti despre înfăţişarea dacilor, 

îmbrăcămintea, îndeletnicirile şi organizarea lor socială, 

care se pot afla din orice tratat serios de istorie 

a românilor, să ne oprim la elementul esenţial al culturii 

getice, care este religia. Frumuseţea şi superioritatea 

principiilor religioase a impresionat pe toţi scriitorii lumii 

vechi, începând de la Herodot (sec.V î. Hr.) şi până la 

împăratul Iulian Apostatul (sec. IV d. Hr.). 

Zeul naţional al geto-dacilor era Gebelezis, 

iar profetul acestuia era Zalmoxis. În ce priveşte cultul, 

el consta din slujbe, ceremonii, incantaţii, făcute, 

de obicei, pe munţi înalţi de către preoţi. Cultul închinat 

acestui Zeu capătă nuanţă aparte, dacă amintim de un 

obicei specific lor, ce ne trimite cu gândul la jertfele de 

bunăvoie ale martirilor români pentru Hristos: alegerea 

unui sol dintre oamenii liberi şi fără pată, căruia i se 

înşirau toate câte avea să-i transmită zeului şi azvârlirea 

acestuia în sus spre a cădea în trei lănci fixate cu 

vârful în sus. Credinţa lor abundă de ideea nemuririi 

sufletului, drept pentru care Herodot îi numea nemuritorii, 

admiraţi chiar şi de împăratul roman Iulian Apostatul 

pentru vitejia şi tăria credinţei lor. 

În urma studiului vieţii spirituale a dacilor şi a 

comparaţiilor cu învăţătura Mântuitorului, specialiştii 

au semnalat cu mare bucurie că „sunt o sumă de 

puncte asemănătoare, unele chiar identice, între cele 

două religii”. Printre acestea amintim: credinţa în nemurirea 

sufletului, adorarea unei singure divinităţi, 

prezenţa preoţilor, care prin felul de viaţă, constituiau 

Prof. religie Asimina Negulescu, 

Brăila 

de fapt un adevărat ordin călugăresc (pentru viaţa lor 

de asceţi, poporul îi preţuia foarte mult şi-i respecta, 

numindu-i preacuvioşi şi călători prin nori), prezenţa 

unui mare preot, dintre care merită amintit Deceneu, 

Comosius ş.a. 

Toate aceste asemănări ale cultului lui Zalmoxis 

cu credinţa creştină, pe care sufletul geto-dacilor 

le intuia sau le căuta, i-au determinat pe cercetători să 

numească scurta lor perioadă de închinare lui Zalmoxis, 

precreştinism autentic. Mai mult decât atât, 

noile cercetări arată că Sfântului Apostol Andrei, care 

ne-a încreştinat pe noi, ca neam, îi erau cunoscute 

trăsăturile credinţei geto-dacilor, înainte de a veni aici, 

ele fiindu-i comunicate de locuitorii din Pont, care 

ajunseseră în Cetatea Sfântă. Despre prezenţa dacogeţilor 

pe Pământul Sfânt, încă din sec. I., veniţi fie ca 

pelerini, fie ca negustori cu produse din bogata Dacie 

şi apoi continuând şi în vremea stăpânirii romane, 

avem dovezi chiar în Sfânta Scriptură (Ioan 12, 20-23 

şi Faptele Apostolilor, cap. 2). 

Datorită asemănărilor cu Legea cea Nouă a 

Mântuitorului, adoptarea creştinismului de către strămoşii 

noştri nu a fost greu de realizat. Datinile dacice 

(la naştere, la moarte), tăbliţele de la Tărtăria (datate 

ca fiind din mileniul VIII î.d.Hr.), asemănările uimitoare 

de care am amintit, toate aceste dovezi se conjugă cu 

purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care trimite pe Sfinţii 

Săi Apostoli, definitivând pentru totdeauna credinţa 

strămoşească în spaţiul dintre Carpaţi, Tisa, Nistru, 

Dunăre şi Marea Neagră. 

Aşa cum orice român ar trebui să ştie, suntem 

încreştinaţi de cel dintâi chemat dintre Sfinţii Apostoli 

ai Domnului, Sfântul Apostol Andrei. Izvoarele 

şi tradiţiile care atestă acest mare adevăr sunt extraordinar 

de multe şi importante. În Istoria bisericească 

a episcopului Eusebiu de Cezareea (265-339/340), 

aflăm că Sfântul Ap. Andrei a propovăduit în Dacia 

Pontică, viitoarea provincie romană, Scythia Minor (Dobrogea 

de astăzi). Itinerariul Sfântului Apostol Andrei 

nu a fost unul uşor, plecând de la Ierusalim în Europa 

65


şi ajungând la daco-geţii din Tracia, Moesia şi Scythia 

Mică, pentru ca în final să moară de moarte martirică 

la Patras, în Grecia. La toate cele amintite mai evidenţiem 

o dovadă a Noului Testament, în care Sfântul 

Apostol Pavel, fiind în captivitate la Roma, afirmă încreştinarea 

sciţilor, în Epistola trimisă colosenilor 

(Coloseni 3,11). În lumina celor evidenţiate anterior, 

sciţii sunt şi locuitorii din Scythia Minor, adică Dobrogea 

de azi, care primiseră deja creştinismul, când 

Apostolul Pavel se afla la Roma. Faptul că Sfântul 

Apostol Pavel îi cunoştea pe sciţi nu trebuie să ne 

mire. Răspândirea creştinismului în Peninsula Balcanică 

s-a făcut prin el şi ucenicii săi, lucru afirmat de 

el însuşi în Epistolele sale. Înainte de a ajunge la 

Roma, Sfântul petrecuse o însemnată perioadă de 

timp la Philippopolis, oraş tracic, aflat lângă satele şi 

cetăţile geţilor dintre Dunăre şi mare. El ştia deci, dintr-o 

experienţă personală directă, mersul încreştinării 

locuitorilor trăitori între Dunăre şi Marea Neagră. Baza 

etnică a oraşului şi a regiunii înconjurătoare era populaţia 

traco-getică, unde Sfântul Pavel a întemeiat prima 

comunitate creştină din Europa. Astfel, creştinismul 

poporului nostru este anterior celui practicat la Roma 

sau în alte părţi ale Europei. Măreţia şi verticalitatea 

credinţei noastre se confirmă şi prin prezenţa a încă 

unui Sfânt Apostol al Domnului venit să întărească lucrarea 

Sfântului Andrei, Sfântul Apostol Filip. Ca şi 

Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Filip fusese ucenicul 

Înaintemergătorului Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul. 

Vechimea şi intensitatea vieţii creştine a strămoşilor 

noştri, încă de la mijlocul sec. I, odată cu încreştinarea 

de către cei trei mari Apostoli ai Domnului 

şi ucenici ai lor, dovedesc marele adevăr: creştinismul 

românesc este preroman şi preoccidental, misionar, 

şi nu de factură politică. Astfel, până în sec. 

IV, procesul de încreştinare era deja bine înrădăcinat, 

nu doar început. Generalizarea creştinismului în fosta 

provincie Dacia în vremea domniei lui Constantin cel 

Mare şi cu sprijinul lui direct, face ca limba în care se 

propaga religia lui Iisus să fie latina şi nu greaca. 

Dovezile înfloririi creştinismului pe teritoriul întregii 

noastre ţări, pornind din Câmpia daco-scitică sunt 

aduse la lumină din toate domeniile: istoric, etnografic, 

religios, arheologic, lingvistic, istoriografic şi chiar religios. 

De exemplu, cu un rol hotărâtor pentru originea 

creştinismului, are ultima cercetare de la Bărboşi, mai 

precis patru obiecte de origine paleocreştină. Dintre 

acestea amintim o amforă de dimensiuni mijlocii, des - 

coperită într-un mormânt de înhumaţie, pe care sunt 

DACIA 

magazin 

pictate literele greceşti BP şi XP în ligatură, adică 

monograma creştină, sec. III. Descoperirile arheolo - 

gice nu aduc la lumină doar obiecte paleocreştine, ci 

valoroase dovezi ale existenţei martirilor creştini locali. 

Prezenţa lor în vremurile de persecuţie (sec. III-IV – 

începând cu împăratul Diocleţian 284-305) şi atestarea 

lor în Actele martirice, îmbogăţesc altarul de jertfe bineplăcute 

lui Dumnezeu: soldaţii Emilian, Pasicrat, 

Valentin, Marcian şi Nicandru, veteranul Iuliu, preotul 

Epictet, episcopii Efrem şi Tit, martirii descoperiţi în anii 

din urmă la Niculiţel, şi, bineînţeles, Sava de la Buzău. 

La poporul din jurul Dunării, credinţa creştină era de 

sorginte populară, rezistând în faţa tuturor acestor acţiuni 

de terorism, care n-au făcut decât să întărească 

credinţa creştină. 

Înflorirea episcopiilor şi prezenţa scaunelor 

episcopale, în special cele de la Tomis, cu participarea 

marilor teologi sciţi la Sinoadele ecumenice, dovedesc 

verticalitatea credinţei din această parte a lumii, dar 

mai ales autoritatea de care se bucurau ierarhii noştri. 

Cu o mare capacitate de angajare în evoluţia societăţii 

daco-romane din sec. II-VI, ierarhii au realizat o imensă 

putere spirituală activă, atât în organizarea vieţii bi - 

sericeşti, cât şi în evoluţia istorică a poporului român 

şi a întregii creştinătăţi. Mulţi au fost scriitori, teologi 

formaţi şi afirmaţi în cadrul acestor episcopii şi veneraţi 

ca Sfinţi: Sfântul Bretanion, Sfântul Ioan Casian, Sfântul 

Dionisie Smeritul ş.a. Legăturile Sfinţilor Ierarhi 

Ioan Gură de Aur şi Vasile Cel Mare cu strămoşii noştri 

sunt deosebit de interesante, venind în sprijinul episcopilor 

autohtoni de a răspândi credinţa în popor. 

Viaţa monahală înfloreşte de timpuriu la 

noi, având ca bază viaţa austeră a pleistoilor daci. La 

finele sec. IV şi continuând cu celelalte secole, numeroşi 

daco-români vor avea contacte strânse cu 

mânăstirile cu viaţă de obşte atestate în Egipt şi 

Palestina. Secolul V atestă apartenenţa canonică, din 

cele mai vechi timpuri, a Bisericii Ortodoxe Române 

de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. În ciuda 

atitudinilor partizane ale Romei şi a adepţilor ei catolici, 

care încearcă să acrediteze ideea că noi, românii, am 

fost întotdeauna sub jurisdicţia Romei, Jurisdicţia 

Scaunului de la Constantinopol şi peste teritoriile noastre 

a dus evident la întărirea Ortodoxiei româneşti. 

Creştin din primul secol al erei creştine, cu 

destin trist dar victorios, poporul nostru şi-a păstrat 

identitatea, limba, neamul şi pământul strămoşilor, şi 

aceasta doar respirând suflarea autentică a vieţii totale, 

dreapta credinţă. 

66


Mesteacănul în medicina dacă 

Înainte de a intra în tema acestei comunicări, 

trebuie să ne referim la epoca tehnicistă în 

care trăim. Sănătatea omului ar trebui să fie 

cores punzătoare cel puţin cu nivelul ştiinţelor şi 

tehnicilor medicale actuale, dar, din păcate, 

aceasta este din ce în ce mai precară. 

Avalanşa de produse farmaceutice, multitudinea 

de producători de medicamente chimice, 

al căror preţ de vânzare este nejustificat de mare, 

propaganda de toate formele pentru promovarea 

lor, pentru obţinerea de profituri uriaşe, au dus la 

câştiguri fabuloase pentru producătorii lor. 

Dar, din zi în zi, eficacitatea lor scade, de 

exemplu antibioticele, din ce în ce mai sofisticate, 

duc la mutaţii ale germenilor patogeni – viruşi, 

microbi, bacterii ş.a.m.d. 

Nenorocirea este că, aşa cum spunea regretatul 

profesor dr. Longhin, „medicamentele sunt 

otrăvuri”, cum era cândva scris pe frontispiciul 

amfiteatrului Facultăţii de Medicină din Bucuresti. 

Avea dreptate, cel puţin din două motive. 

