110 ani de social-democratie în România - Institutul Social ...

tarista. Un avânt important îl cunoaste miscarea sindicala, ajungându-se la formarea a
345 de asociatii la nivelul întregii tari. În 1906 este fondata Comisia Generala a
Sindicatelor din România. Aceasta a organizat numeroase greve si actiuni de protest
pâna în 1910, cea mai importanta fiind greva de la Galati din iunie 1907.
Principalul eveniment din aceasta perioada a fost rascoala taraneasca din 1907.
Cercul România muncitoare a luat atitudine împotriva guvernului, ceea ce a atras
suspendarea temporara a revistei sale. De asemenea, delegatia socialistilor români la
Congresul Internationalei a II-a de la Stuttgart a determinat adoptarea unei rezolutii de
protest împotriva reprimarii rascoalei. Ca represalii, Christian Racovski, unul dintre
membrii delegatiei a fost expulzat din tara pâna în 1911.
În iulie 1907, la conferinta sindicatelor si cercurilor socialiste de la Galati, se
decide formarea Uniunii Socialiste si a Comisiei Generale a Sindicatelor, ca miscari de
tranzitie catre un nou partid social-democrat. În aceasta perioada a fost adoptata asa -
zisa „lege Orleanu”, care interzicea dreptul la asociere si la greva al angajatilor
statului. Uniunea si Comisia au condamnat aceasta lege, alaturi de majoritatea opiniei
publice, si au organizat numeroase actiuni de protest ce au culminat cu greva generala
din ianuarie 1910.
La 31 ianuarie 1910 este înfiintat Partidul Social Democrat Român (PSDR).
Conducerea centrala era asigurata de Comitetul Executiv (în 1910) din care faceau
parte I. C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu si
Constantin Vasilescu. Conducerea sindicatelor a ramas în sarcina Comisiei Generale
alcatuita din Gheorghe Cristescu, Dumitru Popp, Constantin Popovici si Iordan
Ionescu. Un rol important continua sa îl joace Dobrogeanu-Gherea a carui lucrare
Neoiobagia a avut o influenta importanta asupra directiei partidului, mai ales în
domeniul rural, unde a fost sustinuta o reforma agrara radicala. Programul partidului
nu a suferit modificari substantiale cu exceptia introducerii unor revendicari privind
tratamentul egal al evreilor cu românii si reducerea stagiului militar la un an.
Organizatiile locale constau în cluburile România muncitoare. Din 1914, aceste
cluburi devin sectiuni ale partidului. Principalul organ al partidului a fost, în aceasta
perioada, România muncitoare (1910-1914), urmat de Lupta (1914-1916) si
Socialismul (1918-1921).
În martie 1910 a fost aprobat statutul si regulamentul Tineretului muncitor,
devenit Comitetul central al miscarii tineretului muncitoresc din România, în 1912. În
1910 se înfiinteaza, pentru o scurta perioada, fiind reluata între 1912-1913, scoala de
propaganda a partidului, la care predau I. C. Frimu, Gh. Bujor, Ecaterina Arbore,
Christian Racovski si Constantin Graur. În august 1912 se organizeaza la Bucuresti
Cercul feminin, care se extinde apoi si în restul tarii. Desi participa la alegerile din
1912 si 1914, PSDR nu reuseste sa obtina mandate în parlament cu exceptia lui
Constantin Popovici care candideaza ca independent în 1914. În aceste conditii votul
universal a devenit principalul deziderat al PSDR, asa dupa cum se remarca si în
timpul Congreselo r al II-lea (iulie 1912) si al III-lea (aprilie 1914). Treptat, se remarca
si o tendinta accentuata de distantare fata de sindicate si de actiune politica autonoma.
În timpul razboaielor balcanice (1912-1913) PSDR adopta o pozitie
antirazboinica, militând pentru realizarea unei „republici federative a popoarelor
balcanice” si a unei federatii a partidelor socialiste balcanice. În acest context, în
1915 este organizata o conferinta la care participa socialisti din Grecia si Bulgaria.
14