Manifestul Imparatiei lui Dumnezeu, Iosif Ton

Iosif Ţon
MANIFESTUL
ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU
Editura LuxMundi
Arad • 2012

Trilogia reînnoirii:
Puncte de cotitură în istoria creştinismului
O evanghelie completă
Manifestul Împărăţiei lui Dumnezeu
Dedic aceste scrieri
preaiubitei mele soţii, Elisabeta, care de
52 de ani mă inspiră, pasionată pentru
Domnul Isus şi neobosită în lucrarea
Lui.
De asemenea, le dedic lui Oliver şi
Dorotea Ghitea, ginerele meu şi fiica
mea, care, prin umplerea cu Duhul
Sfânt, au fost cu un pas înaintea mea în
procesul reînnoirii.
Le mai dedic lui Vasile Boari, fost
Decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice
de la Universitatea Babeş Bolyai din
Cluj, şi lui Liviu Mocan, sculptor
creştin, care au stat alături de mine şi
m-au apărat, când alţii s-au separat.
Toţi aceştia sunt pasionaţi să contribuie
la crearea unei culturi a Împărăţiei lui
Dumnezeu pe pământ, aici şi acum.

Introducere
În ultimii doi ani (2010-2012) am făcut studii aprofundate
în domenii care mai înainte nu mi-au atras prea mult atenţia. Am
meditat profund la aceste lucruri. Am stat mult înaintea lui
Dumnezeu cu aceste lucruri. La vârsta aceasta (şaptezeci şi opt de
ani, peste câteva luni), tot ce scriu şi tot ce fac stă sub lumina
faptului că voi sta la Scaunul de Judecată a lui Cristos ca să-mi
primesc răsplata pentru binele sau răul pe care l-am făcut câtă
vreme am trăit în trup, cum scrie în 2 Corinteni 5:10. Cu alte
cuvinte, scriu şi fac totul cu sentimentul unei mari răspunderi.
Rezultatul acestui timp de studiu, de meditaţie, de
rugăciune şi de scris l-am pus pentru voi toţi sub forma a trei
broşuri, în următoarea ordine:
Broşura nr.1 – Puncte de cotitură în istoria creştinismului
Broşura nr.2 – O Evanghelie completă
Broşura nr. 3 – Manifestul Împărăţiei lui Dumnezeu.
Desigur, ele pot fi citite ca unităţi separate, de sine
stătătoare, şi în orice ordine. Dar ordinea lor logică este cea
indicată aici. Le public separat ca să poată circula mai uşor şi să se
poată citi mai uşor.
Luate împreună, alcătuiesc noul meu mesaj pentru voi
toţi. Cei care îmi cunoaşteţi predicile şi cărţile de până acum, veţi
constata că nu mi-am schimbat crezul, ci doar am adăugat
subiecte noi, asupra cărora nu m-am oprit înainte. Acolo unde
reiau teme tratate şi anterior, veţi vedea că doar întregesc ceea ce
am scris înainte. Şi totuşi vorbesc de „noul meu mesaj”, fiindcă
fiecare predică, fiecare carte, fiecare meditaţie de pe internet este
un nou mesaj.
Cred cu toată fiinţa că este un mesaj pe care l-am primit
de la Dumnezeu pentru voi toţi. Afirm aceasta ca unul care stă sub
convingerea totală că „Cel ce mă judecă este Domnul”!
Iosif Ţon
Portland, Oregon, 5 iunie 2012
5

Manifestul Împărăţiei lui Dumnezeu
Un vânt (deocamdată o adiere) de renaştere spirituală
suflă peste noi şi ne şopteşte: Împărăţia lui Dumnezeu este
aici şi noi suntem chemaţi să trăim în ea acum. Mai mult,
noi suntem chemaţi să o extindem pe tot pământul. A fi în
Împărăţia lui Dumnezeu acum înseamnă că noi, ca fii ai lui
Dumnezeu, suntem „prinţi şi prinţese”, cu toate privilegiile
unora care trăiesc deja în Palatul Regelui! Toate resursele
Tatălui nostru, Majestatea Sa Regele regilor, sunt la dispoziţia
noastră! Avem demnitate regească şi avem autoritate regească!
Suntem chemaţi să cunoaştem aceste lucruri şi să ni le însuşim.
Să ne intre în sânge! Să le manifestăm în mod natural. Suntem
chemaţi să demonstrăm aceste lucruri societăţii în care trăim.
Suntem chemaţi să creăm o cultură a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Suntem chemaţi să modelăm un nou fel de societate.
Dumnezeu este în noi; Dumnezeu este cu noi; Duhul Sfânt
este în noi. Planul Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ este
planul lui Dumnezeu. Şi toată puterea lui Dumnezeu, care este
în noi, este la dispoziţia noastră. El Îşi lucrează planul în noi şi
El îl va realiza prin noi.
Toate acestea le vom detalia în acest Manifest al
planului lui Dumnezeu, plan exprimat prin cuvintele Fiului lui
Dumnezeu: Vie Împărăţia Ta, adică, facă-se pe pământ voia
Ta cum se face în ceruri.
Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că noi „suntem
împreună cetăţeni (concetăţeni) cu sfinţii, oameni din casa
(palatul) lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19). Împărăţia lui
Dumnezeu este o realitate obiectivă, concretă. O realitate vie.
A fi cetăţean al acestei Împărăţii înseamnă să te bucuri de toate
privilegiile ce ţi le oferă cea mai bogată şi mai extraordinară
„ţară” care există. Acest „Manifest al Împărăţiei lui
Dumnezeu” are ca scop să proclame, să enunţe şi să
7

evidenţieze frumuseţea şi bogăţia acestei Împărăţii. Să-i facă pe
oameni să dorească să obţină cetăţenia acestei Împărăţii, să-i
înveţe să se bucure de toate privilegiile pe care le oferă ea şi să
le arate obligaţiile nobile care le vin odată cu această cetăţenie.
Iată textele de bază ale Împărăţiei:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns
să vestesc săracilor Evanghelia. M-a trimis să-i vindec pe cei
cu inima zdrobită, să vestesc prizonierilor de război eliberarea
şi orbilor primirea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să
vestesc anul de îndurare al Domnului” („Declaraţia program” a
lui sus în Nazaret, în Luca 4:18).
„Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi
predica şi vestea Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu”
(Luca 8:1).
„Isus i-a chemat pe cei doisprezece ucenici ai săi, le-a
dat putere şi autoritate peste toţi demonii şi să vindece bolile.
Apoi i-a trimis să predice Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi” (Luca 9:1-2).
„Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan (Botezătorul);
de atunci încoace se predică (se proclamă) Evanghelia
Împărăţiei lui Dumnezeu; şi fiecare, ca să intre în ea, dă
năvală” (Luca 16:16).
„Fariseii L-au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia
lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui
Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să izbească privirile. Nu se
va zice: „Uite-o aici” sau „Uite-o acolo”. Căci iată că Împărăţia
lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.(Luca 17:20-21).
„După suferinţa Lui, li S-a prezentat viu, prin multe
dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile şi
vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui
Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 1:3).
8

Apostolul Pavel. „Dar eu nu ţin cu orice preţ la viaţa
mea ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc
cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul sus
ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Şi acum, ştiu
că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia în mijlocul cărora
am umblat predicând Împărăţia lui Dumnezeu... Căci nu
M-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”
(Faptele Apostolilor 20: 24-27).
„Pavel a rămas doi ani întregi într-o casă pe care o luase
cu chirie. Îi primea pe toţi cei care veneau să-l vadă, predica
Împărăţia lui Dumnezeu şi îi învăţa pe oameni cu toată
îndrăzneala şi fără nici o piedică cele privitoare la Domnul sus
Cristos” (Faptele Apostolilor 28:30-31).
„El (Dumnezeu) ne-a eliberat de sub autoritatea
întunericului şi ne-a transferat în Împărăţia Fiului iubirii
Lui” (Coloseni 1:13).
„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi
băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Cine îi
slujeşte lui Cristos în felul acesta este plăcut lui Dumnezeu şi
cinstit de toţi oamenii” (Romani 14:17-18).
„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în
putere” (1 Corinteni 4:20).
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui. Şi toate celelalte lucruri vi se vor da pe
deasupra” (Matei 6:3).
„Vie Împărăţia Ta: Facă-se pe pământ voia Ta aşa
cum se face în ceruri” (Matei 6:10).
„Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu, sau
prin ce parabolă o voi prezenta? Se aseamănă cu un grăunte
de muştar, care atunci când este semănat în pământ, este cea
mai mică dintre toate seminţele de pe pământ, dar, după ce a
fost semănat, creşte şi se face mai mare decât toate
zarzavaturile şi face ramuri mari, aşa că păsările cerului îşi
pot face cuiburi la umbra lui” (Marcu 4:30-32).
9

„Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci
ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele
Tău, oameni din toate seminţiile şi de toate limbile, din toate
popoarele şi din toate naţiunile şi ai făcut din noi, pentru
Dumnezeul nostru, regi şi preoţi şi noi vom împărăţi pe
pământ” (Apocalipsa 5:10-11).
„Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ogorul
este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt
fiii celui rău; vrăşmaşul care a semănat-o este diavolul;
secerişul este sfârşitul acestei epoci; secerătorii sunt îngerii.
Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi la
sfârşitul acestei epoci. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei
vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt
cauză de păcătuire şi pe cei care trăiesc fără de lege şi-i vor
arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în
Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13: 37-40).
„Căci ştiţi bine că nici un imoral, nici un corupt, nici un
lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are drept de
rezidenţă în Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu...
Comportaţi-vă, deci, ca nişte fii ai luminii, căci produsul luminii
este bunătatea, dreptatea şi adevărul” (Efeseni 5:5,8-9).
Pe baza acestor texte şi a altora pe care le vom cita în
continuare, trebuie să schiţăm acum
Imaginea pe care ne-o oferă Fiul lui Dumnezeu
despre lume şi viaţă.
Omul – bărbat şi femeie – fost făcut după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Mandatul pe care i l-a dat Creatorul
a fost să stăpânească peste planeta Pământ. Când omul a
ascultat de satan (nu-l vom învrednici cu a-i scrie numele cu
majusculă!), omul – bărbatul şi femeia – i-au cedat lui satan
stăpânirea peste planetă, după principiul stabilit de Dumnezeu
că „sunteţi robii (sclavii) celui de care ascultaţi”
(Romani 6:16). Când Isus a fost ispitit în pustie, diavolul
10

„L-a urcat pe un munte înalt şi i-a arătat într-o clipă toate
regatele pământului şi i-a zis: „Ţie Îţi voi da toată autoritatea şi
gloria acestor regate; căci mie îmi este dată şi o dau oricui
vreau. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a ta”
(Luca 4:5-7). Isus nu îi contestă acest drept. Dimpotrivă, mai
târziu vorbindu-le ucenicilor Săi, Isus se referă la satan ca la
„stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:36; 16:11).
Să reţinem un text definitoriu şi fundamental: „Fiul lui
Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului”
(1 Ioan 3:8). La data la care Şi-a început misiunea, Isus îl
considera pe diavolul drept „stăpânitorul lumii acesteia”
(Ioan 12:31), considera ca pe această planetă era „împărăţia
lui,” a diavolului (Matei 12:26) şi îl considera pe diavolul ca pe
un om tare, care îşi păzeşte cu străşnicie bunurile din casă, iar
pe Sine se prezintă ca pe Unul şi mai tare, care vine să-i ia
stăpânului casei bunurile (Matei 12:29). Cu alte cuvinte, pe
această planetă care este împărăţia lui satan, Isus aduce o altă
Împărăţie, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Isus produce
o invazie a împărăţiei lui satan, forţând în această împărăţie
a răului Împărăţia lui Dumnezeu. După ce această Împărăţie
capătă aici un cap de pod, ea începe să se extindă şi pe măsură
ce se extinde, împărăţia diavolului trebuie să se restrângă.
Isus voia să-i convingă pe oameni să treacă din
împărăţia lui satan în Împărăţia lui Dumnezeu (vezi Faptele
Apostolilor 26:17-18), dar El ştia că există două piedici enorm
de mari în calea acestei treceri: (1) prin ascultarea oamenilor de
satan, acesta a căpătat dreptul juridic asupra oamenilor şi acum
nu-i mai lasă să plece; şi (2) prin neascultarea de Dumnezeu,
oamenii au încălcat justiţia lui Dumnezeu, care a decretat că
„plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Cu alte cuvinte,
satan nu-i lasă să plece, şi Dumnezeu nu vrea (şi nici nu poate!)
să-i primească. Isus a rezolvat aceste probleme uriaşe murind
în locul tuturor oamenilor pe cruce, prin care a anulat dreptul
diavolului de a ne fi stăpân şi ne-a împăcat cu justiţia lui
11

Dumnezeu. Acum, datorită morţii Lui în locul nostru, satan nu
ne mai poate ţine în sclavie, iar Dumnezeu ne aşteaptă cu
braţele deschise. Crucea este poarta de trecere din împărăţia lui
satan în Împărăţia lui Dumnezeu (vezi pentru aceasta Evrei
10:19). Trebuie să facem observaţia că nici acum, după ce Fiul
lui Dumnezeu a murit în locul nostru, Dumnezeu nu ne obligă
să ieşim de sub satan şi să trecem în Împărăţia Lui. El doar ni
se oferă să ne fie Împărat şi să venim în Împărăţia Lui, cu toate
privilegiile pe care ni le oferă aceasta. Dar, cine vrea să rămână
sub diavolul, o poate face . Numai că, în cazul acesta, cei ce
rămân acolo sunt acum sub stăpânirea lui înrobitoare prin
alegerea lor liberă.
Isus i-a instruit pe ucenicii Săi în toate aspectele
Împărăţiei lui Dumnezeu şi apoi i-a trimis prin sate şi oraşe să
predice şi ei această Împărăţie. Apoi le-a prezis că
„Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată
lumea, ca să slujească de mărturie tuturor naţiunilor.
Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14). Când noi citim că
Evanghelia Împărăţiei va fi predicată „ca să slujească de
mărturie”, ne imaginăm că aceasta este o formalitate pentru ca
ei să nu spună la judecata de pe urmă că n-au auzit despre ea
niciodată. Trebuie să accentuăm puternic că nu acesta era
sensul în care vorbea Isus. În concepţia şi practica juridică
ebraică, martorul avea rolul avocatului apărării: El trebuia să
convingă judecătorul de dreptatea celui pentru care depunea
mărturie. În felul acesta este folosit termenul de „Martor” şi
„mărturie” cu privire la Isus în Cartea Apocalipsa: El este
Martorul a cărui mărturie îl înfrânge pe satan şi cucereşte
toate naţiunile. Prin urmare, predicarea Evangheliei
Împărăţiei se face cu scopul de a convinge toate naţiunile de
adevărul ei şi de aducere a tuturor naţiunilor în această
Împărăţie. Cu scopul acesta le dă Isus ucenicilor săi marea
însărcinare, sau marea trimitere: „Toată puterea (autoritatea)
Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi ucenicizaţi
12

toate naţiunile, botezându-le în Numele Tatălui, al Fiului şi al
Duhului Sfânt şi învăţându-i să împlinească tot ce v-am
poruncit. Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului” (Matei 28:18-20).
Este evident că Domnul Isus gândea totalmente în
termenii Împărăţiei lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, aşa cum
se vede din textele citate mai sus, gândea în termenii
Împărăţiei lui Dumnezeu. Apostolul Ioan, atât în prima lui
Epistolă, cât şi în Apocalipsa, gândea în termenii împărăţiei
lui Dumnezeu. Apostolul Petru, gândea evident în termenii
Împărăţiei când scria aceste cuvinte măreţe: „Voi, însă, sunteţi o
rasă aleasă (specială), o preoţie regească, o naţiune sfântă, un
popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să
vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric
la lumina Lui minunată” (1 Petru 2:9).
Odată cu intrarea creştinismului sub robia imperiului
roman, sub Constantin şi sub succesorii lui, gândirea în
termenii unei Împărăţii cereşti pe pământ a fost estompată. La
Reformă, gândirea creştină a fost orientată complet către
mântuirea sufletului ca să poată merge în cer. Abia prin fraţii
moravieni (începând de prin 1720) şi apoi prin William Carey
(1761-1834) s-a aprins din nou flacăra misionară şi
creştinismul şi-a recăpătat dimensiunea lui globală. Dar atenţia
a rămas totuşi fixată pe mântuirea sufletului. Creştinismul era
pentru mulţi doar o agenţie care duce sufletele în cer după
moarte.
Abia prin 1970-1980, prin George Ladd (The Presence
of the Future) şi John Wimber (Thw Way In Is the Way Out),
s-a produs întoarcerea atenţiei spre învăţătura Domnului
Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu. De atunci încoace, o
mulţime de teologi şi predicatori şi scriitori clădesc o nouă
teologie a Împărăţiei lui Dumnezeu pe baza învăţăturii
Domnului Isus. Printre ei, amintesc pe N.T.Wright (God and
the Victory of God), Gregory Boyd (God at War), Harold
13