În primul rând, din punct de vedere chimic, 

medicamentele sunt polarizate dextrogir, improprii 

viului, care este levogir, şi apoi dozele sunt 

de zece până la o sută de ori mai mari decât ar fi 

necesar; ele repară undeva, dar distrug în general, 

repară organul, dar afectează sistemul. 

Asistăm la o goană nebună după nou şi la 

doctor; dacă reţeta este banală, dar cumpănită cu 

gândul la răul pe care l-ar putea provoca excesul, 

medicul „nu e bun”. Astăzi, tot mai mulţi medici 

asistă neputincioşi la eşecul tratamentelor cu 

medicamente. 

Din ce în ce mai mult, începem să ne 

aducem aminte de mama natură. Revenim la o 

ali mentaţie cât mai naturală, cu produse netratate 

cu pesticide, îngrăşăminte şi biostimulatori, sau 

nemodificate genetic. 

DACIA 

magazin 

Comandor (r) Nicolae Fluture, 

Piatra Neamţ 

Dacă medicamentele sunt puse pe piaţă 

după o prea scurtă experimentare pe organisme 

vii, proba timpului le va exclude după ce de multe 

ori au făcut ravagii. 

Dar începem să ne gândim la bunii şi 

străbunii noştri, care se tratau cu ce le dăruia 

natura. Pentru că leacurile lor nu mai sunt considerate 

astăzi „leacuri băbeşti”, asistăm la reconsiderarea 

lor. 

Din antichitate, Strabon, geograf grec de 

prestigiu, pomeneşte cu respect de măiestria 

dacilor de a trata fel de fel de boli şi de suferinţe 

cu ce le oferea pământul. De la plante, de la pomi, 

la banala înţepătură de albină, la produsele stupului, 

la prişniţe, comprese, argilă, fierturi şi unsori 

pe bază de plante. Dacul trăia în natură, era în- 

67


frăţit cu natura, care îl hrănea, îl apăra şi îl vindeca. 

Dintre toţi arborii, mesteacanul era preţuit 

pentru virtuţile terapeutice sale şi era venerat, astfel 

încât Strabon îl numeşte „arborele vieţii la 

daci”. Frunza, coaja, seva, toate părţile arborelui 

conţin principii active cu care se tratează multe 

afecţiuni. 

Ca dovadă, din negura vremilor, la sate se 

păstrează obiceiul ca, în sâmbăta dinaintea 

Rusaliilor, să se pună mlădiţe de mesteacăn cu 

frunze la icoane, să alunge duhurile rele, la uşile 

grajdurilor, ca ocrotire de boli la animale. 

Mesteacănul şi este considerat arborele bucuriei 

şi voioşiei. 

De la mesteacăn, dacii foloseau seva, 

scoarţa, frunzele. Din frunzele culese în mai şi 

iunie, se face o infuzie diuretică ce elimina acidul 

uric şi microlitiaza renală. Ca şi seva, frunzele au 

proprietăţi bacteriostatice, antimicrobiene, antiseptice, 

fiind folosite şi ca adjuvant în infecţia cu 

stafilococul auriu şi colibacili. 

Din scoarţă, dacii preparau un decoct pentru 

îngrijirea părului, pentru stimularea secreţiilor 

biliare şi gastrice, pentru prevenirea diabetului. 

De asemenea, decoctul este hipotensiv şi ajută la 

vindecarea ascitei şi a edemelor. Este un depurativ 

de exceptie. 

Însă cel mai important produs este seva, 

care se recoltează prin crestarea adâncă a scoarţei, 

în diagonal şi pe un suport perpendicular pe 

trunchi, iar la partea inferioară a crestăturii se 

culege seva, un lichid transparent, uşor gălbui. 

Seva se recoltează „când stă mugurele să crape”, 

când în trunchiul „uscat”, din timpul iernii, va 

izbucni viaţa. Seva este un remineralizant de excepţie 

şi dacii ştiau asta, este un stimulator al intregului 

organism, fiind folosit în debilitate şi 

epuizare nervoasă, dar şi în tratamentul anti-tumoral, 

prin acidul bitulinic. Se mai foloseşte în 

tratarea psoriazisului, a eczemelor şi negilor. În 

Amintiri din copilărie, Ion Creangă ne povesteşte 

cum a fost tratat de râie cu dohot de mesteacăn, 

obţinut prin oxidarea sevei. După recoltare, seva 

se pune în sticle din plastic de o jumătate de litru, 

în congelator, spre păstrare. Se ia câte o ceaşcă 

DACIA 

magazin 

de cafea dimineaţa. 

Însă dacii tratau şi toate afecţiunile renale, 

de la cistite, uretrite, infecţii, la calculoza renală, 

cu sevă de mesteacăn. 

Dar cum am aflat despre virtuţile sevei de 

mesteacăn, uitate de medicina modernă, dar păstrate 

cu sfinţenie în medicina populară 

românească ? O asistenta de radiologie din Baia 

Mare a avut o pacientă din Oaş, care prezenta un 

calcul coraliform în rinichiul drept, cel stâng fiind 

nefunctional. Medicul radiolog i-a spus soţului să 

se pregătească de văduvie, deoarece rinichiul cu 

calcul fiind inoperabil şi având doar o capacitate 

funcţională foarte redusă, soţia era ameninţată de 

uremie şi de moarte. Acasă, în satul ei, 

„doftoroaia satului”, o bătrână de 85 de ani, a îndemnat 

familia să recolteze seva de mesteacăn, 

să o „pună la fiert”, precum mustul, apoi să bea 

zilnic o „cinzeacă” dimineaţa. Era primăvară, 

deci putut recolta sevă. După două luni, femeia 

s-a ridicat din pat şi a trecut la treabă, spre 

uimirea soţului. În toamnă, au mers la control la 

acelaşi medic – ambii rinichi erau functionali, 

fără nici un calcul. Medicul a rămas înmărmurit 

– calculul a fost dizolvat şi celălalt rinichi 

funcţiona. 

Eu personal am folosit seva de mesteacan 

pentru creşterea imunităţii, având hepatită B şi C, 

împreună cu suc de cătină. Ulterior, am avut o 

colică renală cu calcul, iar folosirea sevei a dus 

la dezagregarea calculului în bucăţi mai mici, 

eliminate normal şi parţial dizolvate. 

Am aflat că bătrâna cunoştea leacurile din 

plante din moşi-strămoşi, tradiţie fiind transmisă 

oral în cadrul familiei. Discutând cu numeroşi oameni 

de la sate, am aflat că au folosit aceasta minune 

de la Dumnezeu cu rezultate uimitoare. 

Contactând unul dintre marii producători de 

medicamente din plante, nu s-a putut evidenţia 

strict care principiu activ din seva de mesteacăn 

are aceasta proprietate. 

Dar înţelepciunea naturii a armonizat componentele, 

iar înţelepciunea şi practica vindecătorilor 

a confirmat renumele de „arbore al vieţii”, 

pe care mesteacănul l-a avut la daci şi la urmaşii 

lor români. 

68


DACIA 

magazin 

Resursele de sare şi beneficiile acesteia 

asupra comunităţilor umane din Podişul Central 

Moldovenesc, din preistorie până astăzi 

Urmele sării dispar odată cu prima ploaie, 

însă consumul şi consecinţele acesteia asupra organismului 

uman sunt impresionante. 

Sarea, deşi contribuie la creşterea presiunii 

osmotice intracelulare şi presiunii sanguine, datorită 

ionilor de sodiu, constituie un condiment de bază în ali - 

mentaţie, fiind folosită şi la păstrarea alimentelor, în 

tăbăcărie etc. Astfel, încă din paleolitic, oamenii au 

folosit sarea, soluţiile şi nămolurile saline în terapia 

unor boli şi afecţiuni. Efectele bacteriostatice ale sării 

i-a determinat pe oamenii tuturor timpurilor s-o folosească 

frecvent în conservarea alimentelor, inhibând 

dezvotarea bacteriilor. 

Din observaţiile în teren şi anchetele realizate 

asupra informatorilor locali din partea de est a 

Moldovei, au fost localizate cel puţin trei tipuri de surse 

de sare: sarea gemă, procurată din intercalaţiile 

nisipoase ale sarmaţianului fosilifer, izvoarele sărate 

descoperite cu precădere pe cursul mijlociu al văii 

pârâului Sărata şi petecele de sărături de tip bandlanduri 

cu cruste subţiri de sare cristalizată, identificate 

mai ales în preajma vulcanilor noroioşi din Depresiunea 

Elan-Horincea. Sarea cristalizată are în compoziţie 

nu numai clorură de sodiu, ci şi de potasiu, la 

care pe lângă gustul sărat este sesizabil şi cel pişcăreţ. 

Cu toate că nu sunt evidente astăzi urmele de 

exploatare a unor astfel de resurse, bătrânii din satele 

perimetrului bordurii estice înalte a Podişului Central 

Moldovenesc îşi amintesc că, în perioada primului 

război mondial şi cea interbelică, încă se mai extrăgea 

sare gemă. De exemplu, în satul Pietriţ din com. Dolheşti, 

fostul judeţ Fălciu, exploatarea sării constituia o 

ocupaţie importantă a ţiganilor, care, în zilele de târg 

o vindeau la Iaşi, Vaslui sau Huşi. În 1917, când linia 

Frontului a paralizat activitatea de exploatare a sării 

din perimetrul subcarpatic, s-au căutat alte resurse mai 

la îndemână, mai ales pentru localnici şi populaţiile 

dimprejur. Astfel, pentru a se evita specula, autorităţile 

poliţeneşti au interzis exploatarea necontrolată a sării 

de pe Dealul Corlate de la Pietriş şi din Dealul Holm, 

Prof. dr. Vicu Merlan - Huşi 

comuna Creţeşti, judeţul Fălciu. Aşadar, nevoia de sare 

dictată de condițiile de război a determinat găsirea şi 

reactivarea altor resurse, chiar slabe calitativ şi în 

amestec cu alte elemente alogene. 

În afara acestor resurse solide, prin informaţiile 

din teren am aflat că în unele perioade istorice au 

fost folosite şi izvoarele cu apă sărată, mai ales de pe 

valea pârâului Sărata (de unde şi toponimia) şi a afluenţilor 

săi temporari de pe cursul mijlociu, partea 

dreaptă. Aceste saramuri erau folosite de localnicii 

satelor Todireni, Ivăneşti, Lunca Veche, Muşata, 

Stuhuleţ s.a. 

În perieghezele efectuate pe această vale au 

fost identificate izvoare cu apă extrem de sărată sau 

mai diluate, unele pişcăreţe la gust, mai ales în 

apropierea fermei Sărata, la circa 3 km nord-vest de 

localitatea Berezeni, jud. Vaslui. 

În jurul izvorului şi pe cursul pârăiaşului se pot 

observa cruste de cristale de sare de la câţiva milimetrii 

la 2-3 cm grosime. 

Fiind departe de localităţile din jur, în arealul 

izvoarelor se văd în permanenţă urme proaspete de 

la animalele sălbatice, dovadă vie, că dintotdeauna, 

aceste locuri au fost preferate de fauna pădurilor înconjurătoare. 

În aceste condiţii s-a pus problema provenienţei 

apei sărate. Care este sursa ei de alimentare? 

Printr-un studiu perieghetic asupra vulcanilor noroioşi 

din Moldova, s-a constatat că majoritatea fenomenelor 

geologice telurice de acest gen, aduc la suprafaţă, prin 

intermediul apei, nu numai nămol, ci şi substanţe prin 

care apa în ascensiune, de la zeci sau sute de metri, 

le întâlneşte sub forma unor zăcăminte sau a unei 

sâmbure salifer. Astfel, apa preia în încărcătura sa o 

parte din cloruri sau alte substanţe solubile, 

depunându-le, în amestec cu gresii şi argile, sub formă 

de lavă la suprafaţa pământului. După evaporarea 

apei, sărururile se cristalizează în cruste de mărimi 

diferite, aciforme sau solzoase. 

Dovada faptului că astfel de izvoare au fost 

69


folosite din cele mai vechi timpuri stau şi vestigiile arheologice 

descoperite în imediata vecinătate a acestora. 

