Manifestul Imparatiei lui Dumnezeu, Iosif Ton

despre ceea ce trăieşte creştinul în lăuntrul lui pe parcursul
vieţii creştine.
În bisericile de stat (catolicism, luteranism, calvinism,
anglicanism) se punea accentul pe corectitudinea doctrinei şi pe
executarea slujbei (liturghiei) exact după regulile prescrise.
Aici individul era înregimentat prin întreaga concepţie despre
creştinism ca fiind un aspect al vieţii naţionale.
În bisericile separate de stat, fiindcă erau persecutate
sau, cel puţin, limitate în drepturi, bisericile nu puteau exercita
o viaţă comunitară deplină. De aici tendinţa indivizilor de a
face ce pot ei, şi de a se mulţumi cu puţinul pe care i-l putea
oferi mica biserică locală.
Procesul de „privatizare a evlaviei”, de transformare a
religiei într-o problemă strict a individului, s-a dus la limitele
extreme în Statele Unite, unde Guvernului i se interzice să se
amestece în problema religiei. Astfel, prin definiţie, viaţa
spirituală este o problemă a individului.
Tendinţa acestui individualism creşte tot mai mult şi la
noi. Unul dintre modurile în care se manifestă este prin a spune
că poţi fi creştin şi fără să fii membru într-o biserică. Altul este
să nu permiţi bisericii să se amestece în viaţa ta personală.
Domnul Isus a fost cel care a conceput şi a creat
Biserica. El ne-a dat învăţăturile despre trăire în comunitatea
Bisericii Sale. El a formulat dreptul Bisericii de a-i judeca pe
membrii ei şi de a-i „lega” sau de a-i „dezlega”.
Apostolul Pavel a dezvoltat învăţătura Domnului nostru
formulând învăţătura despre Biserică arătând că ea este Trupul
lui Cristos, iar membrii ei sunt mădulare ale trupului care, cu
darurile lor specifice, participă la creşterea întregului. Tot el
ne-a învăţat că scopul lucrării slujitorilor Bisericii este
desăvârşirea membrilor ei până ajung toţi la asemănare cu
Cristos.
Viaţa aceasta în comunitatea Bisericii poate fi înţeleasă
cel mai bine când studiem poruncile date de Domnul Isus şi de
52