Eberle (Christianity Unashackled), Bill Johnson (When Heaven
Invades the Earth), Danny Silk (The Culture of Honor), etc.
Îmi permit să adaug la acestea şi cartea mea Bunătate – O
teologie bazată pe învăţăturile Domnului Isus, din 2010.
Isus din Nazaret a devenit Împăratul
Înţeleptul şi profetul Daniel a avut mai multe viziuni
referitoare la cursul istoriei viitoare. Cea mai importantă dintre
aceste viziuni se află în capitolul 7 din cartea pe care a scris-o
el la adânci bătrâneţe. Iată viziunea:
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată
că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat
spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat
stăpânire, slavă şi putere împărătească pentru ca să-I slujească
toate popoarele, naţiunile şi oamenii de toate limbile.
Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece
nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.”
(Daniel 7:13-14).
„Fiu al omului” în jargon ebraic înseamnă pur şi simplu
„om.” Un om merge pe norii cerului până în faţa lui Dumnezeu
şi acolo este întronat ca Împărat peste toate naţiunile şi limbile
pământului.
Dar nu numai atât. Daniel mai vede ceva: Îi vede pe
„sfinţii celui Preaînalt” care în final trebuie să primească
Împărăţia, dar aceasta după o lungă perioadă în care sunt biruiţi
şi zdrobiţi de forţele ostile lui Dumnezeu de pe pământ (Daniel
7:18,21-22). Istoria lor pe pământ se uneşte cu istoria „Fiului
omului” ajuns Împărat: „Dar domnia, stăpânirea şi puterea
tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da
poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o
împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta”
(Daniel 7:27).
14

Primul lucru pe care trebuie să-l ştim este că Isus şi-a
dat El însuşi numele de „Fiul omului”. Majoritatea
cercetătorilor afirmă să şi-a dat acest nume de la început tocmai
ca să-şi stabilească identitatea după profeţia lui Daniel. Dar cel
mai important lucru este că la sfârşitul carierei lui pe pământ,
când stă la judecată în faţa Marelui Preot şi când acesta Îl
întreabă cine este El, Isus citează textul din Daniel 7:13-14 şi-i
spune că acest text se referă la Sine şi că se va întâmpla cu Sine
„de acum încolo”. Iată întregul dialog:
„Marele Preot a luat cuvântul şi I-a zis: «Te jur pe
Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui
Dumnezeu». «Da», i-a răspuns Isus, «sunt! Ba mai mult, vă
spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la
dreapta puterii lui Dumnezeu şi mergând pe norii cerului»”
(Matei 26:63-64). Caiafa cunoştea bine Scriptura şi a înţeles că
Isus îi spune de fapt: „Eu sunt personajul prezis de Daniel şi în
curând voi merge pe norii cerului la Dumnezeu şi voi fi
întronat la dreapta Lui ca Împărat.” (Observaţie importantă:
Cuvântul tradus „va veni” în ebraică înseamnă „va umbla”, fără
să indice direcţia de mers. De aceea, contextul ne obligă să
traducem cu „mergând pe norii cerului”). Evanghelistul Luca,
scriind pentru greci, care nu cunoşteau Scripturile ebraice,
simplifică acest dialog şi scrie că Isus i-a zis lui Caiafa: „De
acum încolo, Fiul omului va şedea la dreapta puterii lui
Dumnezeu” (Luca 22:69).
Pentru Caiafa, a auzi că un tâmplar din Nazaret pretinde
că în curând va fi instalat la dreapta lui Dumnezeu ca Împărat
peste toate naţiunile însemna blasfemie. Dar noi trebuie să
vedem cu ochii minţii noastre călătoria cea mai extraordinară
care a început în acea Vinere mare: Ea a trecut pe la Calvar,
prin moarte apoi prin înviere. Când Maria Magdalena, prima
persoană care Îl vede după înviere, cade la picioarele Lui, El îi
spune: „Nu Mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci
du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl
15

vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17).
Isus petrece timp de 40 de zile în întâlniri repetate cu ucenicii
şi le clarifică învăţătura Lui despre Împărăţia lui Dumnezeu în
lumina morţii şi a învierii Lui (Faptele Apostolilor 1:3). Apoi
le spune că Se va sui în cer, sub ochii lor şi că va fi întronat la
dreapta lui Dumnezeu, iar ei trebuie să fie martori ai acestui
eveniment. Cum puteau ei să fie martori la ceva ce se va
întâmpla în cer? Iată cum: „Voi veţi primi o putere, când se va
coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim,
în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului”
(Faptele Apostolilor 1:8). Zece zile mai târziu s-a împlinit ce
le-a spus Isus într-un mod foarte dramatic: un sunet ca vâjâitul
unui vânt puternic (tornadă), limbi de foc coborâte peste fiecare
dintre ei, umplerea lor cu Duhul Sfânt, transformarea lor în
oameni de un curaj nemaiîntâlnit şi posibilitatea lor de a vorbi
în alte limbi după cum le dădea Duhul să vorbească. Zgomotul
acela de tornadă a fost auzit de locuitorii Ierusalimului şi a
putut fi localizat, aşa cum poate fi localizat locul unde tornada
atinge pământul. Toţi întrebau ce putea să însemneze toate
acestea? Dar ucenicii ştiau: Isus a fost instalat la dreapta lui
Dumnezeu şi S-a ţinut de cuvânt: le-a dat semnul categoric că a
devenit Împăratul prezis de Daniel. Iată cum explică Petru
cetăţenilor Ierusalimului acest fapt de netăgăduit:
„Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem
martori ai Lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui
Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a
turnat ce vedeţi şi auziţi. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el
singur zice: „Domnul zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea
până voi pune pe toţi duşmanii Tăi sub picioarele Tale.» Să ştie
bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi
Cristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi” (Faptele
Apostolilor 2:32-36).
Noi ne minunăm de fenomenul învierii lui Isus şi
căutăm să dovedim că a fost un fapt istoric, dar înălţarea lui la
16

cer şi întronarea lui la dreapta lui Dumnezeu sunt de şi mai
mare importanţă. Importanţa întronării Domnului Isus este
exprimată de apostolul Pavel în aceste glorioase şi strălucite
cuvinte: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult
şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru
ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din
ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să
mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Cristos
este Domnul” (Filipeni 2:9-11).
Dar care este scopul întronării Lui la dreapta lui
Dumnezeu? Lucrul acesta ni-l explică tot apostolul Pavel. Când
el expune pe larg esenţa Evangheliei pe care o predică, în
1 Corinteni 15, el nu se opreşte nici la răstignirea şi la moartea
în locul nostru şi nici la învierea Lui, ci el continuă astfel:
„Şi după cum toţi mor în Adam, toţi vor învia în
Cristos, dar fiecare la rândul cetei lui: Cristos este cel dintâi
rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Cristos. În urmă va
veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui
Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice
stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească
până când va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale.
Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea”
(1 Corinteni 15:22-26).
Aceeaşi imagine glorioasă ni se dă şi în epistola către Evrei:
„El (Isus), care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a
făcut curăţire păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în
locurile prea înalte, ajungând cu atât mai sus cu cât a moştenit
un nume mult mai minunat decât al lor... Şi căruia dintre îngeri
i-a zis El vreodată: «Şezi la dreapta Mea până voi pune pe
vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale?»” (Evrei 1:2-4 şi
13). În această Epistolă, se adună totul în această imagine:
„Punctul cel mai important al celor spuse este că avem un Mare
Poret care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi
17

în ceruri” (Evrei 8:1). Apoi citim că „El, dimpotrivă, după ce a
adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru
totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă acum ca
vrăjmaşii Lui să fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui”
(Evrei 10:12-13). Şi încă o dată: „Să ne uităm ţintă la
Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei noastre, adică la Isus,
care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a
dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie a
lui Dumnezeu!” (Evrei 12:1).
Aşadar, omul Isus din Nazaret a fost instalat la
dreapta lui Dumnezeu în calitatea de Împărat, şi împărăţia
lui Dumnezeu devine „Împărăţia Fiului iubirii Lui”
(Col.1:13) şi „Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu”
(Efeseni 5:5). Dar să ne uităm cu atenţie la ce ne spune
Cuvântul lui Dumnezeu: „El trebuie să împărăţească până va
pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale”
(1 Cor.15:25).
Să ne uităm acum la întreaga panoramă.
Împărăţia lui Dumnezeu a invadat planeta pământ
prin Persoana lui Isus și de acum încolo această Împărăţie
este deschisă pentru toţi cei ce dau năvală să intre în ea.
Aceasta este Evanghelia, sau vestea bună a Împărăţiei lui
Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este o nouă realitate
pe această planetă. Ucenicii lui Isus trebuie să ducă această
veste bună la toate naţiunile pământului şi să-i convingă pe
oameni „să se întoarcă din întuneric la lumină, de sub
puterea satanei la Dumnezeu” (Isus către Saul din Tars, pe
drumul Damascului, în Fapte 26:18). Iar El, Isus, când îi trimite
în această misiune mondială, îi anunţă: „Toată puterea
(autoritatea) Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei
28:18). Din poziţia aceasta de autoritate cosmică, Isus îi
asigură: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
acestei istorii” (Matei 28:20).
18

El este Împăratul care, de pe tron la dreapta lui
Dumnezeu, conduce toată operaţiunea prin care va pune pe toţi
vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Aceasta o face prin cei care
acceptă să fie agenţii Împărăţiei. Prin acţiunile lor,
Dumnezeu va zdrobi pe satan sub picioarele lor (Romani
16:20). La finalul operaţiunii, o voce puternică din cer va zice:
„Acum a venit mântuirea, puterea şi Împărăţia
Dumnezeului nostru şi autoritatea Cristosului Lui; pentru
că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea
Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei (agenţii Împărăţiei,
armata lui Cristos) l-au biruit prin sângele Mielului şi prin
cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la
moarte” (Apocalipsa 12:10-11).
Despre toate forţele răului (toţi vrăjmaşii lui Cristos) ni
se spune: „Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui,
pentru că El este Domnul Domnilor şi Împăratul
împăraţilor; şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu
El de asemenea îi vor birui” (Apocalipsa 17:14).
Cum trăim în această Împărăţie aici şi acum
Cine suntem noi?
„Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde
gustul, cu ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?
„Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un
munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind o
lumină ca să o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic şi luminează
tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să-L
glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:13-16).
„Dar Eu vă spun: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe
cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă
pentru cei ce vă asupresc şi vă persecută, ca să fiţi fii ai
Tatălui vostru care este în ceruri...
19

„Voi fiţi dar desăvârşiţi, aşa cum Tatăl vostru cel
ceresc este desăvârşit” (Matei 5:44-48).
Cei cărora le vorbea Isus aceste cuvinte uluitor de mari,
erau oameni simpli, needucaţi, neformaţi. Isus le vorbea aşa,
fiindcă El nu se uita la ce erau ei în clipa aceea, ci El vedea
ceea ce va produce El din ei! Ei tocmai intraseră în şcoala Lui
şi deveniseră ucenicii (elevii/studenţii) Lui. Cu alte cuvinte,
ei intraseră în Împărăţia lui Dumnezeu, şi Isus începea acum
să-şi formeze din ei armata cu care să extindă Împărăţia peste
toate naţiunile. Cu alte cuvinte, ei au ieşit de sub autoritatea
diavolului şi au intrat sub autoritatea lui Dumnezeu. Iarăşi
cu alte cuvinte, ei tocmai se născuseră din nou, din apă şi din
Duh, şi prin aceasta intraseră în Împărăţia lui Dumnezeu
(Ioan 3:3-5). Drept consecinţă, după cuvintele lui Ioan, ei
aveau acum în ei sămânţa lui Dumnezeu şi, după cuvintele
lui Petru, ei erau acum părtaşi ai naturii lui Dumnezeu.
Acestea sunt lucrurile care se întâmplă când cineva
ascultă chemarea Domnului Isus, renunţă la trăirea în
întunericul celui rău, şi Dumnezeu îl transferă în Împărăţia
Fiului iubirii Sale.
Primul lucru care se întâmplă cu un asemenea om este
că el/ea capătă demnitate. Imaginaţi-vă un copil orfan şi
sărac, care trăieşte din mila altora. El se simte inferior şi nici
măcar nu ştie ce-i aceea demnitate. Dar, imaginaţi-vă că acest
copil este dus la palatul regal şi acolo i se spune că a fost înfiat
de rege. El nu ştie să se poarte ca fiu de rege. Casa regală ştie
acest lucru şi de acea îl pune într-un program de educare pentru
a învăţa ce înseamnă să fii prinţ şi cum trebuie să te porţi ca
prinţ. Probabil că ultimul lucru care îi intră în felul lui de a
gândi este că el are demnitate şi că trebuie să se comporte în
aşa fel încât să se vadă în el demnitatea regală.
Un rege englez vorbea cu fiul său, înainte ca acesta să
meargă la sport, şi îi spunea: „Fiule, adu-ţi aminte cine eşti!”
Desigur, îi spunea să-şi aducă aminte că este un prinţ şi să ţină
20