De exemplu, pe valea pârâului Sărata, la 50 m de 

izvorul sărat de lângă ferma Sărata, pe interfluviul din 

apropiere, au fost identificate numeroase fragmente 

ceramice şi chirpici de locuinţă, aparţinând civilizaţiei 

Noua (populaţii tracice) de la sfârşitul epocii bronzului, 

Halstatt şi La Tene din epoca fierului (geto-dacii) şi 

Sântana de Mureş, cultură specifică dacilor liberi din 

sec. II-IV. De asemenea, la limita estică a sitului arheologic 

pot fi remarcaţi doi tumuli din pământ (morminte 

funerare), aparţinând acestor populaţii ce au vieţuit 

cândva aceste meleaguri. 

În siturile arheologice din preajma izvoarelor 

sărate, mai ales de pe valea pârâului Sărata, au fost 

descoperite perieghetic fragmente de la vase care erau 

utilizate la cristalizarea sării. Aceste vase numite de 

arheologi brichetaje, au mai fost întâlnite în multe alte 

locuri din România, în special în prejma resurselor 

saline (Solca-Slatina Mare, Lunca-Poiana Slatinei (jud. 

Suceava) (Ursulescu, 1977, p. 307-310). Însă, în ge - 

neral, apa din Slatina sau Izvorul sărat era folosită în 

stare lichidă sau doar arareori era cristalizată prin 

evaporare cu ajutorul acestor recipiente ceramice 

(probabil pentru a o comercilaliza altor comunităţi la 

care astfel de izvoare lipseau) (Alexianu şi colaboratorii 

1992, p. 161). 

Saramura unor astfel de izvoare, prin compo - 

ziţia vastă pe care o au, deţine proprietatea de a coagula 

laptele de vaci sau oi (informaţie de la ciobanii 

bătrâni de pe Valea Săratei, care o foloseau în 

vechime. Astăzi această metodă e folosită din ce în ce 

mai rar sau deloc). 

Deşi nu s-au găsit resturi de amenajări în jurul 

acestor izvoare, nu este exclus ca în vechime să fi fost 

amenajate şi captate cu ajutorul unor buturoaie de 

lemn cu secţiunea ovală şi diametre mai mari de 50 

cm, aşa cum se mai păstrează astăzi în zona subcarpatică 

a judeţului Neamţ sau în alte părţi (Monah, 

Dumitroaia, Nicola 2008, p. 89). Apa sărată putea fi 

folosită şi la sărarea furajelor pentru vite şi oi. 

În preajma unor vulcani noroioşi cu erupţii 

halofile au fost descoperite aşezări preistorice importante 

(Valea Moşnişoarei, Dolheşti, jud. Iaşi, Chersăcosul, 

Stănileşti, jud. Vaslui) care foloseau atât nămolul 

profilactic salin, cât şi saramura şi chiar crustele de 

sare subţiri pentru alimentaţie (Merlan 2005, p. 8; Merlan 

2006; Merlan, Hapaleţ 2006; Merlan 2008; Merlan 

DACIA 

magazin 

2009, p. 26; Merlan 2010, p. 3) . 

Depuneri importante de sare se găsesc şi în 

perimetrul bandland-urilor, unde crusta de sare nu permite 

vegetaţiei să se dezvolte, ajungând la peste 3 cm 

grosime. De remarcat că astfel de sărături se găsesc 

cu precădere în preajma vulcanilor noroioşi fosili, iar 

la cei activi chiar la nivelul crustei craterului şi în de - 

versările din aval. 

Izvoarele sărate constituiau un loc de atracţie 

şi pentru animalele sălbatice, favorizând astfel o vânătoare 

bogată pentru triburile preistorice şi nu numai. 

Prezenţa sării şi a izvoarelor a dat naştere 

unor halotoponime şi halohidronime întâlnite în 

această zonă central-estică a Moldovei: 

-halotoponime: Sărătură, Sărături, Sărata, Gura 

Săratei, Obârşia Săratei etc. 

-halohidronime: Valea Săratei, Pârâul Sărata etc. 

(Curcă Roxana-Gabriela, 2008. p. 108-111). 

Sarea sau apa sărată a fost folosită, datorită virtuţiilor 

sale spirituale şi în riturile şi ritualuri autentice 

pentru acele vremuri. Nu întâmplător chiar şi astăzi, 

când se întâmpină un oaspete se face cu pâine şi sare. 

Sarea preia subtil energiile oculte negative ale celui 

care o atinge. De accea, de exemplu, după ce sarea 

gemă încălzită este plasată terapeutic în zona unui 

organ bolnav, vindecându-l, după folosire este aruncată 

într-o apă curgătoare sau îngropată în pământ. 

În concluzie, sarea atât de necesară organismului 

uman, prin multiplele virtuţi terapeutice şi magice 

care i se conferă, constituie un criteriu fundamental în 

mitologia istorică a unui neam. 

Zona estică a Moldovei a beneficiat de o poziţionare 

deosebită în repartizarea habitatelor umane, 

datorită resurselor subsolice şi solice, care, alături de 

factorul ambiental, a constituit elementul definitoriu în 

trasarea unui spaţiu mitic ancestral pe parcursul mai 

multor milenii consecutiv. 

Bibliografie: 

*Alexianu M., Dumitroaia Gh., Monah D., Exploatarea surselor de 

apă sărată din Moldova: o abordare etnoarheologică, în Thraco- 

Dacica, XII, Piatra Neamţ, 2008, p. 89; 

*Curcă Roxana-Gabriela, Halotoponime şi halohidronime în do - 

cumentele medievale din Moldova (sec. XV-XVII), în Biblioteca 

Memoriae Antiquitatis, XX, Piatra Neamţ, 2008, p. 109-111; 

*Dumitroaia Gh., Monah D. coordonatori, Sarea de la trecut la 

prezent, în Biblioteca Memoriae Antiquitatis, XX, Piatra Neamţ, 

2008; 

*Vicu Merlan, Vulcanul noroios de pe Valea Moşnişoarei, în rev. 

Terra Magazin, nr. 9, 2005, p.8; 

70


*Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Văii Bohotinului şi 

Văii Moşnei, Editura Lumen, Iaşi, 2006; 

* Vicu Merlan, Hapaleţ Grigorina – Monografia comunei Dolheşti 

- 500 de ani de atestare documentară, Editura Lumen, Iaşi, 2006; 

* Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii Husilor, 

Editura Lumen, Iaşi, 2008; 

*Vicu Merlan, Vulcanii noroioşi de pe valea Elanului, în rev. Elanul, 

nr. 94, dec. 2009, p. 3-6; 

*Vicu Merlan, Vulcanii noroioşi de pe valea Săratei, în rev. Loha- 

CONŞTIINŢA ROMÂNIEI 

Doamnelor şi domnilor, 

bine v-am regăsit! 

„Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, 

O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?” 

Cu acest citat al miticului Eminescu vreau să 

încep lucrarea mea pentru a pune în lumină încă o 

dată importanţa Congreselor de Dacologie, organizate 

şi conduse de dl. Napoleon Săvescu. Sunt 12 ani 

de când ecoul congreselor se ridică tot mai sus. 

E timpul să se trezească la viaţă conştiinţa românilor, 

a oamenilor de ştiinţă, a celor pregătiţi, de a 

smulge vălul misticismului genealogic şi de a purta la 

lumină, încet, încet, an de an, puţin câte puţin, orice 

veşti scrise din noaptea dacică. Noi, românii, vrem să 

ştim, nu vrem să construim un trecut idilic, vrem să cunoaştem 

cât mai mult despre noi, despre trecutul nos - 

tru, subliniind identitatea naţională, autodeterminarea 

naţională şi nu în ultimul rând naţionalismul. Congresele 

nu au un interes propriu, ci unul social, cu un rol 

de a trezi conştiinţele, de a ne reda mândria, demnitatea 

că suntem români, români îndârjiţi şi aprigi, ce demonstrează 

celor ce încearcă să ne destabilizeze, 

rădăcini adânci, lungi şi fioroase, precum câinii ce-şi 

arată colţii când sunt atacaţi. 

Istoria noastră este undeva acolo, precum 

cerul deasupra capetelor noastre, care, chiar dacă este 

acoperit de nori grei şi nu se vede, el este acolo şi 

nimic nu-l poate schimba şi iată că încet- încet norii se 

îndepărtează şi rămâne cerul senin. Vreau doar să 

spun că aceste voci „mute” , ca să spun aşa, ce vin din 

trecut, cum ar fi: „plăcuţele de la Tărtăria”, tăbliţele de 

la Sinaia”, trebuie ascultate cu atenţie, ele fiind ca grinzile 

afumate ale unei case ce susţin acoperişul. Ideea 

DACIA 

magazin 

nul, nr. 11, febr. 2010, p. 1-3; 

*Monah Dan, Dumtroaia Gh., Nicola Dan, Noi investigaţii etnoarheologice 

asupra izvoarelor sărate de pe Valea Muntelui, în Bi - 

blioteca Memoriae Antiquitatis, XX, Piatra Neamţ, 2008, p. 89; 

*Ursulescu Nicolae, Exploatarea sării din saramură în neoliticul 

timpuriu, în lumina descoperirilor de la Solca (judeţul Suceava), 

în Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologice, 28, 3, 

p. 307-317. 

Silvia Drumea Balcan, 

Italia 

de istorie vizualizată la exterior şi scrisă în interior în 

care nu se respectă măsurile reale ale personajelor, a 

caselor, a arborilor, ele sunt în funcţie de ceea ce figura 

narează, de ceea ce vrea să transmită, personificând 

forţe sau concepţii. Adevărurile istorice privesc acţiuni, 

locuri, ere şi figuri de personaje ilustre, dar şi de eroi 

şi zei. Chiar dacă lipseşte „cuvântul”, „faptul” există indiferent 

dacă este redat printr-o altă manieră, cea a 

simbolurilor, personificând forţe sau concepţii. 

Deoarece nu sunt un specialist în domeniu, 

mă rezum la a da un exemplu foarte cunoscut: reprezentarea 

grafică a morţii lui Decebal pe columna traiană. 

Lângă tulpina unui stejar, cu genunchiul îndoit, 

semnificând înfrângerea, însă întors şi cu fruntea sus, 

plină de mândrie, către inamic, mâna sprijinită de tulpina 

copacului falnic ce se înalţă deasupra tuturor inamicilor, 

formând un tot unitar cu acesta. Este momentul 

căderii, penetrării inamicului, este momentul deciderii 

de a se sinucide mai bine, decât să cadă în mâinile 

inamicului. Frapează însă proporţionalitatea măreţiei 

regelui dac, reliefată şi mărită de grandoarea copacului 

secular, fiind deci net superior din punct de vedere 

moral, inamicilor săi. Fu învins datorită numărului şi 

nicidecum datorită valorii. 

Acest exemplu mă duce cu gândul la Dacia, 

nume mitic, simbol al bogăţiei, al păcii, a tot ce este 

mai bun, liant al istoriei noastre, al culturii, al moralităţii, 

al mândriei şi al cutezanţei. Dacia, idealul civilizaţiei 

mitice, exprimă toate virtuţile şi nu lipsurile, iar virtutea 

este un dar al lui Dumnezeu, care pe daci îi caracteriza. 

Probele materiale ale unui trecut îndepărtat, reprezentând 

un paradox, vorbind de ceea ce ar trebui 

să tacă, abisul trecutului este un imens rezervor de poveşti 

şi mituri. 

71


Viaţa spirituală a geto-dacilor 

Cunoaşterea vieţii spirituale a unui popor, 

care a construit falnice cetăţi şi sanctuare pe vârfuri 

de dealuri şi munţi, care a creat o originală 

cultură materială cu performanţe în toate meşteşugurile 

de la ceramică la toreutică şi a avut 

forţă morală şi credinţă, care a unit zeci de uniuni 

tribale în lupta împotriva unor migratori sau succesiv 

a trei mari imperii, a captat adeseori atenţia 

unor istorici, filosofi, poeţi sau dramaturgi ai 

lumii antice, ca şi ai celei moderne. 

Secolul al XIX-lea a fost, prin intenţii, 

metodologie şi realizări, epoca în care s-au pus 

bazele cercetării ştiinţifice naţionale a culturii 

materiale şi spirituale geto-dacice. 

Drumul cunoaşterii, început cu B. P. Has - 

deu, Cezar Bolliac, Al. Odobescu, a cunoscut o 

primă însemnată realizare prin lucrarea lui Gr. 

Tocilescu „Dacia înainte de romani”(Bucureşti, 

1880), a atins una din culmi prin “Getica” lui Vasile 

Pârvan, în anul 1926 şi a continuat, s-a lărgit 

prin contribuţii majore, publicate în volume separate, 

fiind datorate lui Constantin Daicoviciu, 

Radu Vulpe, I. I. Russu, D. Berciu, Hadrian Daicoviciu, 

I. H. Crişan, N. Gostar, I. Qlodariu. 

Încercările de definire a fizionomiei morale 

a poporului român, de detectare şi explicare 

a sursei unor trăsături particulare, au prilejuit 

unor oameni de cultură, filozofi, folclorişti, istorici 

ai religiilor etc. sondarea unor perioade mai 

îndepărtate. Contribuţiile datorate lui Lucian 

Blaga şi Mircea Eliade se detaşează prin viziune 

şi nivel şi sunt indispensabile oricărei investigaţii. 

Dacă lipseşte deocamdată o sinteză documentată, 

intitulată „Viaţa spirituală a geto-dacilor”, 

aşa cum avem lucrări separate pentru 

ceramică dacică, feronerie, importuri romane în 

mediu dacic, cercetarea în acest domeniu are un 

trecut de 4 secole cu importante realizări. 

Religia dacică, înfăţişată ca o formă particulară 

de religie, cuprinde un ansamblu de credinţe, 

rituri şi instituţii, care s-au format pe un 

spaţiu mai întins al teritoriului carpato-pontodanubian, 

păstrează unele rădăcini în epoci mai 

îndepărtate şi dăinuiri în religiile şi culturile care 

DACIA 

magazin 

Maria-Alexandra Mihalache, 

Bucureşti 

au succedat-o. 

Asupra religiei daco-geţilor, informatiile 

cele mai ample le-a lăsat Herodot: „Iată în ce fel 

se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu 

mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea 

lor – pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleisis. 

Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi 

întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul 

îl trimit ca solie la Zamolxis, încredinţându-i de 

fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului 

se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la 

rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l 

de mâini şi de picioare pe cel trimis la 

Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i 

vânt, îl aruncă peste vârfurile suliţelor. 

Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi 

că zeul le este binevoitor; dacă nu 

moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că 

este un om rău; după ce aruncă vina pe el trimit 

după un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului 

cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii 

despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, 

spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc 

vreun alt zeu afară de al lor”. 

În ultimii 30 de ani, progresele în cunoaşterea 

vieţii spirituale dacice se datoresc unor ingenioase 

reinterpretări a izvoarelor literare antice, 

progreselor lingvisticii traco-dacice, celor din istoria 

religiilor şi, mai ales, aportului substanţial 

al arheologiei. 

Arheologia a dezvelit temple şi sanctuare, 

a dezvăluit o arhitectură civilă şi religioasă în 

echilibru armonios cu mediul, cunoştinţe de astronomie, 

probate prin sanctuarul rotund sau 

obiecte minore, cunoştinţe de medicină etc. Sanctuarele 

rotunde sau rectangulare din Muntii Orăştiei, 

de la Tilisca, Pecica, Bărboşi sau Batca 

Doamnei se alătură culturii materiale identice în 

dovedirea unităţii culturale a lumii geto-dacice. 

Lipsa totală a sculpturii monumentale şi 

a picturii murale este compensată de artele minore, 

orfevrărie, argintărie, decoraţia vaselor de 

ceramică. A fost remarcată eleganţa formelor şi 

geometrismul. Preferinţa pentru nonfigurativ ex- 

72


plicată de unii prin cvasi aniconismul religiei dacice 

devine tot mai relativă datorită noilor descoperiri. 

Până vor fi găsite ample înscripţii lapidare 

în Dacia preromană, datorită arheologiei se poate 

răspunde în prezent pozitiv la întrebarea dacă au 

cunoscut dacii scrisul. 

Cu toate că, raritatea scrisului, vitregiile 

vremii, sincretismul, timpul, cunoştinţele noastre 

incomplete despre imagine şi simbol, fac adeseori 

dificile stabilirea dăinuirilor dacice, prin cercetări 

multidisciplinare, reconstituirea spiritualităţii dacice 

originale şi totodată receptivă la valorile externe, 

va deveni treptat tot mai veridică. 

Herodot vorbeşte despre Zamolxis: 

„După câte am aflat de la elenii care locuiesc în 

Hellespont şi în pont, acest Zamolxis, fiind om ca 

toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav 

al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câştigându-şi 

libertatea, ar fi dobândit avuţie multă 

şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai 

lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă 

şi erau lipsiţi de învăţătură, Zamolxis acesta care 

cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai 

alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre 

eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept 

al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se 

clădească o sală de primire unde-i găzduia şi îi 

ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, 

îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii 

lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai întrun 

loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte 

de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta 

oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o 

locuinţă sub pământ. Când locuinţa fu gata se 

făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în 

adâncul încăperilor subpământene, unde stătu 

ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de 

părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În 

al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi 

aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui”. 

Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul 

unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric 

real, un taumaturg şi un reformator, care 

ulterior a fost divinizat, este o ipoteză acceptabilă. 

Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi 

mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra 

şi Moise. Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora 

– este însă o legendă naivă, repetată şi de Strabon 

(VII, 3, 5) şi respinsă chiar de Herodot, care era 

convins că “acest Zamolxis a trăit cu multă vreme 

înaintea lui Pythagoras” (IV, 96). Iar V. Pârvan, 

respingând această legendă, consideră total 

DACIA 

magazin 

greşită ideea grecilor că daco-geţii ar fi fost adep - 

ţii teoriei pitagoreice a tempsihozei. 

Dar o asemenea legendă s-a putut naşte 

tocmai pentru că anticii greci credeau că au sesizat 

asemănarea dintre Pitagora şi Zalmoxis, atât 

în ce priveşte doctrina, cât şi practicile cultului. 

Daco-geţii credeau într-o existenţă fericită după 

moarte; nu, propriu-zis, în „nemurirea sufletului”, 

căci nimic nu ne îndreptăţeşte să presupunem că 

ar fi cunoscut ideea de „suflet”, în sens spiritual. 

Privită sub raportul practicilor de cult, religia 

daco-geţilor era o religie iniţiatică şi mistică. Pentru 

această religie, caracteristic era actul iniţiatic 

al retragerii temporare în ceea ce semnifică „cealaltă 

lume”, şi anume, într-o locuinţă subterană 

sau într-o grotă. Aşadar, daco-geţii credeau că atât 

cei iniţiaţi, cât şi urmaşii lor chiar (cu alte cuvinte: 

oaspeţii chemaţi de Zamolxis la ospăţul ritual), 

“nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc 

unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de 

toate bunătăţile”. Această credinţă într-o postexistenţă 

în forme materiale analoage vieţii terestre 

– credinţă pe care o întâlnim şi la egipteni, la 

perşi, la celţi sau la germani – dovedeşte nivelul 

superior al gândirii religioase a daco-geţilor. 

Religia lor era politeistă, – la fel ca religia 

tuturor popoarelor indo-europene. Zamolxis însă, 

divinitatea chtoniană, a rămas – cel puţin, începând 

din secolul lui Herodot – divinitatea supremă 

a daco-geţilor. După unii autori, 

„Ge be leizis îi dispută domnia asupra împărăţiei 

umbrelor. În virtutea anumitor schimbări survenite 

în religia lor, o parte dintre geto-daci începuseră 

să creadă că la Gebeleizis şi nu la 

Zamolxis merg cei care părăsesc lumea pământească”. 

Alţi autori admit că „cele două divinităţi, 

iniţial distincte, să se fi contopit; dar nimic 

nu ne îndreptăţeşte să-l transformăm pe Zamolxis, 

zeu suprem, într-o divinitate urano-solară”. 

Concluzia cea mai plauzibilă este bazată 

pe însăşi etimologia (în general acceptată) numelui 

divinităţii: în limba tracă cuvântul zamol înseamnă 

“pământ”. Zamolxis era izvorul vieţii, 

zeul vegetaţiei, al reînvierii naturii, atributele lui 

erau legate de creşterea vitelor şi rodul ogoarelor. 

Ca zeu al roadelor pământului, domnia lui se extindea 

şi asupra împărăţiei morţilor, rămânând totodată 

iniţiatorul şi divinitatea care patrona cultul 

iniţiatic. Din noţiunea de pământ dătător de viaţă 

şi belşug a fost plăsmuită figura unei zeităţi cu 

trăsături şi facultăţi umane. 

73


Proces penal „Mihail Eminescu” 

Poate avea loc un proces 

penal împotriva celor implicaţi în 

arestarea lui Mihail Eminescu, pentru 

anii de martiraj la care a fost 

supus, pentru moartea sa? Un astfel 

de proces poate fi deschis. 

Un popor fără reperele sale 

spirituale îşi pierde propria identitate, 

cedează teritoriul său spiritual 

celor potrivnici şi, în consecinţă, îşi 

pierde o bună parte din pământul 

ţării, fie prin anexiuni externe, fie 

prin înstrăinări interne. S-a ajuns 

ca Mihail Eminescu să fie aproape 

scos din şcoli şi universităţi. Nici 

vorbă de catedre Eminescu, la facultăţile de litere, 

nici vorbă de instituirea zilei de 15 iunie ca zi 

naţională Mihail Eminescu. După mai bine de un 

secol, de la actul de terorism politic, guvernamental, 

împotriva lui Mihail Eminescu, adevărul a 

ieşit la lumină. Mihail Eminescu a fost capabil să 

înfrunte Imperiul austro-ungar, militând pentru 

eliberarea Ardealului din captivitatea în care 

căzuse în 1866 şi pentru Unirea acestuia cu Patria-mamă, 

România. Pentru această activitate 

unificatoare a fost arestat şi supus unei asasinări 

lente, cu mercur, în final cu doză ucigşă-injecţii 

cu mercur şi cu loviturile primite-plagă craniană 

sângerândă. Pentru această activitate, pentru întreaga 

sa creaţie, pentru iubirea sa faţă de Neam 

şi Dumnezeu, Mihail Eminescu a devenit martirul 

românilor cu aură de sfânt. Martir din sfera 

creaţiei literare şi a ziariştilor. 

Azi, partea de răsărit a României este în 

captivitate, conform Pactului dintre Stalin şi Hit - 

ler, din 1939. Avem în vedere nordul Bucovinei 

şi Basarabia. URSS a anexat şi Ţinutul Herţa. 

După dispariţia URSS, o bună parte din răsăritul 

României, a rămas în componenţa Ucrainei, iar 

pe un sector din Basarabia s-a constituit Republica 

Moldova, cu capitala la Chişinău. Împotriva 

tendinţei Chişinăului, de reunire cu România, se 

DACIA 

magazin 

Gheorghe Gavrilă Copil, 

Preşedinte al Societăţii Culturale „Bucureşti-Chişinău ” 

opun, atât Rusia, cât şi Ucraina. 

Dreptul istoric, dar şi cel internaţional 

oferă posibilitatea Reîntregirii 

României pe cale paşnică. 

Ucraina sperăm să înţeleagă că viitorul 

său stabil înseamnă restituirea 

către România a nordului 

Bucovinei, a ţinutului Herţa, a nordului 

Basarabiei şi a sudului 

Basarabiei, în caz contrar va fi 

macerată şi dizolvată ca naţine de 

către Federaţia Rusă. Europenitatea 

Ucrainei poate funcţiona salvator 

pentru Ucraina, prin relaţii cu 

România, în spiritul adevărului, în 

spiritul dreptăţii. Pentru Eminescu şi pentru 

Mihai Vodă Viteazul, pentru spiritul românesc, 

azi, imperiul austro-ungar înseamnă imperiul 

ucrainian şi politica imperială a Federaţiei ruse. 

Politica vecinilor noştri de la răsărit este construită 

pe minciună şi pe abuz de putere. N-au nici un 

drept asupra acestor teritorii, aşa cum nici un 

drept nu a avut imperiul austro-ungar asupra 

Transilvaniei. 