cont ca şi pe terenul de sport el trebuie să se poarte cu
demnitate de fiu de rege! Altfel te porţi când ştii că eşti de
neam regesc, decât atunci când gândeşti ca un copil al nimănui!
Domnul Isus le cere ucenicilor săi ca dreptatea lor să
întreacă dreptatea fariseilor (Matei 5:20). Cu alte cuvinte,
comportamentul cetăţenilor Împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să
fie superior celui pe care îl etalau fariseii. Isus explică imediat
ce înseamnă aceasta. Fariseii respectau cu stricteţe toate
poruncile legii, dar le aplicau mecanic, fără să se străduiască să
înţeleagă spiritul Dătătorului acestor legi. Astfel, ei respectau
porunca „Să nu ucizi”, dar nu se duceau la originea acestei
porunci, ca să vadă motivaţia pentru această poruncă: „Dacă
varsă cineva sângele omului şi sângele lui să fie vărsat de om,
căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui” (Geneza 9:6).
Omul are valoare specială fiindcă este făcut după chipul lui
Dumnezeu, de aceea să nu-i ia nimeni viaţa. Dar Domnul Isus
merge mai departe şi le spune ucenicilor Săi că omul, fiind
făcut după chipul lui Dumnezeu, trebuie respectat şi
onorat. Oricine îi lezează demnitatea de om spunându-i
„Prostule”, sau „Nebunule” i-a ucis demnitatea, şi celui ce face
aceasta Dumnezeu nu-i mai primeşte jertfa (rugăciunea). În
clipa când îi spui semenului tău un cuvânt jignitor, relaţia ta cu
Dumnezeu este afectată: Nu te mai duce să te rogi, căci
rugăciunea ta nu mai este primită! (Matei 5:21-24)
Poruncile care urmează, pot fi şi ele privite prin prisma
demnităţii umane. Astfel, porunca să nu priveşti la o persoană
de sex opus „ca să o pofteşti”, înseamnă să nu o priveşti ca pe
un obiect prin care să te satisfaci tu, fiindcă dacă o priveşti aşa
o degradezi, îi afectezi demnitatea de purtător al chipului lui
Dumnezeu!
Tot astfel, a te despărţi de soţul/soţia ta înseamnă a face un
act de răutate, a demonstra că ai o inimă de piatră (Matei 19:8).
Să ne uităm la porunca referitoare la minciună. Evreii,
în special în afaceri, foloseau tot felul de jurăminte prin care
21

să-şi convingă clienţii de calitatea mărfii lor. Dar ei au stabilit
şi nişte coduri care erau numai pentru cei iniţiaţi în aceste
afaceri: Anumite jurăminte puteau să fie neadevărate, iar altele
trebuia să fie corecte. La spatele acestor aranjamente era clar
dorinţa de înşelare a clienţilor, dar cu o excepţie: cei din tabăra
proprie. Aceştia ştiau care jurăminte trebuie crezute şi care nu.
Domnul Isus condamnă categoric întregul sistem de jurăminte
şi introduce regula divină: „Da al vostru să fie da, şi nu al
vostru să fie nu” (Matei 5:33-37).
Porunca referitoare la răzbunare poate fi şi ea
interpretată ca fiind din zona onoarei, a demnităţii. Când cineva te
loveşte cu mâna dreaptă peste obrazul stâng, trebuie să te lovească
cu dosul palmei, şi aceasta este o formă foarte puternică de
insultă, de umilire. Dacă răspunzi cu aceeaşi monedă, te cobori la
nivelul oponentului tău. Dar, dacă tu întorci şi obrazul celălalt,
demonstrezi demnitate, arăţi că răutatea oponentului nu te-a
înfrânt, nu te-a făcut să devii ca el. Mai mult, demonstrezi că ai
demnitate de fiu/fiică a lui Dumnezeu.
Iar atunci când îţi iubeşti duşmanii şi le răspunzi cu
bunătate, aşa cum face Dumnezeu, te ridici la nivelul cerut unui
fiu/fiică a lui Dumnezeu! Fă aşa „ca să fii fiu al Tatălui tău care
este în ceruri” (Matei 5:45).
Să observăm că în Împărăţia lui Dumnezeu ai tu
demnitate de fiu/fiică de Dumnezeu şi, la rândul tău, atribui şi
dăruieşti demnitate celorlalţi oameni.
Să introducem aici un alt cuvânt definitoriu: cinste şi
cinstire. Apostolul Pavel face observaţia că „Să cinsteşti pe tatăl
tău şi pe mama ta” este cea dintâi poruncă însoţită de o
promisiune: „ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ”
(Efeseni 6;2-3). Din cinstire curge fericire şi viaţă îndelungată!
Apostolul Petru le dă soţiilor de exemplu pe Sara, soţia
lui Avraam, care îşi cinstea soţul numindu-l „Domnul meu.”
Dar apoi le scrie soţilor:„Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi cu
înţelepciune cu soţiile voastre, dând cinste femeii... ca să nu
22

fie împiedicate rugăciunile voastre!” (1 Petru 3:1-7). A o cinsti
înseamnă a o respecta, a o aprecia, a o înălţa, a o ajuta, a o
lăuda! Căci, dacă nu-i dai astfel cinste, te rogi în zadar:
rugăciunile tale sunt blocate de modul neînţelept cu care o tratezi
pe soţia ta! Petru lărgeşte cercul cinstirii când ne scrie: „Cinstiţi pe
toţi oamenii” (1 Petru 2:17). Petru a fost în şcoala lui Isus şi aici a
învăţat că fiecare om trebuie respectat, onorat, cinstit, deoarece
fiecare om poartă în sine chipul lui Dumnezeu!
Dar să continuăm în şcoala Domnului Isus, şi să vedem
că El ne învaţă să nu judecăm pe nimeni, să nu le vânăm
greşelile, să nu-i criticăm, ci mai de grabă să ne vedem
propriile greşeli şi să ne străduim să le corectăm pe acestea. În
mod pozitiv, aceasta înseamnă să fim atenţi şi sensibili la
problemele celorlalţi, la nevoile lor şi la aşteptările lor şi să le
ieşim în întâmpinare: să le facem noi ceea ce am aştepta să ne
facă ei nouă, să-i tratăm noi cum am aştepta să ne trateze ei pe
noi!
Care este problema
Oamenii trăiesc în comunităţi umane: cea mai mică
comunitate umană este familia: un soţ şi o soţie şi apoi copiii.
O altă comunitate umană este grupul tău de prieteni. O alta este
biserica ta. O altă comunitate este compania ta, sau locul tău de
muncă, cu toţi oamenii cu care ai de a face, sau şcoala în care
înveţi sau predai. O altă comunitate este satul sau oraşul tău;
apoi ţara ta, apoi continentul tău şi întreaga planetă. Iată care
este problema creată de orice comunitate umană, de la cea mai
mică până la cea mai mare: Ce relaţii se stabilesc în acea
comunitate şi cum se relaţionează oamenii în acea
comunitate?
Să formulăm întrebarea astfel: Cum să trăieşti în
armonie într-o comunitate de oameni liberi, în care toţi vor să
fie ei înşişi, în care fiecare îşi caută împlinirea şi şi-o găseşte
23

sau nu şi-o găseşte, în care toţi aspiră şi ar dori să fie fericiţi?
Fiind comunităţi de oameni liberi, fiecare vine în comunitate cu
idei proprii, cu idealuri proprii, cu obiceiuri proprii şi fiecare
vrea să se afirme, fiecare îşi caută propriile interese şi, din
cauza aceasta, oamenii se ciocnesc între ei, au conflicte, se
rănesc, sunt frustraţi, sunt nefericiţi. Apare nemulţumirea,
frustrarea, ura, duşmănia, apar tragediile. Toate acestea se
întâmplă datorită falimentului în relaţii.
Una dintre cele mai dificile probleme pe pământul
acesta sunt relaţiile interumane. Cum să ne relaţionăm unii cu
alţii, cum să ne raportăm unii la alţii, cum să ne tratăm unii pe
alţii, este una dintre cele mai dureroase întrebări pe care şi le
pun oamenii. Fiindcă datorită faptului că eşuăm în relaţii, este
ceartă şi nefericire în familie, se strică prieteniile, se produc
certuri şi rupturi în biserici, la locul de muncă şi oriunde
altundeva unde oamenii trebuie să trăiască şi să lucreze
împreună. Cine ne poate oferi soluţia la problema relaţiilor
interumane? Şi care este această soluţie? Cine aduce soluţia la
aceste probleme aduce fericirea în omenire!
Relaţii trinitariene
Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul
Lui Fiu, care trăieşte împreună cu Tatăl Său, ni L-a făcut
cunoscut. Aceste cuvinte sunt scrise la începutul Evangheliei
după Ioan (1:18), şi în tot restul acestei Evanghelii Isus ni-l
face cunoscut pe Dumnezeu şi ni-L face cunoscut ca fiind o
comunitate de trei Persoane: un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt.
Isus ni-l face cunoscut pe Dumnezeu ca Triunitate spunându-ne
ce face Tatăl, ce face Fiul şi ce face Duhul Sfânt şi, mai ales,
ce-Şi fac Ei, Unul Altuia sau cum Se tratează Unul pe Celălalt.
Să spicuim deci şi să punem laolaltă câteva dintre aceste
informaţii pe care ni le dă Fiul.
24

Tatăl ÎL iubeşte pe Fiul. Tatăl creează şi face totul de
dragul Fiului şi pentru Fiul. Tatăl Îi arată Fiului tot ce face şi Îl
are întotdeauna la dreapta Lui pe Fiul ca Arhitect al Său. Tatăl
Îi încredinţează Fiului tot ceea ce creează. Tatăl îşi găseşte
toată plăcerea în Fiul şi Se bucură de bucuria Fiului. Tatăl vrea
ca Fiul să fie cinstit exact aşa cum aşteaptă El să fie cinstit.
Tatăl dă Fiului toată slava şi toată Împărăţia.
Fiul Îl iubeşte pe Tatăl. Fiul îşi are privirea aţintită
întotdeauna spre Tatăl. El îl imită în toate pe Tatăl şi astfel Îl
oglindeşte întotdeauna pe Tatăl. Fiul face întotdeauna nu voia
Lui, ci voia Tatălui. Este bucuria Lui să-i facă întotdeauna
bucurie Tatălui. El Îl slăveşte întotdeauna pe Tatăl. Când Tatăl
îi încredinţează o lucrare, El o face întocmai şi apoi îi aduce
totul înapoi Tatălui. Deşi este egal cu Tatăl, El se uită la Tatăl
ca la autoritatea Lui exclusivă.
Duhul Sfânt este şi Duhul Tatălui şi Duhul Fiului.
Duhul este nu numai Duhul iubirii, ci este iubirea Însăşi, liantul
de dragoste dintre Tatăl şi Fiul. EL este agentul în afară al
Tatălui şi al Fiului. Nici Tatăl, nici Fiul nu fac nimic fără
Duhul Sfânt. La rândul Lui, Duhul Sfânt ne îndreaptă atenţia
spre Tatăl şi spre Fiul şi ne îndeamnă să ascultăm de amândoi
şi să Le dăm Lor slavă!
Să privim acum imaginea de ansamblu. Trei Persoane
care fiecare Îi înalţă pe ceilalţi doi, fiecare trăieşte pentru
ceilalţi doi, fiecare îi iubeşte cu dăruire de Sine pe ceilalţi doi.
Şi Ei există aşa dintotdeauna şi sunt credincioşi Unul Altuia în
felul acesta dintotdeauna. Nu a existat un timp când Ei să nu fi
existat în felul acesta!
Fiecare dintre aceste Persoane este flancat de ceilalţi
doi, iubit de ceilalţi doi, înălţat de ceilalţi doi şi, fiindcă se
poate baza pe credincioşia Lor, este fericit şi în siguranţă.
Apostolul Pavel Îl numeşte „Fericitul Dumnezeu”! (1 Timotei
1:8; 6:15). Fericirea din Dumnezeu vine din natura acestei
comunităţi. O persoană nu poate fi persoană în izolare şi nu
25

poate fi fericită decât în relaţii perfecte cu alte persoane.
Relaţiile din Sfânta Triunitate sunt relaţii fericitoare.
Întrebare majoră: Ce fel de caractere trebuie să aibă
nişte persoane care întreţin asemenea relaţii perfecte? Să
descoperim lucrul acesta în Scriptură.
La întrebarea lui Moise, Dumnezeu i se descrie prin
aceste cuvinte: „Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin
de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi
credincioşie” (Exod 34:6). Ceea ce l-a mişcat pe Moise cel mai
mult au fost cuvintele „plin de bunătate şi credincioşie.” Ele
sunt preluate de mai mulţi scriitori ai Vechiului Testament, dar
mai ales de David, în ai cărui Psalmi găsim aceste cuvinte
repetate de peste o sută de ori! Cuvintele în ebraică sunt hesed
şi emet. Hesed este o bunătate profundă, specială, demonstrată
de Iosif faţă de fraţii săi şi de Ionatan faţă de David. Emet
înseamnă „adevăr”, și el descrie pe cineva care îşi ţine cuvântul
dat, de aceea el este tradus cel mai adesea prin „credincioşie.”
Să reţinem, deci, că Dumnezeu se descrie pe Sine ca
bunătate şi adevăr (credincioşie cuvântului dat). Revelarea
de Sine a lui Dumnezeu culminează în Noul Testament, unde
Fiul lui Dumnezeu ne spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede
în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16).
Apostolul Ioan scoate esenţialul din această revelaţie şi scrie că
„Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8).
Din faptul că fiecare dintre cele trei Persoane din Sfânta
Treime îi înalţă pe Ceilalţi doi şi Le dă totul Lor, deducem o
altă trăsătură de caracter. O găsim în Filipeni 2, unde Pavel ne
cheamă să dezvoltăm în noi aceeaşi gândire pe care o avea
Cristos: „În smerenie, fiecare să-l privească pe celălalt mai
pe sus de el însuşi; fiecare din voi să se uite nu la foloasele
lui, ci la foloasele celorlalţi” (Filipeni 2:3-4). Este uimitor
pentru noi să descoperim că smerenia este o trăsătură de
caracter care caracterizează Persoanele din Sfânta Treime. Dar
26

să observăm să această smerenie se manifestă prin capacitatea
de a da atenţie celorlalţi şi de a trăi pentru ceilalţi. Trăsătura
aceasta de caracter noi o numim altruism.
Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu ne revelează aceste
aspecte ale naturii divine: bunătatea, adevărul
(credincioşia), dragostea şi smerenia manifestată prin
altruism. Acestea sunt trăsăturile de caracter care fac posibile
relaţiile perfecte din Sfânta Treime.
Planul originar al Creaţiei
A fost un timp când această lume nu exista şi când
existau numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ei trăiau în relaţii
perfecte şi erau fericiţi. Nu le lipsea nimic şi nu aveau nevoie
de nimic din afară pentru fericirea Lor. Dar, din trăsăturile Lor
de caracter listate mai sus se poate întrezări cum s-a născut
dorinţa de a împărtăşi cu alţii ceea ce erau şi aveau Ei. Fapt
este că la un moment dat au decis să nu rămână numai Ei, ci să
creeze şi alte persoane asemenea Lor, pe care să le aducă în
comunitatea lor:
„Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul
Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească... pe
pământ. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său: i-a făcut
după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască
i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat...” (Geneza 1:26).
Un lucru important pe care ni-l spune apoi istoria din
Geneza este că Dumnezeu obişnuia să vină să stea de vorbă cu
primii oameni. Cuvântul care trebuie să ne vină imediat în gând
este „părtăşie” sau „comuniune.” Omul a fost creat pentru că
Dumnezeu voia să aibă comuniune cu aceste noi persoane.
Noi ştim că această comuniune a fost întreruptă prin
neascultarea omului şi prin intrarea lui sub stăpânirea
diavolului. Dar Fiul lui Dumnezeu, care ne-a revelat
comuniunea dintre cele trei Persoane din Sfânta Treime, ne
27

evelează încă un fapt extraordinar: Omul are şi acum
capacitatea de a intra în comuniune cu Tatăl, cu Fiul şi cu
Duhul Sfânt. Tot în Evanghelia după Ioan, în capitolele 14-17,
putem citi despre faptul că Tatăl vrea să fie în noi, Domnul Isus
vrea să locuiască în noi şi Duhul Sfânt vrea să locuiască în noi.
Noi am fost creaţi pentru comuniune cu Persoanele din
Sfânta Treime şi avem capacitatea să intrăm chiar de pe acum
în această comuniune. Să ne aducem, însă, aminte de relaţiile
care există între Persoanele acestea, relaţii determinate de
bunătate, adevăr (credincioşie), dragoste şi smerenie (altruism).
Pentru a putea intra şi apoi rămâne în aceste relaţii, trebuie să
căpătăm şi noi trăsăturile de caracter care generează şi
guverneze aceste relaţii.
Să fim atenţi la terminologia cu care lucrăm. Vorbind
despre Sfânta Treime, am ajuns să vorbim despre o comunitate
de persoane, sau despre o familie, familia lui Dumnezeu, în
care există relaţii perfecte, relaţii fericitoare.
Dar Manifestul acesta este despre Împărăţia lui
Dumnezeu. Iată legătura între acestea două: Atunci când
intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, intrăm în familia lui
Dumnezeu!
Familia lui Dumnezeu se caracterizează prin
bunătate, adevăr (credicioşie), iubire, smerenie manifestată
prin altruism. Prin urmare, Împărăţia lui Dumnezeu este
domnia bunătăţii, a adevărului (credincioşiei), a iubirii şi a
smereniei manifestate prin altruism.
28