Dacă cei ce l-au martirizat, l-ar fi lăsat 

în libertate, Eminescu ar fi fost prezent la 1 Decembrie 

1918 la Alba Iulia, la Unirea Transilvaniei 

cu România. A fost prezent sufleteşte şi tot 

prezent este şi acum în sufletele noastre, în bătălia 

spirituală pentru consolidarea vieţuirii noastre 

multimilenare, pe acest pământ. Aşa cum un alt 

martir cu aură de sfânt, Mihai Vodă Viteazul, 

reîntregitorul Daciei, a fost activ în sufletele 

românilor, de la 1601 până în 1918, voivodând 

pentru reîntregirea ţării, aşa a fost şi Mihail Emi - 

nescu şi după asasinarea sa, aşa cum sunt, împreună 

şi azi, până la reunificarea deplină a 

României. Eminescu a militat prin excelenţă pentru 

armonizarea relaţiilor între români şi vecinii 

lor, în spiritul adevărului. Numai adevărul ne face 

liberi şi buni. Dumnezeu este cu cei care nu renunţă 

la adevăr. 

74


Trebuie deschis procesul penal împotriva 

guvernanţilor din anii 1883-1889. Guvernul 

României, guvernele României, de după acest 

proces, prin hotărâre judecătorească, vor fi constrânse, 

să recunoască, în mod public, nedreptatea 

făcută lui Eminescu şi să procedeze în 

consecinţă, redându-i locul pe care îl merită în învăţământul 

românesc: să se înfiinţeze la universităţi 

„catedre Mihail Eminescu”, să se instituie 

ziua de 15 iunie ca zi naţională Mihail Eminescu. 

Pentru a se ajunge aici, trebuie publicat 

codul penal şi civil de pe vremea lui Eminescu. 

Deşi există cărţi în care şi aspectul juridic este 

DACIA 

magazin 

luat în seamă, considerăm că se va reuşi să se declanşeze 

o mişcare de solidarizare cu Eminescu, 

pentru un proces penal, doar prin republicarea 

acestui cod penal şi civil. Cine îl va retipări?! 

Când îl vom avea la îndemână, toţi cei interesaţi?! 

Institutul de cercetări juridice nu are ca temă de 

cercetare stabilirea adevărului în cazul Mihail 

Eminescu! Având în vedere că Mihail Eminescu 

este prezent, acum şi mereu, în plaiul nostru sufletesc, 

închei aceste rânduri, zicând: 

Sărut mâna Mihail Eminescu şi binecuvântă 

poporul român! 

Monumente arheologice de tip 

Sântana de Mureş-Cerneahov din zona 

Bărăganului Ialomiţean 

În lucrarea noastră ne-am propus să 

prezentăm descoperirile de tip Sântana de Mureş- 

Cerneahov cunoscute până în prezent pe teritoriul 

judeţului Ialomiţa. Demersul nostru are la bază 

studii cu privire la întreg arealul acestei culturi, 

dar şi lucrări cu referire la zona geografică investigată. 

Documentaţia cunoscută cu privire la localităţile 

în care s-au descoperit materiale ce 

aparţin culturii Sântana de Mureş-Cerneahov a 

fost actualizată cu informaţii mai noi, rezultate în 

urma cercetărilor arheologice sau a descoperirilor 

întâmplătoare. 

Hărţile şi ilustraţia selectată atent, care înfăţişează 

cele mai importante şi semnificante 

obiecte de patrimoniu muzeal, aflate în colecţia 

de arheologie a Muzeului Judeţean Ialomiţa, 

completează lucrarea, oferind astfel o posibilitate 

în plus de a aprecia corect atribuirile cronologice 

şi culturale. 

În anul 1951, are loc prima descoperire 

arheologică, pe braţul Borcea, la Făcăeni [1] . În 

condiţii întâmplătoare s-a descoperit un mormânt 

Radu Coman, 

Muzeul Judeţean Ialomiţa, 

Baza de cercetare şi expunere muzeală Oraşul de Floci 

de înhumaţie având ca inventar un vas de tip castron, 

lucrat din ceramică. 

Pe cursul inferior al râului Ialomiţa, la 

Copuzu, au fost semnalate între anii 1960-1965, 

de un localnic, mai multe morminte de înhumaţie. 

Descoperirea fortuită a unui alt mormânt de înhumaţie 

în zonă, va determina în anul 1972 ini - 

ţierea de săpături arheologice. Cercetările s-au 

desfăşurat pe parcursul a şapte campanii arheologice. 

Au fost descoperite un număr de 27 de 

morminte, din care 22 de morminte de înhumaţie 

şi 5 de incineraţie [2] . 

Noi cercetări de suprafaţă au fost întreprinse 

începând din anul 1970 şi au contribuit la 

descoperirea unor importante monumente de tip 

Sântana de Mureş-Cerneahov [3] . 

Prima săpătură într-o aşezare aparţinând 

acestei culturi a fost efectuată în localitatea 

Fierbinţi-Târg. Cercetarea arheologică a avut un 

caracter de sondaj [4] . 

Cu ocazia unei săpături de salvare în 

aşezarea geto-dacică de la Giurgeni-Mozacu, din 

anul 1986, a fost descoperită şi publicată o groapă 

75


bordei de secolul IV d.Hr [5] . În acelaşi an, la 

Feteşti-Vlaşca, pe malul stâng al braţului Borcea, 

pe terasa platoului înalt, a fost descoperită întâmplător 

o strachină [6] . 

Din anul 1990, cursul inferior al râului 

Ialomiţa şi cel al braţului Borcea au intrat întrun 

amplu program de cercetări arheologice de 

suprafaţă [7] , coordonat de specialişti din cadrul 

Muzeul Judeţean Ialomiţa [8] . 

Începând cu anul 2008 se descoperă o 

nouă aşezare de tip Sântana de Mureş-Cerneahov, 

pe latura de V a lacului de la Gura Văii, pe terasă; 

semnalăm prezenţa masivă şi a materialului arheologic 

geto-dacic [9] . Tot din acest an, cercetările 

arheologice de teren pun în evidenţă un nou mo - 

nument de tip Sântana de Mureş-Cerneahov, 

descoperit la 500m SE de Chirana, în zona de 

luncă a râului Ialomiţa. 

Alte două aşezări sunt descoperite în anul 

2010, una la 400m SV de M. Kogălniceanu [10] , 

pe terasa de N a râului Ialomiţa, cealaltă la 300m 

NE de Luciu [11] , tot pe terasă. Această aşezare se 

întinde până la M. Bravu [12] . 

O nouă aşezare a fost descoperită în anul 

2011, în partea de NE a judeţului Ialomiţa, la 4km 

NE de Giurgeni, în zona de luncă a râurilor 

Ialomiţa-Călmăţui [13] . 

DACIA 

magazin 

Nici cercetările privind aşezările Sântana 

de Mureş-Cerneahov nu se regăsesc în tema unor 

cercetări arheologice sistematice. Poate 

cercetările arheologice sistematice, pe viitor, 

vor oferi un cadru complet al evoluţiei culturii 

Sântana de Mureş-Cerneahov în regiunea 

Bărăga nului ialomiţean. 

____________ 

1. Barnea I., 1966, 157-158; Mitrea B., Preda C.,1966, 86 

2. Muşeţeanu C., 1986, 209-221 

3. Şerbănescu D., Trohani G., 1978, 17-42; Trohani G. 

1986, 15-36 

4. Isăcescu C. ,1983, 111-121 

5. Chiţescu L. şi colab. ,1992, 57-61 

6. Informaţie de la dl. Matei Gheorghe, căruia îi mulţumim 

pe această cale. 

7. Coman R., 2003-2004, 221-224 

8. Vlad F., Matei Ghe., 2003-2004, 197-220 

9. Inedit. 

10. Cercetarea de suprafaţă a pus în evidenţă o aşezare de 

mici dimensiuni cu material arheologic puţin. 

11. Periegheze Dragomir C., Coman R. 

12. Inedit. Localitatea M. Bravu aparţine de judeţul Brăila. 

Materialul arheologic se află la Baza de cercetare şi expunere 

muzeală Oraşul de Floci. 

13. Periegheză Coman R. Aşezarea se află amplasată mult 

mai aproape de localitatea Călmăţui, judeţul Brăila, dar 

terenul aparţine judeţului Ialomiţa, pe care se fac culturi de 

orez. 

PÂINEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE… 

PÂINEA……….PRESCURA………Mai sfinte 

decât sfintele…..spune o vorbă din străbuni. 

Pâinea este unul dintre cele mai vechi alimente. 

Nimic nu se compară cu mirosul de pâine 

proas pătă şi caldă abia scoasă din cuptor. Dezvoltarea 

agriculturii a început acum aproximativ 10.000 de ani, 

odată cu sfârşitul erei glaciare. Oamenii acelor vremuri 

au fost cei dintâi consumatori de pâine. Arheologii au 

descoperit, de-a lungul timpului, cavităţi umplute cu 

boabe de grâu în zonele în care înfloreau civilizaţiile 

preistorice. 

Grâul a constituit baza alimentaţiei pentru majoritatea 

popoarelor Europei. 

Strămoşii noştri geto-daci foloseau în alimen- 

elev Teodora Mistodie – clasa a VI-a C 

Şcoala cu clasele I-VIII nr. 81, Bucureşti 

Coord. prof. dr. SIMONA DANIELA GRIGORE 

taţie grâul, care este a doua cereală ca importanţă în 

siturile dacice. Grâul putea fi gătit fie fiert sub formă de 

terci, fie măcinat şi utilizat la producerea unor lipii sau 

chiar a pâinii dospite. Deşi nu s-au găsit bucăţi de 

76


pâine carbonizată, se poate presupune existenţa acesteia 

la daci, un argument în acest sens fiind cuptoarele 

menajere descoperite în aşezările dacice. 

La vechii daci, cu o zi înainte de înmormântare, 

în curtea decedatului, avea loc un “festin funerar”, 

în doi timpi sacri: unul nocturn, în ultima noapte 

de priveghi, la care participau unchiaşi mascaţi, ospăţ 

ce semnifica masa luată de mort cu strămoşii lui. Cel 

de-al doilea timp, diurn, avea loc dis-de-dimineaţă, în 

ziua înmormântării, la el luând parte membrii familiei. 

Cuvântul pâine este un termen încărcat de 

sacralitate, făcând parte dintr-o serie de cuvinte ce definesc 

spaţiul românesc.Pâinea este unul dintre alimentele 

cele mai vechi şi mai simple, iar mirosul şi 

gustul său amintesc de căldura casei părinteşti de 

odinioară. Fără ea nu se poate concepe masa românului. 

Există în credinţa noastră dacică şi mai apoi ortodoxă 

şi pâini sacre în adevăratul sens al cuvântului: 

prescura. Ea nu poate fi făcută de oricine. Liturghierul 

prevede anumite cerinţe în ceea ce priveşte plămădirea 

prescurilor: Ele trebuie să fie făcute din făină albă 

de grâu curat, nu prea veche şi nealterată, să fie 

preparate cu apă naturală, potrivit de sărate, dospite, 

bine coapte şi cu gust firesc. Prescurile folosite la 

Sfânta Liturghie trebuie făcute de o persoană credincioasă 

şi care trăieşte în curăţie, de obicei o femeie 

văduvă. Această concepţie nu are o bază în tradiţia 

Bisericii, dar s-a împământenit cu timpul. Se presupune 

că originea credinţei potrivit căreia doar cei 

care trăiesc în curăţenie pot să plămădească pâine, 

care va fi prefăcută în Trupul lui Hristos, îşi găseşte corespondent 

în interdicţia aplicată celor care au săvârşit 

păcate grave şi sunt opriţi de la Împărtăşanie. Aceştia 

din urmă, nu numai că nu pot să facă prescuri, ci, până 

când nu se pocăiesc, nu le pot aduce la altar nici pe 

cele făcute de alţii. Prescurile trebuie să fie bine crescute, 

coapte şi proaspete. Omul care face prescurile, 

fie el bărbat sau femeie, trebuie să fie gospodar. Apoi, 

trebuie să ştie cum să plămădească compoziţia. 