Cea mai mare poruncă
Fiul lui Dumnezeu a fost întrebat de cineva care este
cea mai mare poruncă dată vreodată de Dumnezeu. Domnul
Isus a răspuns prompt: „Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul
tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta.
Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua,
asemenea ei, este: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi. În aceste două porunci sunt cuprinse toată legea şi
profeţii” (Matei 22:36-40).
Cunoscând modul în care ni L-a revelat pe Dumnezeu,
am simţământul că atunci când Fiul dădea acest răspuns, El Îşi
zicea în Sine: Acestea, de fapt, nu sunt porunci, ci sunt cele
mai mare dorinţe ale Tatălui Meu cu privire la omenire.
Dumnezeu i-a creat pe oameni pentru a-i aduce în
comuniunea Sfintei Treimi. Dorinţa Lui este ca oamenii să-L
cunoască pe Dumnezeu aşa cum ni s-a revelat prin Domnul
Isus şi văzându-I frumuseţea Lui divină să se îndrăgostească de
El, să cadă în extaz în faţa slavei Lui, să se umple de adoraţie
şi, drept reacţie, să dorească unirea cu această Frumuseţe, să se
dăruiască pe sine acestei Frumuseţi şi să exprime toate acestea
prin laudă şi prin închinare. Dumnezeu doreşte să venim la El
şi să ne dăruim Lui prin alegere liberă, făcută din dragoste
pentru tot ceea ce este El. Relaţia cu Dumnezeu trebuie să fie o
relaţie de dragoste, şi aceasta să vină de la oameni liberi, care
au descoperit Frumuseţea divină, au fost cuceriţi de ea şi i se
dăruiesc cu toată fiinţa, fără nici un fel de reţineri sau rezerve.
În acelaşi timp, cunoscânu-L pe Dumnezeu ca Trei
persoane care trăiesc în relaţii de dragoste, de bunătate şi de
altruism, trebuie să descoperim că toţi oamenii din jurul nostru
poartă în ei chipul (frumuseţea, demnitatea, valoarea) lui
Dumnezeu şi, asemenea Celui al cărui chip îl poartă, sunt şi ei
vrednici de toată iubirea noastră.
29

„Aproapele nostru” este semenul nostru, omul. Toţi
oamenii! Toţi sunt vrednici de iubit. Chiar şi cei care nouă ni se
par nesuferiţi şi ne stârnesc aversiune. Dumnezeu Tatăl îi
iubeşte şi pe ei şi Şi-a dat Fiul la moarte şi pentru ei. Când
începem să-L iubim pe Dumnezeu şi lăsăm ca iubirea lui
Dumnezeu să ne inunde fiinţa, aversiunea noastră se topeşte şi
noi începem să-i iubim pe oameni aşa cum îi iubeşte Cel ce
este Tatăl nostru, Preaiubitul nostru, Modelul nostru.
Dumnezeu ne cheamă să intrăm în relaţie personală cu
El, relaţie de dragoste, pentru ca să ne transformăm după chipul
Lui. Relaţiile trinitariene în care intrăm şi în care începem să ne
delectăm, încep să ne cuprindă toată fiinţa şi atunci ne
întoarcem spre semenii noştri şi le aducem şi lor relaţiile pe
care le-am învăţat şi ni le-am însuşit când ne-am îndrăgostit de
Sfânta Treime.
În mod practic, începem să practicăm în casa noastră, în
familia noastră, relaţii trinitariene. Apoi introducem şi
practicăm asemenea relaţii în biserica noastră. Apoi ducem
aceste relaţii în compania (firma) noastră şi, în cât depinde de
noi, la locul nostru de muncă. Când conducătorii din Ierusalim
au văzut curajul şi înţelepciunea lui Petru şi a lui Ioan şi se
mirau fiindcă „ştiau că nu erau oameni învăţaţi, ci oameni de
rând”, au descoperit rapid explicaţia: „au priceput că fuseseră
cu Isus” (Faptele Apostolilor 4:13). La fel se va întâmpla cu
noi. Când oamenii vor vedea noul nostru fel de a fi, care va
oglindi felul de a fi al Persoanelor din Sfânta Treime, precum şi
relaţiile dintre Ele, vor trage concluzia că am fost şi suntem în
comuniune intimă cu Dumnezeu. Domnul Isus ne spune că
suntem „sarea pământului” şi „lumina lumii” şi că oamenii vor
glorifica pe Tatăl nostru care este în ceruri când vor vedea felul
nostru de viaţă care oglindeşte viaţa din ceruri (Matei 5:13-16).
30

Păcatul şi Crucea
Domnul Isus a vorbit despre satan ca despre
„stăpânitorul lumii acesteia”. Trebuie să ne gândim că satan are
un oarecare drept de stăpânire. Când oamenii l-au ascultat pe
el, prin acest act al ascultării, ei i-au dat lui satan dreptul de
stăpânire asupra lor, pe baza principiului scris în Romani 6:16
că „sunteţi robii celui de care ascultaţi.” Actul ascultării de
satan se numeşte „păcat”. Păcatele noastre îi dau lui satan
dreptul de stăpânire asupra noastră. Dumnezeu consideră că
intrarea oamenilor sub stăpânirea lui satan înseamnă moarte.
De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Voi eraţi morţi în
greşelile şi în păcatele voastre” (Efeseni 2:4).
Pe de altă parte, Dumnezeu spune prin profetul Isaia:
„Păcatele voastre pun un zid de despărţire între voi şi Mine”
(Isaia 49:2). Să ne uităm, deci, la situaţia care exista pe vremea
când Domnul Isus a anunţat venirea aici a Împărăţiei lui
Dumnezeu şi când a intrat în coliziune cu împărăţia lui satan.
El nu i-a contestat lui satan dreptul de stăpânire şi ştia că
trebuie făcut ceva ca să se rezolve problema aceasta. Ce trebuia
făcut? Isus a anunţat ce trebuia făcut când i-a spus lui Ioan
Botezătorul: „se cuvine să împlinim toată dreptatea” (Matei
3:15). Apoi, la scurtă vreme înainte de a merge să fie răstignit,
le-a spus ucenicilor că El a venit aici pe pământ „să-Şi dea
viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28).
Prin urmare, Domnul Isus Şi-a explicat moartea prin
două concepte: cel de „dreptate” şi cel de „răscumpărare.” Să
căutăm să le descifrăm sensul. Vom începe cu conceptul al
doilea.
„Răscumpărarea” era actul prin care cineva plătea
preţul pentru un sclav şi apoi îl punea în libertate. Când Fiul lui
Dumnezeu era pe cruce, Dumnezeu a pus peste El toate
păcatele noastre, şi Fiul le-a topit, le-a dizolvat în sângele Lui.
Sulul pe care erau scrise păcatele noastre şi care constituia
31

actul de proprietate al lui satan asupra noastră, a fost spălat de
toate păcatele şi a rămas gol. Satan a fost dezarmat, a fost lipsit
de orice drept de proprietate asupra omenirii (vezi Coloseni
2:14-15).
Conceptul de „dreptate” aplicat la moartea Domnului
Isus pe cruce este mai complicat, dar vom schiţa aici doar
aspectele lui esenţiale. Păcatul, ca încălcare a poruncii lui
Dumnezeu, este o încălcare a justiţiei lui Dumnezeu. Dreptatea
lui Dumnezeu cere pedepsirea vinovatului. Un judecător care
are în faţă un om vinovat şi pur şi simplu îl declară nevinovat,
se descalifică pe sine, devine el însuşi vinovat. Alte cuvinte,
dacă el are în faţă un om nedrept şi îl declară drept, devine prin
aceasta nedrept. Un judecător drept trebuie să împlinească ceea
ce cere justiţia: pedepsirea celui vinovat. Cu toate acestea în
gând, să ne gândim acum la Dumnezeu. Păcatul este încălcarea
justiţiei lui Dumnezeu. Păcatul trebuie pedepsit. O cere
dreptatea lui Dumnezeu. Şi pedeapsa este moartea. Dar Fiul lui
Dumnezeu, care ne iubeşte pe noi păcătoşii, păşeşte înainte şi
se încarcă El cu păcatele nostru şi moare El în locul nostru. El
împacă astfel justiţia lui Dumnezeu. Dreptatea Lui este
împlinită. Dumnezeu ne poate primi acum la Sine cu braţele
deschise!
Să ne uităm acum din nou la panorama generală a celor
două împărăţii, cu toţi oamenii aflaţi sub stăpânirea celui rău.
Acesta are dreptul să ne ţină în stăpânire datorită păcatelor
noastre. Dincolo, în Împărăţia pe care o aduce Domnul Isus din
cer, Dumnezeu spune: Justiţia Mea nu-mi permite să-i primesc
pe oameni la Mine.
Domnul Isus ştie acest lucru şi spune: Eu înţeleg
această dublă problemă şi o rezolv murind pe cruce încărcat cu
păcatele omenirii. Prin aceasta, Eu anulez dreptul lui satan de
a-i mai ţine pe oameni în sclavie (răscumpărare) şi satisfac
justiţia lui Dumnezeu (împlinesc toată dreptatea).
32

Înţelegând rolul acesta dublu al crucii, să ne gândim
unde să o plasăm în schema celor două împărăţii în conflict. Şi
dintr-o dată totul devine clar: Crucea Domnului Isus stă între
cele două împărăţii şi devine poarta de ieşire de sub satan şi de
intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Lucrul acesta este exprimat
atât de clar în epistola către Evrei: „Astfel dar, fraţilor, fiindcă
prin sângele lui Isus avem o intrare liberă în Locul Preasfânt,
pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El prin perdeaua
din lăuntru, adică trupul Său şi fiindcă avem un Mare Preot pus
peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu
credinţă deplină...” (Evrei 10:19-22).
Când spunem că este „poarta de trecere” dintre cele
două împărăţii, nu intenţionăm câtuşi de puţin să minimalizăm
importanţa, grandoarea şi măreţia crucii Domnului nostru. Să
ne uităm cu mai multă atenţie la ce s-a întâmplat acolo, la
crucea de pe Golgota.
Să pornim din Vechiul Testament. La Sinai, Dumnezeu
S-a legat prin legământ să fie protectorul poporului evreu şi să
le dea ţara promisă, Canaanul, iar poporul s-a legat, prin
acelaşi legământ, să nu se mai închine altor dumnezei,
înţelegând că Dumnezeu va pedepsi o asemenea trădare cu
moartea. Foarte curând, însă, când Moise era pe munte, ei şi-au
făcut un viţel de aur şi s-au închinat lui. Actul acesta era o
trădare clară, şi Dumnezeu i-a spus lui Moise că se va ţine de
cuvânt şi va nimici acest popor. Moise se pune pe sine însuşi
între Dumnezeu şi popor, mijloceşte pentru popor şi Îl
convinge pe Dumnezeu să nu nimicească poporul. Moise se
bucură de lucrul acesta, dar acum el are o nouă problemă: Ce
fel de Dumnezeu este acest Iehova (sau Yahveh), care nu-Şi
ţine cuvântul dat? Atunci Moise se roagă lui Dumnezeu cu
aceste cuvinte: „Arată-mi căile Tale, şi atunci Te voi cunoaşte”
(Exod 33:13). În jargonul ebraic, „căile” cuiva înseamnă felul
de a fi al cuiva, modul lui de a proceda, care manifestă
caracterul lui, structura lui lăuntrică. Dumnezeu acceptă
33

cererea lui Moise şi i se descrie astfel: „Domnul, Dumnezeu,
este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie,
plin de bunătate şi de adevăr, care îşi ţine bunătatea până în mii
de generaţii.” Apoi adaugă ceva straniu: „poartă fărădelegea,
răzvrătirea şi păcatul” (Exod 34:6-7). Cei mai mulţi traducători
redau acest text prin „iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul”,
fiindcă li se pare că „poartă” nu are sens. Dar el are sens şi încă
unul extrem de profund şi de esenţial. Ca să înţelegem sensul,
trebuie să ne uităm întâi la perechea de cuvinte „bunătate şi
adevăr” (în ebraică, hesed şi emet). Iarăşi, cei mai mulţi
traducători traduc cuvântul emet prin „credincioşie”. Aici,
traducătorii au captat bine problema. Iată care era problema:
Dumnezeu a arătat enormă bunătate când a decis să nu
nimicească poporul. Dar prin această decizie făcută din
bunătate, El şi-a călcat cuvântul dat prin legământ şi prin
aceasta El a încetat să mai fie „adevăr”, adică nu mai era
credincios cuvântului dat. Dar Dumnezeu îi spune lui Moise că
El este plin atât de bunătate cât şi de adevăr, sau că El este şi
bun şi îşi ţine şi cuvântul dat. Cum se poate aceasta? Prin faptul
că fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul pe care le-a comis poporul
le ia Dumnezeu însuşi asupra Lui şi le poartă El.
Lucrul acesta este explicat de Dumnezeu prin profetul
Isaia. Acest mare profet vorbeşte de mai multe ori despre un
personaj enigmatic numit „Braţul Domnului.” Să luăm numele
acesta ca fiind o realitate: Un braţ este o extensie în afară a unei
persoane. Dar braţul face parte organică din acea persoană.
Când citim despre un anume personaj că este „Braţul
Domnului”, trebuie să înţelegem că acest personaj este o
extensie în lumea noastră a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp
el este parte organică din Dumnezeu. Braţul Domnului este
Dumnezeu venit în lumea noastră. Şi iară ce se întâmplă:
„Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”
şi „El a purtat păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi”
(Isaia 53:6 şi 12). Mai mult, acest Personaj, „după ce îşi va da
34

viaţa ca jertfă pentru păcat”, va învia, Îşi va vedea rodul jertfei şi
„lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui” (v.10).
Desigur, Isaia 53 vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu,
care a fost Dumnezeu venit la noi („Eu şi Tatăl una suntem”,
Ioan 10:30) ca să rezolve problema omenirii întregi. El însuşi
ne-a învăţat că: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât
L-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă eternă” (Ioan 3:16).
Aşadar, ce s-a întâmplat le crucea de la Calvar?
Apostolul Pavel scrie: „Dumnezeu era în Cristos împăcând
lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Având în vedere faptul
fundamental al unităţii absolute şi eterne dintre Tatăl şi Fiul,
Dumnezeu nu pedepsea o terţă persoană, ci El însuşi „purta”
fărădelegile, răzvrătirile şi păcatele omenirii, aşa cum i-a spus
lui Moise. În profunzimea acestui act divin nu putem intra mai
mult decât să cităm ce ne spune Cuvântul însuşi şi apoi să
exclamăm: „O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi ştiinţei lui
Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de
neînţelese sunt căile Lui” (Romani 11:33).
Am spus că trebuie să vedem crucea Domnului Isus
ca poarta de ieşire de sub satan şi de intrare în Împărăţia
lui Dumnezeu. Să mai adăugăm la aceasta o altă imagine, pe
care o foloseşte apostolul Pavel: „În ce mă priveşte, departe de
mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului
nostru Isus Cristos, prin care lumea este despărţită de mine şi
eu faţă de lume” (Galateni 6:14). Imaginea construită aici
trebuie transpusă în cuvintele noastre astfel: Prin cruce, spune
Pavel, şi trebuie să spunem fiecare dintre noi, eu am murit
împreună cu Cristos, am murit faţă de lume; iar acum, când mă
uit înapoi spre lume, văd că între mine şi lume s-a interpus
Crucea, ca o barieră peste care nu mai pot trece. Căci, după ce
am înţeles cât a suferit Fiul lui Dumnezeu pe crucea aceea în
locul meu, cum aş mai putea să-L trădez pe Preaiubitul meu şi
să mai fac faptele lumii, faptele pe care le-a purtat El pe cruce?
35

Crucea este poarta de trecere de sub satan în Împărăţia lui
Dumnezeu şi este bariera care ne opreşte să ne mai
întoarcem sub satan!
Puterea Învierii Fiului lui Dumnezeu
Moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce este unul dintre
cele mai profunde şi mai zguduitoare evenimente din istoria
omenirii. De două mii de ani, teologii, filosofii şi alţi gânditori
încearcă să pătrundă în tot ce s-a întâmplat acolo. S-au
formulat o mare mulţime de doctrine ale biruinţei asupra
diavolului, ale substituirii penale, ale ispăşirii, ale
răscumpărării, ale împăcării, prin care să se explice ceea ce s-a
întâmplat pe cruce. Părerea noastră este că nu suntem obligaţi
să alegem una dintre ele, ci să considerăm că fiecare dintre ele
ne arată câte o faţetă a unul eveniment ultracomplex, fiecare ne
exprimă un alt aspect al măreţului eveniment al răstignirii
Fiului lui Dumnezeu în locul nostru.
Spunând toate acestea, suntem liberi acum să spunem
că noi suntem chemaţi de Cuvântul lui Dumnezeu să nu
rămânem la cruce, ci să trecem dincolo de ea, la învierea
Fiului lui Dumnezeu. Tranziţia aceasta o face pentru noi
apostolul Pavel prin explicările acestea: „Dar Dumnezeu îşi
arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi
păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult
acum, când suntem consideraţi drepţi prin sângele Lui, vom fi
mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci dacă atunci când
eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea
Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu
El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Romani 5:8-10).
Moartea Domnului Isus a avut un rol limitat: ea ne-a
împăcat cu Dumnezeu. Dar acum intră în acţiune viaţa
Domnului Isus: mântuirea noastră este pusă la viitor şi viaţa
Domnului Isus este cea prin care căpătăm mântuirea.
36

Cum căpătăm noi mântuirea din viaţa Domnului Isus?
Răspunsul la această întrebare atât de crucială pentru noi, ne
este dat de apostolul Pavel pe parcursul restului capitolului
cinci şi în capitolele şase, şapte şi opt din Romani.
Toată partea aceasta din Romani formează un singur
tot. Să urmărim cursul ideilor lui Pavel, ţinând cont că în tot
acest bloc de material Pavel dezvoltă ideea lansată în 5:10, că
vom fi mântuiţi prin viaţa Domnului Isus.
Pavel începe prin introducerea în discuţie a ceea ce s-a
stricat în omenire prin Adam: prin neascultarea (păcatul) lui
Adam, a intrat în omenire moartea. Domnul Isus a venit în
omenire ca al doilea Adam şi tot ce a stricat primul Adam a
reparat al doilea Adam. Dacă prin primul Adam a intrat în
omenire moartea, prin al doilea Adam s-a manifestat harul lui
Dumnezeu. Cuvântul „har” are mai multe sensuri în greacă,
dar, sensul lui de bază este „bunătate”. Aceasta se vede din
epistola către Tit, unde Pavel spune că „harul lui Dumnezeu
care aduce mântuire pentru toţi oamenii a fost arătat”, apoi
repetă prin alte cuvinte acelaşi lucru: „Dar când s-a arătat
bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea lui de oameni, el ne-a
mântuit...” (Tit 2:11 şi 3:4). Harul este bunătatea lui Dumnezeu
manifestată prin Fiul Său întrupat. Revenind în Romani 5,
harul (bunătatea lui Dumnezeu) ne face un dar, care este „darul
dreptăţii” (Notaţi bine că „harul” nu este „darul”, cum spun
mulţi, ci harul ne face darul!). Să ne uităm acum cu cea mai
mare atenţie la aceste cuvinte: „Dacă prin greşeala unuia singur
moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei care
primesc în toată plinătatea harul şi darul dreptăţii vor domni în
viaţă prin acel unul singur care este Cristos” (Rom.5:17).
Cuvântul tradus prin „a domni” este basileuein, care
înseamnă a domni ca rege, a împărăţi. El este repetat în
versetul 21 (tradus la noi prin „a stăpâni”): „pentru ca, după
cum păcatul a domnit dând moartea şi harul (bunătatea) să
37

domnească dând dreptatea, ca să dea viaţa eternă prin Isus
Cristos, Domnul nostru.”
Capitolul şase explică cum noi am murit cu Cristos prin
botez şi cum, prin aceasta, ne-am făcut una cu El „pentru ca
trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel încât
să nu mai fim robi ai păcatului” (v. 1-6). Acum noi suntem vii
şi trăim împreună cu Cristos. Acesta este un fapt! Trebuie
doar să ni se imprime bine în minte acest adevăr. Pentru
aceasta trebuie să ne socotim, să ne considerăm, să ne vedem
morţi faţă de păcat şi, fiind incorporaţi „în Cristos”, să ne
vedem vii pentru Dumnezeu. Acum urmează o atenţionare:
Fostul nostru stăpân este viu, şi noi am putea face prostia să
mai ascultăm de el, în loc să ascultăm de noul nostru stăpân, de
Dumnezeu. Se enunţă apoi această lege a vieţii spirituale: Voi
vă faceţi robii celui de care ascultaţi! Faceţi-vă, prin
ascultare de El, robii lui Dumnezeu şi veţi fi sfinţi şi veţi
avea viaţă veşnică. Dar dacă veţi mai păcătui, rezultatul va fi
moartea. Mare atenţie: Neascultarea lui Adam i-a adus
moartea; tot astfel, neascultarea noastră, a celor întorşi la
Dumnezeu, ne aduce moartea! Noi nu am căpătat imunitate
la păcat, şi păcatul produce moartea şi în cazul nostru!
Dar poate omul de astăzi să nu mai păcătuiască?
Răspunsul lui Pavel este un răsunător şi categoric „DA!” De
fapt, toată discuţia din aceste capitole este tocmai aceasta: Prin
viaţa lui Cristos, cu care am fost făcuţi una, trupul
păcatului a fost dezbrăcat de puterea lui şi noi nu mai
suntem robi ai păcatului. Aceasta este, de fapt, mântuirea
prin viaţa Lui: este mântuirea de sub puterea păcatului.
În capitolul şapte, Pavel reia discuţia explicând evreilor
că Legea mozaică nu i-a eliberat de sub puterea păcatului, ci
dimpotrivă, a dat şi mai mare putere păcatului, fiindcă prin
interdicţie i-a aţâţat pofta. Aici Pavel introduce un nou concept,
„carnea” (în Cornilescu, „firea pământească”). „Carnea” este
omul în întregimea lui, dar singur în faţa cerinţelor Legii lui
38

Dumnezeu. A fi „în carne”, înseamnă a fi singur, fără nici o
asistenţă, fără nici un ajutor. Pavel îşi descrie propria lui
situaţie ca evreu care era singur în faţa cerinţelor Legii: „Căci
când trăiam în carne, patimile păcatelor, stârnite de Lege,
lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade
pentru moarte. Dar acum am fost eliberaţi de Lege şi suntem
morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim Lui
Dumnezeu într-un Duh nou, iar nu după vechea literă.”
(Rom.7: 5-6).
Pavel discută mai pe larg situaţia în care se afla el când
era „în carne”, adică era „sub Lege,” în versetele 14-25.
Trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce scrie Pavel şi să nu
aplicăm textul acesta la noi, cei uniţi cu Cristos. Pavel scrie aici
lucruri patetice: „Ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am
puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac nu-l fac, ci
răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac... Văd în mădularele
mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea
mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.
O, nenorocitul de mine, cine mă va scăpa de acest trup de
moarte?” (Rom.7:18-19 şi 23-24). Aceasta nu este situaţia lui
Pavel după ce s-a făcut una cu Cristos, ci este situaţia la care sa
referit deja în versetul cinci: „când eram în carne:” În opoziţie
cu situaţia aceea deplorabilă, el îşi descrie situaţia lui şi a
noastră într-un mod exuberant, plin de bucuria eliberării,
începând cu versetul unu din capitolul opt: „Acum, dar, nu
există nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus,
care nu trăiesc după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile
Duhului. Într-adevăr, legea Duhului vieţii în Cristos m-a
eliberat de legea păcatului şi a morţii!”
Să observăm noţiunile de bază cu care operează Pavel
aici. Mai întâi, acum el vorbeşte despre „viaţa în Cristos” (în
opoziţie cu viaţa „în carne”). Apoi vorbeşte despre Duhul
Sfânt, care este „Duhul vieţii în Cristos.” Apoi vorbeşte despre
o lege a acestui Duh; Legea Duhului vieţii în Cristos. Cuvântul
39

„lege” în acest context poate fi înlocuit cu cuvântul „putere” şi
atunci totul are sens: „Puterea Duhului vieţii în Cristos Isus
m-a eliberat de puterea păcatului şi a morţii” (v.2).
Să ne amintim că încă din capitolul cinci discuţia era
despre păcatul care domneşte şi dă moartea şi despre Cristos
(cu viaţa Lui şi cu harul Lui) care domneşte şi dă viaţa. Acum
aflăm că puterea asupra păcatului este dată de Duhul Sfânt,
Duhul vieţii în Cristos. Concluzia discuţiei vine în versetul 13:
„Dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului veţi trăi!”
Faptul care îi defineşte pe copiii lui Dumnezeu este că ei sunt
călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu (v.14). Aceasta suntem noi:
Oameni călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu. Şi când ascultăm de
călăuzirea Lui, Duhul Sfânt ne dă şi puterea de a nu mai face
voia celui rău, ci numai voia lui Dumnezeu. Aceasta este
„legea Duhului vieţii în Cristos”: Dacă ai mintea cuplată cu
Duhul sfânt (versetele 5-10), şi dacă asculţi de călăuzirea
Lui, El îţi dă categoric şi sigur, toată puterea să nu mai
asculţi de îndemnurile cărnii şi de poftele trupului, ci să
împlineşti voia lui Dumnezeu.
Să recapitulăm întreaga discuţie. Pavel consideră că
prin moartea Lui, Domnului Isus a rezolvat problema vinei
păcatului şi prin aceasta ne-a împăcat cu Dumnezeu. Dar din
acel moment se creează o problemă: păcatul are o imensă
putere asupra noastră. Pavel ne spune că şi problema puterii
păcatului asupra noastră este rezolvată tot de Domnul Isus, dar
nu prin moartea Lui, ci prin viaţa Lui.. Mântuirea este atunci
când, prin unire cu Cristos şi prin trăirea sub ascultare de
călăuzirea Duhului Sfânt, suntem eliberaţi de puterea
păcatului şi a morţii. Aceasta este semnificaţia afirmaţiei
iniţiale din 5:10, că „vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.”
Duhul Sfânt este „Duhul Celui care L-a înviat pe Isus
dintre cei morţi” (v. 10). El este Duhul învierii. În El rezidă
puterea învierii. În scrisoarea către Filipeni, Pavel ne spune că
40

cea mai mare aspiraţie a vieţii lui este: „Să-l cunosc pe El (pe
Cristos) şi puterea învierii Lui” (Filipeni 3:10).
În scrisoarea către Efeseni, Pavel dezvoltă mai pe larg
conceptul puterii învierii lui Cristos şi scrie că se roagă ca
Dumnezeu să ne dea „un Duh de înţelepciune şi de revelaţie”
prin care să cunoaştem ”care este faţă de noi credincioşii
nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii
tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul că L-a
înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa în locurile
cereşti” (Efeseni 1:17-20).
Cu alte cuvinte, aceeaşi uriaşă putere prin care
Dumnezeu a adus la viaţă trupul mort al lui Isus, l-a
transformat în trup ceresc, L-a înălţat pe omul Isus la cer şi
L-a întronat la dreapta Lui, este astăzi concentrată de
Dumnezeu prin Duhul Sfânt asupra noastră, ca să ne
elibereze de sub puterea păcatului şi a morţii şi să ne facă
în stare să trăim după voia lui Dumnezeu, adică să trăim o
viaţă curată, o viaţă sfântă.
Apostolul Petru scrie exact acelaşi lucru:
„Dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot ce ne este necesar
pentru viaţă şi evlavie, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat
prin gloria şi puterea Lui, prin care El ne-a dat promisiunile Lui
preţioase şi extrem de mari, ca prin ele să vă faceţi părtaşi ai
naturii dumnezeieşti” (2 Petru 1:3-4). Din cuvântarea lui Petru
la ziua Cincizecimii, rezultă că promisiunile lui Dumnezeu
sunt Domnul Isus şi Duhul Sfânt (Vezi Fapte 2:30-33). Cu
alte cuvinte, când Dumnezeu ni i-a dat pe Domnul Isus şi pe
Duhul Sfânt, noi am devenit părtaşi la natura lui Dumnezeu şi
avem absolut tot ce ne trebuie ca să putem trăi o viaţă
sfântă.
Să ne amintim de imaginea generală din acest
Manifest. Noi am fost transferaţi din împărăţia lui satan în
Împărăţia lui Dumnezeu. În procesul acestui transfer am fost
uniţi cu Cristos şi cu Duhul Sfânt şi prin El am fost născuţi din
41