Forma rotundă a prescurii simbolizează dumnezeirea 

fără început şi sfârşit. De asemenea, aspectul 

fărâmei de pâine sfinţită trimite la rotunjimea pământului. 

La noi este folosită prescura cu „patru cornuri“, 

în formă de cruce. În ultimul timp, în special la oraşe, 

s-au răspândit prescurile rotunde mici, cu o singură pecete. 

Prescurile mai pot fi cu trei „cornuri“ şi simbolizează 

Sfânta Treime. 

Prescura „în şase cornuri“ este formată din 

„cornuri“, adică din pâini mai mici, rotunde, unite între 

ele, astfel că prescura seamănă cu o stea. Fiecare 

pres cură poartă o pecete cu însemnele IS-XC NI-KA 

DACIA 

magazin 

(Iisus Hristos Biruitorul), sub formă pătrată făcută cu 

pristolnicul (numit în alte părţi şi prescurnicerul). La 

o primă vedere se poate lesne observa modelul imprimat 

în aluat. Pecetea care distinge prescura de pâinea 

obişnuită poartă însemnul: Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge/ 

Biruitorul (NIKA - în limba greacă). 

Pentru vlahii din Serbia, pâinea nu este doar 

hrană sau pomană dată pentru sufletele celor răposaţi, 

ci şi un document de valoare istorică inestimabilă. În 

sudul Dunării, pâinea rituală a vlahilor poartă pe ea 

semne asemănătoare cu cele de pe Tăbliţele de la 

Tărtăria. Colacii ce se împart la parastase şi la sărbătorile 

morţilor nu au însemne creştine, ci simbolurile 

celei mai vechi scrieri de pe pământ. Când firul vieţii se 

rupe, iar vlahul trebuie să păşească în lumea cealaltă, 

cei rămaşi pe pământ fac o pâine căreia îi spun muos. 

Denumirea muosi se referă la străbuni, aceştia fiind rugaţi 

să vină la pomană, să petreacă şi să-l ajute pe cel 

care tocmai a murit să se descurce în lumea de dincolo. 

La nordul Dunării, principalele sărbători ce le sunt consacrate 

strămoşilor se numesc moşi. 

Odinioară, prescura şi pâinea se făceau în 

cuptor sau la ţest. 

Ţestul este în credinţa populară românească 

personificarea cuptorului preistoric de copt pâinea, o 

semisferă din lut asemuit Soarelui şi care, împreună 

cu vatra pe care se aşază aluatul, formează pereche 

divină ce zămisleşte pâinea sacră. 

Ţestul era un clopot ceramic dotat cu o vergea 

pentru apucare. Făcut din pământ galben, câlţi, pleavă 

de grâu, balegă de cal, el se uda şi se călca cu piciorul 

de nouă ori, şi-l întoarce, şi-l turteşte, şi-l snopeşte, să 

iasă şi ţăstu tare, să nu crape. Drept tipar se ridica un 

muşuroi de pământ peste care se presăra cenuşă. 

Pasta frământată se întindea până devenea subţire şi 

se lăsau orificii pentru vergea. Se usca la soare. Momentul 

finalizării se hotăra în funcţie de sunetul scos 

la ciocănire: trebuia să sune ca oala. 

Un ţest uscat cântărea cam 25 de kg. Se păstra 

pe vatră sau se agăţa de horn. 

77


La ţest se cocea pâinea, dar şi turte, mălai, 

asmă, dovleac. Se puteau face şi unele mâncăruri. 

Drept combustibil se utilizau coceni şi ştiuleţi curăţaţi 

de porumb ori paie de cereale ce-l încălzeau pe 

dinăuntru până se înroşea. Pâinea se introducea cu 

cârpătorul, apoi ţestul se cobora pe vatra fierbinte, 

Ce este important este faptul că geto-dacii au 

fost cunoscuţi de către popoarele vremii lor, cum 

spunea bine „părintele” istoriei, Herodot, că „sunt cei 

mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Ca să fii viteaz şi 

drept trebuie să ai o voinţă venită din credinţă, iar cre - 

dinţa, e ceva de care nu se poate trece . „Credinţa fortifică 

voinţa, iar stăruinţa despică piatra”. 

Religia este cel mai impresionant lucru, care 

defineşte de cele mai multe ori un popor, ea ajutând 

de multe ori chiar la individualizarea poporului respectiv. 

Religia unui popor influenţează toate domeniile de 

activitate ale statului şi îl ajută la progresul sau regresul 

său economic, politic sau cultural. Divinitatea 

hotărăşte binele sau răul, binecuvântarea sau 

pedeapsa supuşilor sau nesupuşilor săi. 

Ideea nemuririi zamolxiene era etica tinerilor 

războinici, „lupii daci", care se bucurau la moarte şi 

râdeau în faţa acesteia tocmai pentru a-şi arăta bărbăţia. 

Aceştia luptau şi mureau veseli sub stindardul 

„capului de lup". Preotul Arsenie Boca spunea: „Fericiţi 

cei ce mor în Domnul, căci faptele lor vin cu ei - trăiesc 

în veşnicie”. 

Daco-geţii credeau cã atât cei iniţiaţi, cât şi urmaşii 

lor chiar (cu alte cuvinte: oaspeţii chemaţi de 

Zamolxis la ospăţul ritual) „nu vor muri, ci se vor muta 

numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea 

parte de toate bunătăţile”. 

Neamul tracilor a fost măreţ în antichitate şi 

vestit atât prin rezistenţa fizică a bărbaţilor, cât şi prin 

priceperea poporului, în general, în leacuri ancestrale. 

Drept dovadă, filozoful Socrate mărturisea că el a învăţat 

de la un ucenic al lui Zalmoxis un descântec dintre 

acelea „care-i fac pe oameni nemuritori". Mai târziu, 

peste secole, Clement Alexandrinul reproşa grecilor că 

nu sunt originali în civilizaţia lor şi că aceştia au învăţat 

de la traci formulele descântecelor pentru însănătoşire: 

„sanas incantationes a thracibulus accepisti" (Clement 

Alexandrinul, „Indemn către neamuri", Migne, PG t8, 

Nemuritorii 

DACIA 

magazin 

acoperind-o. Peste ţest se punea jăratic. Timpul de 

coacere varia între 15 şi 30 de minute. 

Produs exclusiv de femei, ţestul este consi - 

derat o invenţie a acestora, ca şi olăria manuală de început. 

În România, ţestul este documentat arheologic 

încă din Neolitic. 

Păun Voinea şi Cătălin Andrei, 

Buzău 

col.175). 

Religia dacilor din epoca Regatului ajunsese 

la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte 

religii ale popoarelor învecinate. Statul dac nu 

corespundea tiparului vremii. 

În limba tracă, cuvântul zamol înseamnă 

„pãmânt”. Zamolxe era izvorul vieţii, zeul vegetaţiei, 

al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de 

creşterea vitelor şi rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor 

pământului, domnia lui se extindea şi asupra împărăţiei 

morţilor, rămânând totodată iniţiatorul şi divinitatea 

care patrona cultul iniţiatic. 

Esenţa zamolxianismului este cunoaşterea ştiinţifică 

a realităţilor universale şi credinţa în nemurirea 

spiritualităţii din om. La daco-geţi, sufletul e nemuritor. 

Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de 

nemurire. De aceea, el nu are niciun preţ la război şi 

trebuia jertfit fără părere de rău. Omul nu poate ajunge 

la nemurire decât curăţindu-se de patimă: carnea, 

vinul, femeile. Mai ales vinul aduce ticăloşirea omului. 

Informaţiile pe care le avem despre Zamolxe, 

chiar puţine, îl prezintă ca pe un mare iniţiat, de la care 

vine credinţa în nemurire, din toate astea decurgând 

cinstea, demnitatea, cumpătarea, încrederea în posibilitatea 

de a cunoaşte lumea. 

Gebeleizis, alt zeu al dacilor, era zeul furtunii 

şi al fulgerului. Când nu este în ipostaza de luptător ori 

vânător, el are trăsăturile unui călăreţ paşnic, purtând 

în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este 

reprezentat având trei capete, (tricefal), asemenea 

câinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvântător, 

având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau 

desfăcute, iar celelalte strânse către podul palmei. 

Apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria 

şi Odesos (Varna), iar la Limanu (jud. Constanţa) 

Derzelas apare călare; ca, de altfel, şi în ceramica de 

la Răcătau şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti- 

Herăstrău şi Surcea (jud. Constanţa). 

78


În iconografia românească s-a păstrat ca 

Sf.Ilie. 

Cavalerul Trac - tânăr zeu al tracilor balcanici 

şi danubieni, e reprezentat călare, adesea în scene de 

vânătoare. - numit „Theos Heros" – stăpân, căpetenie, 

mai apoi semizeu de origine muritoare. Numai ortodoxia 

creştină îl prăznuieşte pe Sfântul Gheorghe şi îl 

cinsteşte prin onomastică, prin nume ca Gheorghe, 

George, Geta, Georgeta. 

Unii cercetători spun că acest Cavaler danubian 

sau trac, zeitate supremă solară a lumii getodace, 

reînviată de localnici în perioada de rezistenţă 

antiromană (sec. I î.H. -I d.H.), a devenit zeu unic al 

daco-romanilor (circa secolul II) şi s-a transformat în 

perioada introducerii creştinismului (sec. III-IV), mai 

întâi, prin asimilare cu Iisus, apoi cu Dasius-Gheorghe, 

devenind, în final, odată cu instaurarea creştinismului, 

Sfântul Gheorghe. Iconografia românească l-a păstrat 

în chipul Sf.Gheorghe. 

Chiar dacă nu e aşa, şi atunci ca şi acum între 

prieteni, sau înainte de a fi adversari, erau legături, 

economice, politice. Se împrumutau idei, conceptii, 

între diferite grupări. Ca şi în artă sau oricare domeniu 

de activitate, la început imiţi, apoi îţi formezi propria 

personalitate şi îţi creezi drumul tău. Aşa şi ortodoxia 

creştină a împrumutat din religia dacilor, ce şi-a dorit, 

apoi a evoluat firesc. 

Nu-i de neglijat nici faptul că în cultura oricărui 

popor joacă un rol important alimentaţia. 

Se spune ca omul este, de fapt, ceea ce 

manâncă, iar dacii numeau hrana naturală, hrană vie. 

Avantajele acestui stil de viaţă sunt nenumărate: sănătate, 

energie, echilibru fizic şi psihic, tinereţe, vitalitate, 

imunitate. 

Cu privire la chipul spiritual şi fizic al locuitorilor 

din părţile noastre Ammianus Marcellinus în „Rerum 

gestarum libri XXXI” (Istoria romana în 31 de cărţi), 

când trece pe pământurile dace, ajunge la descrierea 

populaţiei: dacii îi intrec pe romani „în privinţa 

deplinătăţii puterilor trupeşti şi a privilegiului unei vieţi 

mai îndelungate, iar lucrul acesta, cred ei, stă în legătură 

cu faptul că nu se îmbuibă cu necurăţenia 

mâncărurilor calde, ci, mereu în puterea vârstei, îsi răcoresc 

trupurile cu stropii reci de rouă, sunt stăpâni pe 

dulceaţa unui aer mai curat şi simt înaintea tuturor 

razele soarelui dătător de viaţă, rămânând până acum 

neatinşi de relele civilizaţiei umane”. Când vorbim despre 

alimentaţie naturală, vorbim despre respectul faţă 

de viaţă, respectul faţă de noi înşine şi mai ales res - 

pectul faţă de legile universale. 

Troster scrie că - Sidonius Apollinaris laudă, 

DACIA 

magazin 

în scrisoarea sa către Agricola, marea cumpătare a 

regelui dac la mâncare şi băutură, aşa încât la masa 

regelui, de obicei, nu era destulă băutură. Se aducea 

mâncare puţină şi bună, şi conversaţia constituia de 

fapt adevărata hrană, deoarece aici trebuia să se discute 

sau ceva folositor, sau dacă nu, nimic. Dacă după 

masă regele ieşea la aer să joace scândura, el arunca 

iute, vorbea prietenos dacă reuşea o aruncare bună şi 

tăcea dacă aceasta era rău executată. Tot aşa râdea 

şi se păzea în general ca nu cumva în timpul jocului 

cineva să se teamă de el; singura şi unica lui plăcere 

era să fie victorios şi se comporta şi în joc ca un 

philosophus şi ca un soldat curajos. 