nou, am fost născuţi din Dumnezeu. Acum, din unirea cu
Cristos şi din plinătatea Duhului Sfânt în noi, ni se
garantează că avem toată puterea lui Dumnezeu, care este
puterea învierii, înălţării şi întronării lui Isus, pentru a trăi
în Împărăţie şi pentru a nu ne mai întoarce să slujim
fostului nostru stăpân.
Duşmanul Domnului şi al nostru, satan, este mincinos şi
tatăl minciunii (aşa l-a descris Isus în Ioan 8:44). Una dintre
cele mai mari minciuni ale lui este că omul este prea corupt ca
să mai poată fi sfânt. Minciuna aceasta s-a infiltrat în gândirea
multor credincioşi evanghelici şi a luat forma întrebării: „Cine
poate fi sfânt?”, sau a afirmaţiei făcută ca scuză pentru păcat:
„Apoi, nimeni nu poate fi sfânt!” Satan a avut chiar abilitatea
de a convinge un anumit teolog să formuleze dogma că, prin
căderea lui Adam, omul a fost „totalmente corupt” şi nu mai
poate fi reparat sau refăcut. Prin urmare, zice minciuna
diavolului, sfinţenia nu mai este posibilă şi orice strădanie de a
o urmări este zadarnică.
Să ne gândim la Adam. Ce i-a trebuit lui ca să ajungă să
păcătuiască? I-au trebuit două lucruri: (1) O voinţă liberă
(libertatea de a alege) şi (2) capacitatea de a crede o minciună.
Fără aceasta din urmă, omul nu are deplină libertate, şi
Dumnezeu i-a acordat omului deplină libertate. Adam a fost
liber să asculte ce-i spune şarpele, şi-a exercitat capacitatea de
a gândi şi s-a lăsat convins de minciuna lui. Teoria lansată în
secolul al V-lea după Cristos a fost că această neascultare a lui
Adam l-a corupt pe om totalmente, şi că această corupţie se
transmite de la părinţi la copii. La punctul acesta trebuie să
citim din nou argumentaţia apostolului Pavel despre cei doi
Adami, din Romani 5:12-21. Din această discuţie reiese clar că
tot ce a stricat primul Adam a reparat al doilea Adam. Ba mai
mult, Pavel spune răspicat că „harul lui Dumnezeu şi darul pe
care ni l-a făcut harul acesta” prin Isus Cristos este „cu mult
mai mult” decât ceea ce a produs greşeala primului Adam!
42

Dacă „păcatul a domnit” prin Adam, acum, prin Christos,
„harul domneşte” şi cei ce-l primesc în toată plinătatea
„domnesc în viaţă”, adică se bucură de deplină libertate, de
libertatea regească de a trăi ca fii ai lui Dumnezeu care fac
cinste Tatălui lor!
Prin acest „Manifest”, noi declarăm că refuzăm să mai
credem minciuna diavolului şi declarăm că Îl credem pe
Dumnezeu, că El ne dă tot ce ne trebuie pentru o viaţă de
dreptate, de cinste, de corectitudine, de adevăr, de
sfinţenie! Declarăm că suntem vindecaţi şi liberi de
răutatea pe care a infiltrat-o în noi diavolul şi că în noi este
infiltrată bunătatea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt care
acum locuieşte în noi! Noi credem în puterea învierii şi
trăim în înviere!
Păcatul şi corupţia
Ce este păcatul? La origine, păcatul este ascultarea de
şarpe, de satan. În ce a constat primul păcat? Dumnezeu îi
spusese omului să nu mănânce din „pomul cunoaşterii binelui
şi răului.” Transpus pe înţelesul nostru, Dumnezeu îi spunea lui
Adam: Este atribuţia mea să definesc ce este bine şi ce este rău.
Viaţa este foarte complexă şi tu, omule, nu eşti capabil să
decizi ce este bine şi ce este rău şi, de aceea, Îmi rezerv Mie
dreptul de a decide în acest domeniu.
Satan îi spune omului, în esenţă: Mintea ta este
suficient de înţeleaptă ca să decizi tu ce este bine şi ce este rău.
Ai curajul să-ţi asumi această prerogativă divină. Fii
independent! Fii ca Dumnezeu!
Omul avea libertate de alegere şi şi-a exercitat această
libertate crezându-l pe satan. Fiindcă l-a crezut pe satan, a
ascultat ce i-a spus acesta. Şi fiindcă l-a ascultat pe satan, a
intrat sub stăpânirea acestuia.
43

În esenţă, păcatul este întotdeauna o ascultare de o
şoaptă, sau de o sugestie, a lui satan. Şi întotdeauna, automat,
păcatul este o călcare a unei porunci a lui Dumnezeu, deoarece
satan întotdeauna sugerează ceva care este împotriva voii lui
Dumnezeu.
Să ne reamintim cadrul general în care existăm astăzi.
Există două împărăţii şi există doi stăpâni. Omul se află
întotdeauna în faţa acestor doi stăpâni. În fiecare zi, el trebuie să ia
decizii, prin care ascultă ori de unul ori de celălalt. Întotdeauna,
ascultarea de satan aduce cu sine moartea. De ce-i aşa?
Să recitim ce explică Pavel în Romani şase. Parafrazez:
Să nu mai ascultaţi de fostul vostru stăpân, fiindcă încă sunt
valabile aceste două principii de bază ale existenţei umane: (1)
că sunteţi robii celui pe care îl ascultaţi (v.16) şi (2) că plata
păcatului este moartea (v.23).
Cum operează aceste principii în cazul unuia care a ieşit
de sub stăpânirea lui satan, a trecut prin cruce şi a intrat în
Împărăţia lui Dumnezeu. Să gândim în termenii a două imperii
umane. Un supus al unuia dintre cele două imperii, care intră în
contact cu celălalt împărat şi îi face acestuia un serviciu, comite
trădare de patrie! El şi-a trădat împăratul şi pentru aceasta este
condamnat la moarte!
Situaţia devine şi mai gravă când ne amintim că intrarea
în Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă şi intrarea în familia lui
Dumnezeu, într-o relaţie de dragoste şi de preţuire reciprocă. A
mai asculta de fostul stăpân, înseamnă călcarea în picioare a
iubirii divine. Profeţii din Vechiul Testament (în special
Ieremia şi Ezechiel), consideră că păcatul este adulter, este
trădarea Soţului care este Dumnezeu (cf. Ieremia 31:31-32 şi
Ezechiel 16). Ironia şi tragedia este că prin păcat este trădată
cea mai frumoasă Fiinţă din univers pentru cea mai urâtă fiinţă
din univers! Când Biblia vorbeşte de vina păcatului, se referă
atât la actul de trădare a Majestăţii Sale Împăratul nostru, cât şi
44

la actul de călcare în picioare a iubirii Celui care Şi-a dat viaţa
pentru noi.
În paragrafele de mai sus, păcatul este privit dintr-un
punct de vedere exterior omului, din punctul de vedere al
relaţiei lui cu cel rău. Trebuie să adăugăm aici că păcatul este şi
ceva interior omului. Păcatul trebuie înţeles şi ca o murdărie şi
ca o otravă: păcatul îl pângăreşte şi-l otrăveşte pe om.
Conştiinţa este un organ pus de Dumnezeu în fiecare fiinţă
umană şi ea a fost concepută de Creator ca organul care să
perceapă când intră murdăria şi otrava în om. Mustrările de
conştiinţă sunt reacţiile acestui organ la intrarea în organismul
uman a ceea ce n-ar fi trebuit să intre acolo. Omul n-a fost
făcut pentru murdărie şi pentru otravă!
Dar păcatul este ceva şi mai mult şi chiar mai grav:
păcatul este o uşă deschisă pentru duhurile rele să intre în om.
Satan nu este omniprezent, ci el are o armată imensă de duhuri
rele prin care operează. Se pare că el are duhuri specializate
pentru diferite păcate. Biblia ne vorbeşte de un duh de curvie,
duh de mânie, duh de ceartă, duh de minciună, etc. Astfel, când
Pavel ne avertizează asupra primejdiilor pe care le reprezintă
mânia, el scrie: „să nu daţi prilej diavolului” (Efeseni 4:26).
Cuvântul pentru „prilej” în acest text este topos (ca în
topografie), care înseamnă „loc”. Prin mânie, îi faci loc
diavolul să intre în tine. În Romani, unde păcatul este
personalizat, Pavel scrie că „păcatul a luat prilejul” (Rom.7:8 şi
11). Aici, cuvântul pentru „prilej” este aforme, care ar putea fi
tradus ca „un cap de pod”, sau „o bază de operaţiuni.” După un
păcat iniţial, prin care i-ai făcut loc unui duh rău în tine, acest
duh mai cheamă şi pe altele după sine, căci după mânie vine
duhul de ceartă, duhul de nestăpânire, duhul de insulte, duhul
de amărăciune, etc.,etc. Sau, după minciuna iniţială vine duhul
de a arunca vina pe altul, duhul de a masca, de a ascunde ce ai
făcut, duhul de a justifica ce ai făcut (ca să împaci cumva vocea
conştiinţei) etc.
45

Mare atenţie: Stările acestea sufleteşti îmbolnăvesc şi
trupul! Acestea nu sunt afirmaţii pioase ale unui om religios, ci
sunt afirmaţii ştiinţifice! Am putea cita nenumărate cărţi de
medicină pentru ele. Nu este locul pentru a face aşa ceva aici.
Este suficient să arătăm că un grup de medici de mare renume
au stabilit că sunt şapte stări păcătoase de bază, numite medical
„stresuri”, care îmbolnăvesc cele şapte sisteme de bază ale
trupului uman. Iată care sunt acestea:
1. Mânia – îmbolnăveşte sistemul cardiovascular
2. Vinovăţia – îmbolnăveşte sistemul nervos
3. Pofta – îmbolnăveşte sistemul endocrin
4. Amărăciunea – îmbolnăveşte sistemul digestiv
5. Lăcomia – îmbolnăveşte sistemul imunitar
6. Frica – îmbolnăveşte sistemul respirator
7. Invidia – îmbolnăveşte sistemul
musculo-scheletar.
(Din How to Resolve Seven Deadly Stresses – A Health
Manual for All Nations, Published by the Institute in Basic Life
Principles, Oakbrook, ILL., pag.34)
Mai trebuie să arătăm că păcate ca minciuna,
înşelăciunea, furtul şi altele ca acestea produc vinovăţie, chiar
dacă omul şi-a tocit atât de mult conştiinţa încât el nu mai
simte mustrările ei: ele rămân totuşi vinovăţie, şi produc
îmbolnăvirea sistemului nervos, sau a celorlalte sisteme.
Să ascultăm acum ce ne spune Fiul lui Dumnezeu:
„Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să distrugă. Eu am
venit ca oamenii să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan
10:10). Hoţul este diavolul. El promite omului câştig imediat,
satisfacţie, fericire. Dar, chiar dacă le dă pentru moment,
scopul lui este să îmbolnăvească fiinţa umană, s-o
murdărească, s-o otrăvească, s-o nimicească. Înţeleptul
Solomon a scris: „Multe căi pot părea omului bune, dar la urmă
se vede că duc la moarte” (Proverbe 14: 12 şi 16:25).
46

Trăim într-o societate din care a dispărut conceptul de
păcat. A dispărut şi ruşinea. Marea majoritate a oamenilor
aleargă după câştig, după îmbogăţire, cu orice preţ. A-i înşela
pe alţii („a le trage o ţeapă”) se consideră a fi „înţelepciune”,
sau, cel puţin, „inteligenţă”. Un preot membru al Parlamentului
României, care se milogeşte spunându-le colegilor lui de
Parlament, „Domnilor, furaţi mai puţin” ne dă o patetică
descriere a stării de imoralitate a societăţii noastre. Când un
candidat la primăria Capitalei promite că va legaliza prostituţia,
fumatul în locurile publice, jocurile de noroc, ca să atragă
turişti şi să facă din Bucureşti o mare atracţie pentru toată
Europa şi nu se ruşinează că singurul lucru pe care-l urmăreşte
sunt banii, avem în faţă o imagine a ceea ce a ajuns societatea
românească. În lumea afacerilor, în lumea tranzacţiilor de toate
felurile, nu mai există nici un fel de încredere în partenerii de
afaceri. Concluzia majorităţii oamenilor este că nu poţi iniţia şi
conduce nici o afacere în România fără să fii implicat în
corupţie.
Într-o asemenea societate este greu de trăit. Nu-i de mirare
să auzi români care spun: Am venit în America pentru a trăi
într-un loc în care pot să fiu cinstit! Asta nu înseamnă că în
America nu este corupţie. Este, şi încă multă. Dar, totuşi, sistemul
este de aşa natură încât cine vrea să fie cinstit poate să o facă!
A sosit vremea să facem ceva pentru societatea
românească: Să producem şi aici un sistem de afaceri, de
servicii, de muncă în care să nu mai fie nevoie de bacşiş, de
mită, de teama de înşelăciunea care este apărată de lege!
Care este reţeta pentru a produce în România un sistem
social bazat pe moralitate, pe cinste, pe corectitudine, pe
adevăr? Soluţia este să aducem în România cultura
Împărăţiei lui Dumnezeu. Naivitate? Utopie? Să ne uităm
acum la ceea ce ne aduce aici Fiul lui Dumnezeu.
47

Cultura Împărăţiei lui Dumnezeu
Mai întâi, să definim termenii cu care lucrăm. Cea mai
clară definiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu o găsim în
rugăciunea „Tatăl nostru”: „Vie Împărăţia Ta: Facă-Se pe
pământ voia Ta aşa cum se face în ceruri” (Matei 6:10). Aşa
ne învaţă Fiul lui Dumnezeu să ne rugăm. Este oare rugăciunea
aceasta o utopie pe care o repetăm de două mii de ani fără să
credem în posibilitatea ei? Veniţi acum, cel puţin pentru
clarificarea noastră, să-i acordăm atenţie şi să vedem ce vrea să
ne spună Dumnezeu.
Isus a mai zis: „Împărăţia lui Dumnezeu este
înăuntrul vostru” (Luca 17:21). Prin urmare, prima unitate,
cea mai mică unitate a Împărăţiei lui Dumnezeu este omul:
Un om care a ieşit de sub stăpânirea lui satan şi a intrat sub
autoritatea lui Dumnezeu. Este omul care s-a unit cu Sfânta
Treime şi acum învaţă relaţionările dintre Persoanele din Sfânta
Treime şi este instruit să aducă aceste relaţionări în mediul în
care trăieşte. Prin urmare, un om care are în sine Împărăţia lui
Dumnezeu trebuie să aducă această Împărăţie în familia lui.
Aşadar, familia creştină este a doua unitate a împărăţiei lui
Dumnezeu. A treia unitate a Împărăţiei lui Dumnezeu trebuie
să fie un mic grup de fraţi şi surori în credinţă, care au în ei
Împărăţia lui Dumnezeu şi care aduc în grupul lor
principiile Împărăţiei şi relaţiile Împărăţiei. Scopul lor este
să se formeze împreună, să se susţină, să se îndrume reciproc
şi, mai ales, să se facă responsabili unii faţă de ceilalţi, să
înveţe să dea socoteală grupului despre propria lor viaţă
personală şi în familie.
Următoarea unitate în care ar trebui să se oglindească
Împărăţia lui Dumnezeu şi să fie un teritoriu al Împărăţiei
lui Dumnezeu este biserica locală. Biserica locală este locul
ideal unde trebuie să se formuleze şi să se implementeze
cultura Împărăţiei lui Dumnezeu.
48