Din izvoarele ce ne-au rămas, portul dacilor 

este izbitor de asemănător cu al ţăranilor din aceste 

locuri de poveste; oamenii de rând purtau părul retezat 

pe frunte şi lăsat în plete peste umeri; erau comatii 

(pletosii), iar dacii nobili tarabostes, purtau căciulite de 

lână pileum . Purtau mustăţi şi barbă bogată, pantaloni 

erau mai largi sau mai strânşi, cămaşa despicată în 

părţi, purtată pe deasupra pantalonilor, încingându-se 

cu un brâu lat; o haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie 

scurtă, fără mâneci uneori cu franjuri, ori o şubă lungă; 

Femeile purtau părul pieptănat pe tâmple, cu cărare la 

mijloc şi strâns la spate, într-un coc. Purtau o cămaşă 

încreţită, cu mâneci scurte, fustă; purtau uneori şi o 

manta lungă, bogat drapată.. 

Cercetări mai noi au remarcat unele similitudini 

între casa dacică şi cea a ţăranilor români în lucrările 

lui Nicolae Dunăre – „Contribuţii la studiul 

gospodăriei ţărăneşti cu curte închisă şi întărită la 

români”, Nicolae Lupu – „Contribuţii la cunoaşterea 

arhitecturei locuintei dacice”, reprezentată pe reliefurile 

Coloanei lui Traian si forme arhitecturale ale locuinţelor 

ţărăneşti de la începutul secolului XX de pe teritoriul 

Daciei; Radu Maier, Germina Comănici – „Unitate şi 

continuitate privind unele elemente ale arhitecturii 

ţărăneşti din Transilvania”. 

Cultura dacilor era măreaţă şi a rămas 

măreaţă prin însăşi valoarea ei, cu elemente de profunzime: 

unul dintre acestea, unul din simbolurile fără 

de tăgadă folosit în bijuterii şi totodată cel mai important 

simbol sacru al lor, a fost spirala. Cercetătorii din 

zilele noastre afirmă cu tărie că naşterea universului 

este în spirală. Ce argument mai plauzibil decât acesta 

al nemuririi acestui popor ? 

Tudor Arghezi după citirea cărţii „Dacii”, de 

Hadrian Daicoviciu scria: „Din emoţie în emoţie, am 

simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă. 

O să mă duc, de m-ar lăsa puterile, la Orăstie să plâng 

la zidurile ei ”. 

79


V. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A FILIALELOR 

DACIA 

magazin 

ANUNŢ - INVITAŢIE 

Al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie 2011: 

«O provocare a istoriei: Plăcuţele de la Sinaia» 

August 13, 2011, Bucureşti, România 

Organizator: Dacia Revival International Society 

Preşedinte: Dr. Napoleon SĂVESCU 

21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A. 

Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172; 

FAX: (718) 728- 7635; 

E- mail: PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com, mail@dacia.org 

Website: http://www.dacia.org/ 

Doamnelor şi domnilor, 

«Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita 

să participaţi cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XII-a ediţie a Congresului Internaţional 

de Dacologie 2011, cu tema: 

«O provocare a istoriei: Plăcuţele de la Sinaia». 

Congresul va avea loc la Bucureşti, în ziua de 13 august 2011, la Teatrul „Odeon” 

din Calea Victoriei nr. 44-46, începând cu orele 9,00. Accesul în sală de la orele 8,00. 

Cu aceeaşi pasiune pentru adevăr, cu 

aceeaşi dorinţă de a releva rolul primordial al 

strămoşilor daci în făurirea istoriei poporului nostru, 

sesiunile şi programele asociate congresului 

vor acoperi multiple aspecte ale istoriei Daciei. 

Aceste variate oportunităţi de schimb intelectual 

vor marca stadiul actual al cercetărilor şi vor su - 

gera direcţiile lor viitoare dând, în acelaşi timp, 

atât cercetătorilor consacraţi, cât şi celor mai 

tineri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte comunicările. 

Tema congresului din acest an este o 

provocare ştiinţifică, intelectuală şi de logică, cu 

atât mai mult cu cât celebrele Plăcuţe de la Sinaia 

continuă să suscite interesul istoricilor, filologilor 

şi al tuturor acelora care sunt cu adevărat interesaţi 

în descifrarea şi evaluarea nivelului ridicat al 

culturii scrise al dacilor întemeietori de ţară. 

Programul ştiinţific al congresului se va desfăşura 

în următoarele secţiuni: 

SECŢIUNEA 1 - Plăcuţele de la Sinaia, documente 

unice de o importanţă majoră pentru 

înţelegerea civilizaţiei avansate a dacilor; 

SECŢIUNEA 2 - Alte aspecte ale istoriei Daciei; 

SECŢIUNEA 3 - Contribuţii promiţătoare ale 

studenţilor pasionaţi de istorie; 

SECŢIUNEA 4 - Gânduri ale elevilor despre istoria 

strămoşilor daci. 

Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi, 

schimbări şi adăugiri. 

Cu stimă, 

Directorul comitetului de organizare, 

Andrei Bănică 

Aşteptăm confirmarea participării dumneavoastră, 

precum şi un rezumat al prezentării 

pe care doriţi să o susţineţi la Congres, rezumat 

care să nu depăşească 2 pagini (font Times New 

Roman, cu diacritice), în format electronic, pe 

adresele : 

PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com şi 

mail@dacia.org sau, sub formă de CD în format 

Word, prin poştă, pe adresa: Dacia Revival International, 

Str. Cerceluş, nr. 71, Sector 3, Bucureşti, 

România; Telefon : +40 0730613151. 

Pentru confirmări de participare şi orice 

nelămuriri, vă rugăm să ne scrieţi la adresa PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com. 

80


DACIA 

magazin 

Asociaţia «Dacia-Helvetia» din CH-Vevey 

« Şi acest scump capital nouă – Tradiţia –, 

confruntat cu scrierile Orientului, confirmat de ele, 

ne pune în situaţia de a scoate din adâncuri marele 

briliant care se cheamă Dacia ». Acest citat din cartea 

Dacia preistorică şi istorică, scrisă de arhitectul 

şi inginerul Cristofi Cerchez (Editura Ararat, 2002, Bucureşti), 

sintetizează în foarte bună parte unul din scopurile 

Asociaţiei « Dacia-Helvetia » din oraşul Vevey, 

cantonul de Vaud, Elveţia. 

Concret, în octombrie 2010, a fost creată şi înregistrată 

Asociaţia « Dacia-Helvetia », în oraşul 

Vevey, oraş antic, situat pe malul Lacului Leman (vezi : 

www.vevey.ch). La origine, se afla un grup de români 

şi de elveţieni entuziaşti. Astăzi, noi suntem peste 60 

de membri, adulţi, elevi, studenţi, printre care români 

din Elveţia, români din România şi elveţieni. 

La originea asociaţiei noastre se afla, de asemenea, 

« L’Association Saints Germanus et Cassianus 

», creată în 1988 deja, apoi grupul « Romania 

Renaştere », creat în 2000, în prezent numit «Dacia- 

Romania» (vezi : 

http://groups.yahoo.com/group/DaciaRomania), 

precum şi « Bureau Titan », toate existente în Elveţia. 

În regiunea numită Riviera, care se întinde 

între pitorescul loc cuprins între munte şi malul Lacului 

Leman, locuiesc români de toate generaţiile, anume 

cei care s-au stabilit cu mult înainte de decembrie 

1989, precum şi cei stabiliţi după 1990 şi, respectiv, 

după 2000. 

În această regiune există mai multe semne ale 

prezenţei românilor de-a lungul timpului, ca de exemplu 

statuia poetei Anna de Noailles-Brâncoveanu, cea 

a lui Mihai Eminescu, strada Clara Haskil, după numele 

pianistei românce de la începutul anilor 1950 şi, 

mai recent, într-o comună mai la Sud de Lacul Leman, 

numită Vouvry, se află statuia lui Panait Istrati, recent 

inaugurată. 

Prin anii 1870, prinţul Brâncoveanu, tatăl viitoarei 

poete Anna de Noailles, avea amarat adesea 

Dipl. Ing. Alexandru Stan, 

preşedinte şi fondator al Asociaţiei 

vaporul său în porturile din Vevey, Clarens, în Elveţia, 

şi în cel din Amphion, peste lac, în Franţa. 

Iată numai câteva semne din trecut şi prezent 

ale prezenţei românilor pe Riviera lemanică, una din 

regiunile cele mai pitoreşti ale Elveţiei. Aceste exemple 

citate nu au fost şi nu sunt prezentate în media din 

Elveţia. Altele însă, da, ca de exemplu furturile şi cer - 

şetoriile recente ale ţiganilor veniţi în Elveţia din România 

sau din orfelinatele şi spitalele psihiatrice de 

teroare, create de Ceauşescu şi de către românii comunişti 

proRusia, din anturajul lui etc. 

Noi, românii, dacii, geţii, ca toate popoarele de 

altfel, avem nevoie de repere istorice, culturale profunde, 

în zona unde viaţa, profesia, planul lui Dumnezeu 

sau urgia vieţii ne aduc să trăim. Din păcate, 

aceste repere nu ne sunt oferite, nouă românilor din 

străinătate, de către autorităţile politice prezente în 

străinătate, cum sunt ambasadele, consulatele etc. 

Unul din scopurile principale ale Asociaţiei 

« Dacia-Helvetia » este acela de a pune în contact românii 

din regiune, de a realiza dialogul între românii, 

stabiliţi în Elveţia înainte de lovitura de stat din decembrie 

1989, cu românii veniţi după 1990, cu cei veniţi 

după 2000, din România şi cu cei veniţi din Basarabia 

sau cu cei veniţi din sudul Dunării. De asemenea, noi 

dorim să informăm elveţienii din regiune şi să promovăm 

cultura din Dacia, România, Basarabia, pe Riviera 

vaudoise. Ele sunt practic necunoscute aici şi nici nu 

au fost prezentate de autorităţile politice din România, 

între 1944-1990. 

Iată câteva din realizările Asociaţiei « Dacia- 

Helveţia » şi programul din acest an : 

Realizarea standului României la « Sărbătoarea 

multiculturală » din zilele de 24, 25 iunie, la 

Vevey (vezi: 

http://www.fetemulticulturelle.ch/fmc2). 

Munca şi entuziasmul nostru au fost recompensate cu 

aprecierea finală, anume, România a fost printre cele 

trei ţări ale căror standuri au fost cele mai apreciate : 

România, Libanul şi Eritreea ; 

81


Ieşirea la expoziţia « Constantin Brâncuşi şi 

Richard Serra », la Fundaţia Bayeler, 9 iulie 2011, la 

Riehen-Basel, (vezi : www.fondationbeyeler.ch); 

Participare la al XII-lea Congres de dacologie, 

organizat de Societatea «Dacia Revival International», 

la Bucuresti, 13 august 2011, Teatrul Odeon ; 

Organizarea « Conferinţei – Dialog, comunicare 

între români », ce va fi realizată în luna octombrie 

2011, la Vevey. Vor participa doi români stabiliţi 

în Elvetia înainte de decembrie 1989, unul din Vevey, 

celalalt din Fribourg. Va fi privilegiat dialogul, schimbul 

de informaţii şi opinii între diferite generaţii de români, 

originari din Basarabia sau din România ; 

Organizarea Adunării Generale Ordinare (AGO) – 

2011, în octombrie 2011, la Vevey. 

Alte activităţi organizate de « Dacia-Helvetia 

» la Vevey : cursuri de matematică, de ştiinţe, de 

Limba română, pentru copiii născuţi în Elveţia, traduceri, 

precum şi seri de lectură, degustări de mâncăruri 

şi de vinuri din România şi din Basarabia sau excursii 

şi concerte. 

ANUNŢ IMPORTANT 

DACIA 

magazin 

Asociaţia « Dacia-Helvetia » reprezintă, în 

acelaşi timp, filiala în Elvetia a Societăţii « Dacia Revival 

International » din New York, în domeniul Istoriei 

Traciei, a Daciei, a Pelasgiei, a Europei. 