Toate câte le învăţăm despre cultura Împărăţiei lui
Dumnezeu în locurile arătate mai sus trebuie apoi duse în
compania noastră, la locul nostru de muncă, în şcoala în care
suntem elevi sau profesori.
În următorul stadiu, trebuie să ţintim să ducem cultura
Împărăţiei lui Dumnezeu în oraşul nostru, apoi în ţara noastră
şi apoi, în epoca aceasta a globalizării, în lumea întreagă. Abia
când înţelegem toate acestea, devenim agenţii Împărăţiei lui
Dumnezeu, prin care Dumnezeu intenţionează să-şi stabilească
Împărăţia în toate naţiunile pământului.
Aşadar, unităţile în care trebuie să implementăm
Împărăţia lui Dumnezeu şi să creăm cultura împărăţiei lui
Dumnezeu sunt: eu-individul, familia mea, grupul mic de
părtăşie, biserica locală, compania sau afacerea noastră,
serviciul nostru (fabrica, biroul, şcoala, etc.), oraşul nostru, ţara
noastră, planeta noastră. Să le discutăm ceva mai pe larg pe
fiecare.
Individul. Lucrul cel mai important pentru mine este că
am ieşit de sub cel rău, am fost născut din Dumnezeu şi am
intrat în unire şi părtăşie (comuniune şi comunicare) Cu Tatăl,
cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Nimic în lume nu este mai de preţ ca
relaţia aceasta. Primul lucru care mi se cere ca să o păstrez şi să
mă adâncesc în ea, este să-mi fac timp pentru Dumnezeu, prin
citirea Cuvântului, meditaţie, dialog cu Dumnezeu. În al doilea
rând, mi se cere să umblu în lumină. Orice păcat (ascultare de
cel rău) este o trădare a Majestăţii şi a Preaiubitului meu şi în
acelaşi timp este o infectare a fiinţei mele cu otrava celui rău.
Din partea mea este un act de lipsă de înţelepciune; este o
nebunie!
De aceea, înainte de toate trebuie să am în mine
trăsăturile pe care le-am descoperit în Sfânta Treime: bunătatea
care este atentă la cei din jurul meu, adevărul (credincioşia faţă
de cuvântul dat), dragostea care se dăruie şi smerenia care mă
face să caut foloasele celor din jurul meu (altruism).
49

Să le accentuăm: „Fie-vă groază de răutate şi lipiţi-vă
tare de bunătate (Romani 12:9). „Nu te lăsa biruit de răutate, ci
biruieşte răutatea prin bunătate” (Romani 12:21). „Cei nedrepţi
nu au drept de cetăţenie în Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor.
6:9). „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi (adică, pasionaţi,
înflăcăraţi) pentru dreptate, cinste, corectitudine” (Matei 5:6).
„Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii
diavolului: Oricine nu trăieşte în dreptate nu este de la
Dumnezeu” (1 Ioan 3:10). „Preaiubiţilor, dacă astfel ne iubeşte
Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.
Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim
unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui a ajuns
desăvârşită în noi” (1 Ioan 4:11-12).
Mai specific. În lumea aceasta a răutăţii, noi alegem să
iubim şi să dăruim bunătate. Şi mai ales, în lumea aceasta a
corupţiei, noi alegem să nu mai minţim, să nu mai furăm, să nu
mai nedreptăţim pe alţii, ci să fim oamenii adevărului,
corectitudinii, integrităţii.
Cultura Împărăţiei pentru noi ca indivizi înseamnă
bunătate, adevăr (corectitudine), dragoste, smerenie şi altruism.
Familia noastră. Familia umană trebuie să fie o
oglindire a Familiei Sfintei Treimi. Aceasta înseamnă că ţintim
să avem între noi relaţii trinitariene. Pentru aceasta, învăţăm să
acordăm tuturor membrilor familiei noastre valoarea pe care
le-o acordă Dumnezeu. Pentru El, fiecare are atâta valoare încât
a considerat că merită să-l dea pe Fiul lui pentru ei. Pentru că
au valoare imensă în ochii lui Dumnezeu, decidem să-i cinstim
pe toţi aşa cum îi cinsteşte Dumnezeu. Vom vorbi cu fiecare
numai cuvinte care înalţă, care produc bucurie, care exprimă
dragoste şi apreciere. Ca soţi, ne vom cinsti soţiile, le vom
acorda tot timpul atenţia necesară şi vom fi sensibili la
simţămintele lor, la aspiraţiile lor. Ca soţii, ne vom cinsti şi
onora soţii şi le vom acorda respectul cuvenit capului familiei.
Ca părinţi, ne vom face timp pentru copiii noştri, le vom da
50

totdeauna dragostea noastră, bunătatea noastră, aprecierea
noastră, pentru ca ei să poată creşte în atmosfera pe care am
învăţat-o din Familia divină. Ca răspuns la dăruirea noastră de
noi înşine copiilor noştri, aceştia îşi vor cinsti părinţii
ascultându-i şi arătându-le respectul lor.
Vom aduce pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt să fie
participanţi la viaţa noastră în familie. În felul acesta, vom
aduce Împărăţia lui Dumnezeu în casa noastră, ca să se facă
aici voia lui Dumnezeu cum se face în ceruri.
Grupul de părtăşie. Fiecare dintre noi ar trebui să
facem parte dintr-un grup mic (circa şase-zece persoane) în
care să studiem Cuvântul lui Dumnezeu împreună, să ne
împărtăşim problemele, să ne rugăm unii pentru alţii şi să
gândim împreună proiecte pentru extinderea Împărăţiei lui
Dumnezeu. Un grup este cu atât mai bun cu cât membrii
grupului sunt mai încrezători unii în alţii, în aşa măsură încât
fiecare să-şi poată mărturisi falimentele, greşelile, ispitele şi să
poată cere ajutorul celorlalţi pentru a birui în luptele acestea.
Fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să aibă pe cineva faţă de
care să dea socoteală de tot ce face. Un grup bun poate fi locul
unde se creează această responsabilitate în faţa altor persoane.
Importanţa şi modul de funcţionare a unui asemenea grup
trebuie tratate în altă parte.
Biserica locală. În concepţia Domnului Isus, Biserica
este înainte de toate un grup de părtăşie mai larg, în care ne
adunăm să ne închinăm lui Dumnezeu, să ne hrănim sufleteşte
şi să ne zidim unii pe alţii. Aici, mai mult decât oriunde
altundeva, trebuie să urmărim crearea culturii Împărăţiei
lui Dumnezeu.
Pentru aceasta, să ne uităm mai întâi la poruncile date
Bisericii sau la aspectul comunitar al vieţii spirituale.
De pe la anul 1600 încoace a început procesul
individualizării vieţii spirituale. Au început să apară cărţi
51

despre ceea ce trăieşte creştinul în lăuntrul lui pe parcursul
vieţii creştine.
În bisericile de stat (catolicism, luteranism, calvinism,
anglicanism) se punea accentul pe corectitudinea doctrinei şi pe
executarea slujbei (liturghiei) exact după regulile prescrise.
Aici individul era înregimentat prin întreaga concepţie despre
creştinism ca fiind un aspect al vieţii naţionale.
În bisericile separate de stat, fiindcă erau persecutate
sau, cel puţin, limitate în drepturi, bisericile nu puteau exercita
o viaţă comunitară deplină. De aici tendinţa indivizilor de a
face ce pot ei, şi de a se mulţumi cu puţinul pe care i-l putea
oferi mica biserică locală.
Procesul de „privatizare a evlaviei”, de transformare a
religiei într-o problemă strict a individului, s-a dus la limitele
extreme în Statele Unite, unde Guvernului i se interzice să se
amestece în problema religiei. Astfel, prin definiţie, viaţa
spirituală este o problemă a individului.
Tendinţa acestui individualism creşte tot mai mult şi la
noi. Unul dintre modurile în care se manifestă este prin a spune
că poţi fi creştin şi fără să fii membru într-o biserică. Altul este
să nu permiţi bisericii să se amestece în viaţa ta personală.
Domnul Isus a fost cel care a conceput şi a creat
Biserica. El ne-a dat învăţăturile despre trăire în comunitatea
Bisericii Sale. El a formulat dreptul Bisericii de a-i judeca pe
membrii ei şi de a-i „lega” sau de a-i „dezlega”.
Apostolul Pavel a dezvoltat învăţătura Domnului nostru
formulând învăţătura despre Biserică arătând că ea este Trupul
lui Cristos, iar membrii ei sunt mădulare ale trupului care, cu
darurile lor specifice, participă la creşterea întregului. Tot el
ne-a învăţat că scopul lucrării slujitorilor Bisericii este
desăvârşirea membrilor ei până ajung toţi la asemănare cu
Cristos.
Viaţa aceasta în comunitatea Bisericii poate fi înţeleasă
cel mai bine când studiem poruncile date de Domnul Isus şi de
52

apostoli pe tiparul a ceea ce trebuie să ne facem „unii altora” şi
„unii pe alţii”.
Datoria noastră este să creăm structuri în cadrul cărora
să poată fi exercitate şi împlinite aceste funcţii de zidire
reciprocă, exprimate prin aceste porunci. Iată care sunt ele:
Porunci pozitive (ce ne să facem unii altora):
1. Iubiţi-vă unii pe alţii, cum v-am iubit Eu pe voi
(Ioan 13:34)
2. Fiţi buni unii cu alţii (Efeseni 4:32)
3. Îngăduiţi-vă unul pe altul (Col.3:13; Efes.4:2)
4. Iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi pe voi
Cristos (Efes.4:32; Col. 3:13)
5. Primiţi-vă (acceptaţi-vă) unii pe alţii, cum v-a
primit (acceptat) Cristos pe voi (Romani 15:7)
6. Supuneţi-vă unii altora (Efes. 5:21)
7. Slujiţi-vă unii altora în dragoste ( (Galateni 5:13)
8. Suntem mădulare unii altora (Rom. 12:5;
Efes. 4:25)
9. Mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele
(1 Cor. 12:25)
10. În smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus
decât el însuşi (Filp.2:3)
11. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia (Rom.
12:10)
12. Să veghem unii asupra altora şi să ne îndemnăm la
dragoste şi la fapte bune (Evrei 10:24)
13. Îndemnaţi-vă unii pe alţii (Evrei 3:13)
14. Învăţaţi-vă unii pe alţii (Col.3:16; Rom.15:14)
15. Sfătuiţi-vă unii pe alţii (Col.3:16; Rom. 15:14)
16. Mângăiaţi-vă (încurajaţi-vă) unii pe alţii (1 tes.4:18)
17. Mângăiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii (1 Tes. 5:11)
18. Mărturisiti-vă unii altora păcatele (Iacov 5:16)
19. Rugaţi-vă unii pentru alţii (Iacov 5:16)
20. Purtaţi-vă unii altora sarcinile (Gal.6:2)
53

21. Trăiţi în pace (în armonie) unii cu alţii (Rom.12:16)
22. Să aveţi aceleaşi simţăminte (unitate) unii faţă de
alţii (Rom.12:16)
23. Vorbiţi unii cu alţii din Cuvântul lui Dumnezeu
(Efes. 5:19)
24. Căutaţi să vă faceţi plăcere, în ce este bine, ca să vă
zidiţi unii pe alţii (Rom.15:2)
25. Să creşteţi în dragoste unii faţă de alţii (1 Tes. 3:12)
Porunci negative (ce să nu ne facem unii altora):
1. Să nu vă înşelaţi unul pe altul (Levitic 25:14)
2. Să nu vă minţiţi unii pe alţii (Col.3:9)
3. Să nu vă urâţi unii pe alţii (Tit 3:3)
4. Să nu ne invidiem unul pe altul (Gal. 5:26)
5. Să nu ne întărâtăm unul pe altul (Gal. 5:26)
6. Să nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii (Iacov 4:11)
7. Să nu ne mai judecăm unii pe alţii (Rom.14:13)
8. Să nu vă plângeţi unii împotriva altora (1 Cor.4:6)
9. Nici unul să nu se fălească cu unul împotriva
celuilalt (1 Cor.4:6)
10. Să nu mergeţi la judecată unul cu altul (1 Cor.6:6)
11. Să nu vă muşcaţi şi să nu vă mâncaţi unii pe alţii
(Gal.5:15)
12. Să nu vă nimiciţi unii pe alţii (Gal.5:15)
Întrebare cheie pentru pastori: Când, unde şi cum
se împlinesc aceste porunci în Biserica păstorită de tine?
Dacă Biserica ta nu este organizată în aşa fel încât în ea să se
poată exercita aceste porunci ale vieţii în Trupul lui Cristos,
înseamnă că Biserica ta nu îşi îndeplineşte funcţia ei esenţială.
Biserica trebuie să devină modelul de comunitate a
Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. O comunitate care
oglindeşte relaţiile din Sfânta Treime. O comunitate în care toţi
54

oamenii au valoare dumnezeiască, în care toţi se cinstesc unii
pe alţii. O comunitate a onoarei, a preţuirii fiecărui individ.
Aceasta este cultura Împărăţiei lui Dumnezeu! Noi
trebuie să o creăm, să o realizăm realmente între noi toţi.
Să o ilustrăm pentru ca lumea să poată vedea ce înseamnă
societatea lui Dumnezeu, ce înseamnă Împărăţia lui
Dumnezeu unde se face voia lui Dumnezeu pe pământ aşa
cum se face în ceruri!
Utopie? Imposibilitate? Dimpotrivă, din moment ce
este proiectul lui Dumnezeu pentru societatea umană, când noi
acceptăm să implementăm acest proiect, Dumnezeu vine cu
toate forţele Lui dumnezeieşti şi face ca proiectul să se
împlinească. Ceea ce ni se cere este să-l înţelegem, să-l credem
şi să ne apucăm de lucru.
Oraşul nostru. Pe măsură ce realizăm acest proiect
divin în noi înşine, în familia noastră, în grupul nostru de
părtăşie şi în Biserica noastră, începem să-l ducem în compania
(firma) noastră, la locul nostru de muncă, în şcoala noastră, etc.
Ducem acolo hotărârea noastră de a nu minţi, de a nu
înşela, de a nu fura, cu un cuvânt hotărârea noastră de a fi
cinstiţi, integri, adevăraţi şi drepţi.
Ne ducem acolo plini de bunătate, de dragoste, de
smerenie şi de altruism.
Ne ducem acolo încărcaţi de prezenţa lui Dumnezeu,
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
În felul acesta devenim aluatul divin care începe să
pătrundă şi să schimbe toată societatea. În felul acesta devenim
sarea pământului şi lumina lumii.
Atitudinea noastră faţă de cultura lumii.
Cultura românească actuală prezintă răul ca fiind ceva
natural. Este o cultură a relativităţii şi a permisivităţii. Nu este
nevoie să o descriem noi, fiindcă am crescut şi trăim în ea.
Ca evanghelici, ne-am retras pe cât posibil din această
cultură. Din cauza aceasta am fost percepuţi ca anti-cultură, sau
55

pur şi simplu fără cultură. Între noi, ne-am creat o sub-cultură,
o cultură de ghetou, de refugiu din societate.
Manifestul acesta ne cheamă să devenim creatorii
unei noi culturi, nu numai pentru noi, ci pentru întreaga
societate. În loc să fim timizi, în loc să ne retragem şi să ne
izolăm, căpătăm curajul şi demnitatea celor care aduc în
neamul lor cultura nobleţei divine. Avem de adus o
contribuţie hotărâtoare, care va aduce o nouă viaţă şi o
nouă lumină în societatea noastră.
Cea mai mare provocare
Pentru a realiza acest proiect, ne mai trebuie încă un
element, şi anume, o Evanghelie însoţită de putere, în care
lucrările pe care le făcea Isus le facem şi noi.
Un lucru fundamental care stă la baza acestui Manifest
este că „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat să nimicească lucrările
Diavolului” (1 Ioan 3:8). Reduse la esenţe, lucrările diavolului
sunt trei: corupţia morală, stăpânirea demonică şi boala. Iată de
ce, Fiul lui Dumnezeu făcea trei lucruri:
1. Predica Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu ca să
desfiinţeze corupţia morală;
2. Elibera oamenii de duhuri rele; şi
3. Vindeca bolnavii.
Când i-a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a spus că îi
trimite exact aşa cum L-a trimis pe El Tatăl Său, adică, cu
aceeaşi putere şi autoritate şi ca să facă aceleaşi trei lucruri: să
predice Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, să elibereze
oamenii de duhuri rele şi să vindece bolnavii.
Domnul Isus a adus aici pe pământ Împărăţia lui
Dumnezeu. Pentru a avea imaginea generală a ceea ce a făcut
Fiul lui Dumnezeu, trebuie să adăugăm că El a introdus aici
Noul Legământ al lui Dumnezeu cu oamenii care acceptă să
vină în Împărăţia Lui. El a vorbit pe larg despre acest Noul
56

Legământ îndată după ce a celebrat cu ucenicii Cina, înainte de
răstignire. Găsim discursul Lui pe această temă în Ioan 14-17.
Vom scoate în evidenţă ideile de bază ale Noului Legământ,
aşa cum le găsim în textul acesta.
Prin Noul Legământ, Domnul Isus Se obligă să ne ducă
în Împărăţia cerurilor, aşa cum prin Vechiul Legământ
Dumnezeu Se obliga să-i ducă în ţara Canaan.
Când Domnul Isus ne-a dat toată învăţătura Lui, Însuşi
Dumnezeu Tatăl a vorbit prin El.
El a făcut tot ce a făcut (minuni, vindecări, eliberări)
fiindcă Dumnezeu le-a făcut prin El.
Acum, este rândul nostru să fim una cu Dumnezeu, aşa
cum a fost Domnul Isus, să vorbim cum a vorbit Domnul Isus
și să facem tot ce a făcut Domnul Isus.
De ce? Fiindcă în rugăciunea finală, în care Domnul
Isus raportează Tatălui Său că Şi-a împlinit misiunea, El
raportează şi lucrul acesta: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în
lume, aşa i-am trimis Eu pe ei în lume” (Ioan 17:18). Domnul
Isus insistă că nu cere ca ei să fie scoşi din lume, ci doar „să-i
păzeşti de cel rău” (17: 15). Rezultă de aici că, aşa cum Tatăl
L-a trimis pe El să înceapă războiul cu cel rău, acum ei vor
continua războiul.
Este semnificativ faptul că atunci când li se arată după
învierea din morţi, Domnul Isus le repetă trimiterea: „Cum M-a
trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” Apoi adaugă
două lucruri colosale: „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a
zis: Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate
şi celor ce li le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan 20:21-22).
Repet încă odată: Îl credem noi pe Fiul lui Dumnezeu?
Credem noi că tot ce a spus El este adevărat? Literalmente şi
totalmente adevărat?
Discursul acesta începe tocmai cu invitaţia: „Aveţi
credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine!”.
57

Şi promisiunea cea mai mare este: „Cine crede în Mine
va face şi el lucrările pe care le fac Eu!”
Lucrarea la care ne cheamă Domnul Isus, de a
predica Împărăţia lui Dumnezeu, de a elibera oamenii de
duhurile necurate şi de a vindeca bolnavii, nu sunt elemente
lăturalnice, ci sunt însăşi esenţa planului lui Dumnezeu în
lume şi sunt esenţa Noului Legământ pe care l-a încheiat
Domnul Isus cu noi!
O observaţie extrem de importantă
Lucrările acestea nu sunt date de Domnul Isus numai
unor oameni speciali, ci sunt date tuturor ucenicilor Lui! El le dă
tuturor ceea ce Tatăl i-a dat Lui… El ne vrea pe toţi să fim
parteneri cu El în lucrarea de cucerire a planetei pământ pentru
Dumnezeu. El vrea ca noi toţi să aducem aici ceea ce este în cer!
De pe tronul Lui, la dreapta Tatălui, El conduce
operaţiunea aceasta. Dar, ca şi Tatăl Său, El se face dependent
de noi: El realizează doar atât cât Îl credem noi şi cât îndrăznim
noi să cucerim. Ca şi în Vechiul Legământ, Dumnezeu i-a adus
până în Canaan. Apoi El le spune: „Orice loc pe care-l va călca
talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise” (Iosua
1: 3). Cât vom îndrăzni să păşim înainte, atât vom cuceri noi.
Şi cât nu vom cuceri noi, Dumnezeu va ridica pe alţii să
cucerească! Garanţia Lui este că „prin puterea care lucrează în
noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim
noi” (Efeseni 3:20). Problema noastră este că nu îndrăznim
să gândim larg şi să cerem tot ce ne-a promis El că ne va
da! Domnul Isus S-a legat cu legământ să ne dea tot ce i-a dat
Lui Tatăl Său. S-a obligat prin legământ! Trebuie doar să-L
credem şi să îndrăznim să pornim la acţiune!
Eliberarea oamenilor de duhuri rele şi vindecarea lor de
boli fizice şi psihice nu este un subiect secundar în planul lui
Dumnezeu, ci face parte integrantă din restaurarea omului după
58

chipul lui Dumnezeu; eliberările şi vindecările sunt parte
integrantă din venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi
sunt parte integrantă din Noul Legământ pe care l-a încheiat
Domnul Isus cu noi. Cu alte cuvinte, ele sunt parte din voia lui
Dumnezeu ca să se facă şi pe pământ cum se face în ceruri.
De ce nu vedem noi atunci mai multe asemenea
lucrări minunate?
Cauzele sunt multiple şi noi vom semnala aici doar câteva.
În primul rând, acest lucru se datorează lipsei noastre de
înţelegere (1) a caracterului lui Dumnezeu, (2) a planului lui
Dumnezeu şi (3) a metodelor lui Dumnezeu.
Dumnezeu este bun şi bogat în bunătate şi este
întotdeauna bun şi bunătatea Lui nu se sfârşeşte niciodată.
Dumnezeu nu vrea ca noi să fim bolnavi. Nu-i adevărat că
Dumnezeu trimite unora dintre copiii Lui o boală prin care să
le formeze caracterul. Este adevărat că El foloseşte chiar şi
boala pentru a-şi duce la îndeplinire planurile Sale în noi, dar
boala în sine este una dintre lucrările celui rău şi cel rău este
cauza ultimă a tuturor bolilor. Păcatul omului îl împuterniceşte
pe diavolul să-şi producă lucrările lui în omenire şi în natură.
Dumnezeu, în bunătatea Lui, a rezolvat problema răului şi a
bolilor pe crucea de la Calvar, unde El a purtat şi păcatele
noastre şi bolile noastre. În crucea Domnului Isus se află
suficientă iertare de păcate şi suficientă vindecare pentru toată
omenirea. Dar Dumnezeu a hotărât ca planul Lui de restaurare
a omenirii prin Cristos să se facă numai prin participarea
ucenicilor lui Cristos la această lucrare.
1.Dumnezeu Îşi caută oameni care să-I audă chemarea,
să-L creadă sută la sută şi să accepte să devină instrumentele
Lui în această lume. Toată puterea nemărginită a lui Dumnezeu
le stă la dispoziţie, atât pentru propria sfinţenie – fără de care
nimic altceva nu se va întâmpla – cât şi pentru a manifesta
bunătatea lui Dumnezeu prin convertiri, prin eliberări şi prin
vindecări. În legământul Lui cu noi, Domnul Isus S-a angajat
59

solemn să ne dea tot ce I-a dat Lui Tatăl Său când L-a trimis în
lume.
2.Domnul Isus a făcut trei lucrări: a predicat Evanghelia
Împărăţiei lui Dumnezeu, a eliberat oamenii de sub stăpânirea
duhurilor rele şi a vindecat bolnavii. El i-a învăţat pe ucenicii
Săi cum să fie oamenii care seamănă cu Tatăl lor şi apoi i-a
trimis în lume să facă şi ei cele trei lucrări pe care le-a făcut El.
„Isus Cristos este acelaşi, ieri, azi şi în veci” (Evrei 13:8). El
nu-şi schimbă nici caracterul, nici planul, nici metodele. Şi El
nu se va lăsa până nu va aduce voia lui Dumnezeu precum în
cer aşa şi pe pământ. El este Supranaturalul care a intrat în
natural. Pentru cei care s-au făcut una cu El, supranaturalul
devine natural. Înainte de a locui cu El în Împărăţia cerurilor, ei
aduc cerurile pe pământ prin unirea lor cu Tatăl, cu Fiul şi cu
Duhul Sfânt, Împărăţia cerurilor va coborî pe pământ.
Piedici în calea vindecărilor şi a eliberărilor
Cea mai mare piedică este mentalitatea secularizată.
Astăzi au loc treziri spirituale extraordinare în ţări ca Argentina,
Brazilia, Mexic, Mozambic şi China. Toate sunt însoţite de
eliberări şi de vindecări care sunt dincolo de puterea minţii noastre
secularizate de a le crede. De exemplu, sunt documentate sute de
cazuri de vindecare de orbi din naştere şi circa şapte sute de
învieri din morţi? Dar câţi dintre noi le pot crede?
O constatare elementară este aceasta: Cu cât sunt
oamenii mai needucaţi, cu atât ei pot crede mai puternic în
minuni şi între ei se întâmplă minuni. Explicaţia nu stă în a
spune că sunt primitivi şi atât. Explicaţia este în faptul că
educaţia modernă este secularizată, adică de la primele clase
primare le formează copiilor mentalitatea că lumea materială
este cea reală şi că ea se conduce după legi de cauză-efect şi
deci, minuni nu se mai întâmplă. O misionară în Mozambic (cu
doctorat în teologie de la Londra, deci nu o „primitivă”
60

oarecare), prin care se fac multe minuni extraordinare, a spus
recent în Statele Unite că minţile copiilor de aici sunt ”ruinate”
chiar de către biserică!
După ce am trăit o viaţă în Europa sau America de
Nord, unde ne-am însuşit gândirea „modernă”, ne va fi foarte
greu să venim la „metanoia”, la schimbarea gândirii în sensul
de a ne armoniza gândirea cu gândirea Domnului Isus! Dar
dacă o vom face, aceasta va fi revoluţia cea mai mare pe
această planetă. Oare n-ar putea începe această revoluţie şi
reformă religioasă în România?
Eu Îl cred pe Domnul meu şi Îl ascult. Prin urmare,
am făcut un legământ cu El că ori de câte ori voi predica
Evanghelia, la sfârşit voi da ocazie celor care o doresc,
să-mi pun mâinile peste ei şi să mă rog pentru vindecarea şi
eliberarea lor.
Problema nu este câtă putere există în mine pentru
minuni, deşi Noul Testament îmi dă o mulţime de asigurări că
Dumnezeu mi-a pus la dispoziţie această putere, ci este una de
ascultare de Domnul meu. Chemarea mea este să ascult ce-mi
porunceşte El şi eu cred că El Îşi va ţine cuvântul şi va însoţi
predicarea Împărăţiei cu „semne şi minuni”.
Dar mai există o dimensiune a lucrării lui Dumnezeu.
Dacă o generaţie de tineri vor accepta să-şi schimbe
gândirea după gândirea Domnului Isus şi vor începe şi ei să
aştepte ca predicarea lor să fie însoţită de Dumnezeu de
semne şi minuni, lucrul acesta va demonstra întregii
Românii şi Europei întregi că Evanghelia Împărăţiei nu stă
în vorbe, ci în putere şi în fapte, prin Duhul Sfânt! Atunci
lumea va vedea slava lui Dumnezeu!
Înainte de orice altceva suntem chemaţi să o rupem cu
orice păcat cunoscut din viaţa noastră şi să dezvoltăm pasiunea
de a fi oameni după chipul Domnului nostru. Numai într-un
climat de sfinţenie se va putea declanşa minunea unei mari
treziri spirituale în România. Iată de ce eu mă voi concentra în
61

continuare pe a aduce Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu,
care este Evanghelia refacerii chipului lui Dumnezeu în om,
Evanghelia sfinţeniei. Şi în domeniul acesta ne izbim de
aceeaşi problemă: lipsa de credinţă a oamenilor „modernizaţi”
care spun că nu este posibil să trăieşti aici, în cultura noastră
coruptă, o viaţă de sfinţenie.
Chemarea pe care ne-o face Cuvântul lui Dumnezeu
este: „să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu”
(2 Cor.7:1). Cu alte cuvinte: „să vă duceţi până la capăt
mântuirea voastră, cu frică şi cu cutremur” (Filipeni 2:12).
Iată chemarea Lui pentru noi în România: „Să fiţi fără
pată şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină (ireproşabili), în
mijlocul unui neam ticălos şi stricat (corupt), în care străluciţi ca
nişte lumini în lume ţinând sus Cuvântul vieţii” (Filipeni 2:15-16).
Dumnezeu ne pune la dispoziţie şi puterea necesară
pentru a împlini această poruncă. Dar şi în acest domeniu
este nevoie de învăţătură sistematică şi de acceptarea mesajului
Domnului Isus că voia lui Dumnezeu este să se facă aici pe
pământ aşa cum se face în ceruri.
Prin venirea Fiului lui Dumnezeu la noi, Cerul
invadează pământul; Supranaturalul invadează naturalul;
Supranaturalul devine naturalul! Sfinţenia vieţii este parte
integrantă şi esenţială a acestui Supranatural!
Ne rugăm şi lucrăm ca această rugăciune să devină
realitate în viaţa noastră şi prin noi în ţară şi în lume: „Vie
Împărăţia Ta: Facă-se pe pământ voia ta aşa cum se face în
ceruri!”
62