Românii şi româncele iubitori/oare de Istoria 

Daciei sunt invitaţi/tate să adere la Asociaţia « Dacia- 

Helvetia ». Elevii şi studenţii români din Basarabia, din 

România şi din zonele limitrofe, ale vechii Dacii antice, 

vor fi privilegiaţi. Noi căutăm şi un webmaster. 

Pentru a lua legătura cu noi, puteţi folosi: 

* M. Alexandru Stan, T : 004021 944 93 36 ; 

E-mail : alstan@hispeed.ch 

*Adresa poştală : Association « Dacia-Helvetia 

» Case postale 78, CH-1800 Vevey 1. 

Compte UBS-Vevey, numéro : 0255- 

101181.M1D 

Cunoaşterea trecutului ţării, a vechii civilizaţii 

dacice şi pelasgice, a «tradiţiei » – cum afirma Cristofi 

Cerchez – constituie un prilej de mândrie pentru românii 

de astăzi. 

FUNDAŢIA PENTRU CERCETAREA ISTORIEI DACIEI, 

„DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY “ – FILIALA GETIA MINOR, TULCEA, 

ORGANIZEAZĂ 

EXCURSIE LA DENSUŞ ŞI SARMIZEGETUSA REGIA 

ÎN PERIOADA 14.08.2011 – 16.08.2011. 

ITINERAR: 

TUR : Bucureşti – Piteşti – Cozia – Sibiu – Tărtăria – Orăştie – 

Tabăra Costeşti 

Drumeţie la cetatea Costeşti: 14.08.2011, după-amiaza 

Drumeţie la Sarmisegetusa Regia: 15.08.2011, ora 08:00 

Drumeţie la cetatea Blidaru: 15.08.2011, după-amiaza 

RETUR : Tabăra Costeşti ( 16.08.2011 ) – Orăştie – Haţeg – Subcetate – Haţeg – Densuş (moment 

omagial) – Castelul din Carpaţi – Petroşani – Lainici – Trg. Jiu – Horezu – Bucureşti 

CONDIŢII: 

- Cazare + masă + transport = 275 Ron / persoană – la pavilion cu 7 locuri , 6 locuri , 5 locuri 

şi 4 locuri . 

- Cazare + masă + transport = 272 Ron / persoană – la căsuţe cu 2 locuri, 4 locuri şi 6 locuri. 

Înscrierea este considerată trimiterea avansului de 100 Ron / persoană prin mandat postal 

la adresa: Nicolae Nicolae, Str. Florilor Nr.37, cod 820035, Tulcea, jud. Tulcea, până la 

data de 01.08.2011 

Neprezentarea pentru plecare la data de 14.08.2011, ora 07:00, în parcarea de la 

Ateneul Român, exclude returnarea avansului. 

82


DACIA 

magazin 

Adresele Fundaţiei, filialelor şi ale asociaţiilor dacologice 

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY 

Dr. Napoleon Săvescu 

21-26 Broadway, New York 11106 USA 

Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 

e-mail: nsavescu@nyc.rr.com 

2. Director Andrei Bănică, 

str. Cerceluş, nr. 71, Sector 3, Bucureşti 

Tel. 0730 613 151 

3. Filiala Getia Minor – Tulcea, 

Preşedinte Nicolae Nicolae 

Str. Florilor Nr.37 , Tulcea , Cod 820035, Jud. Tulcea 

Tel. 0729011003 , 0752104184 

e-mail: getiaminor@yahoo.com 

4. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, 

Prof. Aurel Manole 

Str. Domneasca Nr.22 , Galaţi , Jud. Galaţi 

Tel. 0754022616 

5. Clinica de Medicină Integrată, 

Dr. Corneliu Băbuţ 

Comuna Maşloc, Jud. Timiş 

6. Ing. Ciobanu Eugen 

B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 

Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 

7. Asociaţia Culturală Craidava, 

Prof. Dr. Danciu Elena Tereza 

A N U N Ţ 

Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, Bl.42A, 

Sc.A, Et.3 , Ap.8 

Craiova, Jud. Dolj 

Tel. 0765211880 

8. Rodica Florea 

str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5 

Deva, jud. Hunedoara 

9. Mihăilescu Gheorghe 

str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12, 

cod. 900538 

Constanţa, jud. Constanţa 

10. Domniţa Raţiu 

str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 

Braşov, jud. Braşov 

11. M. Alexandru Stan, 

Tel. 004021 944 93 36 ; 

E-mail : alstan@hispeed.ch 

Association « Dacia-Helvetia » Case postale 78, 

CH-1800 Vevey 1. Compte UBS-Vevey, 

numéro : 0255-101181.M1D 

12. Vladimir Brilinsky 

Filiala Transilvania, 

Str. Carpaţi nr.12, Bl. F, Ap. 11 

Deva, jud. Hunedoara 

Tel. : 0254 223 853 

e-mail: malus_dacus @yahoo.com 

Abonamentele la revista lunară DACIA MAGAZIN 

se fac la adresa: Nicolae Nicolae, str. Florilor nr. 37, cod 820035 Tulcea, 

jud. Tulcea, România prin mandat poştal, după cum urmează: 

* pentru 3 luni - 12 lei 

* pentru 6 luni - 24 lei 

* pentru un an - 48 lei 

Informaţii la telefon: 0729 011 003 

83


SUMAR 

DACIA MAGAZIN, nr. 67-68, iulie-august 2011 

pag. 

I. EDITORIAL: 

1 Dr. Napoleon Săvescu: Cuvânt de deschidere la al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie 

DACIA 

magazin 

II. PERSPECTIVE INTERNAŢIONALE 

5 1.Conf. univ. G. D. Iscru: Scrisoare deschisă a unui istoric român către conducerea politică a României şi Uniunea Europeană 

8 2. Dipl. ing. Alexandru D. Stan (Elveţia): Why Dacia Revival at United Nations 

10 3. Nicolae Spiroiu: „Dacia Revival” International Society-fundamente de Drept Internaţional Public- 

III. SEMNIFICAŢII ŞI VALORIZĂRI 

12 1.Conf. univ. G. D. Iscru: Importanţa naţională şi internaţională a Dacologiei ca ştiinţă 

15 2. Prof. Mariana Terra (New York): Tăbliţele de la Sinaia 

IV. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE 

Sectiunea 1. Plăcuţele de la Sinaia, documente unice de importanţă majoră pentru înţelegerea civilizaţiei 

avansate a dacilor 

16 1. Mihai Popescu: Arhivele regale ale dacilor 

17 2. Iosif Marin: Scrieri regăsite ale strămoşilor 

18 3. Michaela Al. Orescu: Cronica getă pe plăci de plumb 

20 4. Viorel Ungureanu: Deceneu şi Burebista din Tăbliţele de la Sinaia 

22 5. Ol. Cotan-Prună: Corelii-oromani-regi străbuni în Tăbliţele de la Sinaia 

24 6. Adrian Bucurescu: Limba română în textele de la Sinaia 

25 7. Dorel Radu: Muntele sihaştrilor şi comoara de la Sinaia 

26 8. Vladimir Singalievici: Motivul şarpelui în plăcuţele de la Sinaia 

28 9. Adelina Peagu: Structura limbii pe plăcuţe de plumb 

30 10. George-Cătălin Simion şi Gabriel Florentin Andrei: Tipuri de scriere dacică 

32 11. Marius Constantin: Tipuri de scriere (Plăcuţele de plumb de la Sinaia) 

33 12. Emilian I. Munteanu: Repatrierea unor vorbe 

35 13. Luca Manta: Vorbire în legătură cu Tezaurul de la Sinaia 

36 14. Domniţa Raţiu: Semne şi scrieri pe teritoriul geto-dac 

38 15. Nicolae C. Grosu: Despre începuturile scrisului şi rolul Plăcuţelor de la Sinaia 

39 16. Lucian Andreiu: Reprezentări întâlnite pe Tăbliţele de la Sinaia 

Secţiunea 2. Alte aspecte ale istoriei Daciei 

42 1. Mioara Căluşiţă-Alecu: Limba românilor – document istoric 

44 2. Maria Crişan: Limba getă – limba protoindoeuropeană 

46 3. Eugeniu Lăzărescu: Ipoteze privind originile denumirilor de get, dac şi trac 

48 4. Raisa Radu: Zamolxe în viziunea lui Carolus Lundius şi a lui Lucian Blaga 

50 5. Victor Denciu: Locul morţii şi învierii lui Zamolxe 

51 6. Eugen C. Popescu: Calculul timpului la Daco-Geţi 

52 7. Ioan Năvălici: Geto-Dacii din Sumer 

54 8. Valeriu D. Popovici-Ursu: Statui şi busturi de daci, jefuite de romani 

57 9. Liviu G. Teleoacă: Un fals inacceptabil în „legenda aurea” 

59 10. Paula Olşanschi: Cultul Soarelui, de la strămoşi la români 

61 11. Mihai Zamfir: Sara Olt 

62 12. Radu Dorel: Corăbiile de pe vârful dealurilor 

63 13. Octavian Sărbătoare: Evanghelia dacilor sau Viaţa Lui Iisus, Marele Iniţiat din Dacia 

65 14.Asimina Negulescu: Religia geto-dacilor şi încreştinarea la Dunărea de Jos 

67 15. Nicolae Fluture: Mesteacănul în medicina dacă 

69 16. Vicu Merlan: Resursele de sare şi beneficiile acesteia asupra comunităţilor umane din Podişul Central moldovenesc 

71 17 Silvia Drumea Balcanu (Italia): Conştiinţa României 

72 18. Maria Alexandra Mihalache: Viaţa spirituală a geto-dacilor 

74 19. Gheorghe Gavrilă Copil: Proces penal „Mihail Eminescu” 

75 20. Radu Coman: Monumente arheologice de tip Sântana de Mureş-Cerneahov din zona Bărăganului Ialomiţean 

76 21. Teodora Mistodie: Pâinea noastră cea de toate zilele 

77 22. Paul Voinea şi Cătălin Andrei: Nemuritorii 

V. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A FILIALELOR 

80 Invitaţie la Congresul al XII-lea de Dacologie cu tema: „O provocare a istoriei: Plăcuţele de la Sinaia” 

81 Alex. Stan: Asociaţia „Dacia-Helvetia” din CH-Vevey 

82 Anunţ: Excursie la Densuş şi Sarmizegetusa Regia 

83 Adresele Fundaţiei, filialelor şi ale asociaţiilor dacologice 

84

PENSIUNEA 

ADELA 

Vă oferim o oază de căldură, 

relaxantă, în care vă veţi simţi ca acasă: 

6 camere cu paturi duble, cu băi proprii, 

spaţioase, confortabile şi modern mobilate, 

cablu şi internet, încălzire centrală, 

bucătărie utilată, sală de mese, 

3 terase generoase, curte interioară 

şi locuri de parcare. 

Preţuri începând cu 80 lei/camera. 

e d i t u r a 

Www.karograf.ro 

Tulcea, 

Str. Slt. Gavrilov Corneliu, nr. 302, et. 1 

telefon: 0240 526046 , 0741436128 

Dan NINOIU 

* 

Povestea lui Maximillien 

şi alte povestiri 

Seria 

FANTASTIC 

1 

Editura Karograf 2010 

3 STELE- partener Lyoness 

STR. FETIŢELOR NR.1, TULCEA 

TEL. 0744624153, FAX. 0240535104, 

E-mail: epifadela@yahoo.com 

Vă oferim, în funcţie de cerinţe, plimbări în Delta Dunării, 

la cetăţile şi mănăstirile din judeţul Tulcea, precum şi mese tradiţionale. 

Vă aşteptăm cu multă căldură! 

SERVICII OFERITE DE EDITURA 

- Consilierea editoriala 

- Corectura manuscrise 

- Revizuiri 

- Tehnoredactare 

- Prepress 

- Proiectare coperta, pregatire grafica 

- Publicare (ISBN, CIP, tiparire) 

- Promovarea cartii online 

- Sprijin pentru autorii incepatori

Tomiris (Mesageti) 

Socrates 

1950 

Thfelef 

Aiete

PlAcuTele de la Sinaia PlAcuTele de la Sinaia , - Dacia.org

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?