Cap. 7 CURS FARMACIE - Veterinary Pharmacon

7. Formele medicamentoase lichide

Cap. 7 Formele medicamentoase lichide 

7.1. CLASIFICARE, NOȚIUNI GENERALE 

Formele medicamentoase lichide sunt formate dintr-un mediu de dispersie (vehicul 

lichid), în care se găsesc dispersate substanțele medicamentoase. 

Substanțele care se dispersează în vehiculul lichid formează faza dispersată (solvatul, 

solvitul), iar lichidul în care se produce dispersarea se numeşte faza dispersantă (solventul). 

Faza dispersată poate fi reprezentată de substanțe: gazoase, lichide sau solide. 

După modul de preparare, soluțiile se obțin prin: 

• preparare: dizolvare (la rece, la cald sau prin intermediu) sau solubilizare (la rece, la 

cald sau prin intermediu); 

• extracție: infuzare, decocție, percolare, extragere. 

Medicamentele lichide ocupă un loc însemnat în practica medicală veterinară, 

considerându-se că 30-35% din întreaga receptură este reprezentată de formele lichide. 

Soluțiile se pot clasifica în funcție de mărimea particulelor fazei dispersate în: 

• dispersii moleculare (soluții moleculare, soluții adevărate), în care particulele fazei 

dispersate au dimensiuni cuprinse între 0,001-0,0001mm. 

Acestea sunt particule moleculare disociate sau nu în ioni. Răspândirea lor între 

moleculele solventului este uniformă, formând un sistem omogen, care nu poate fi separat 

prin filtrare sau centrifugare. Prin evaporare se obțin cristale sau pulberi amorfe. 

• dispersii coloidale (soluții micelare; pseudosoluții) unde faza dispersată este formată 

din molecule cu greutate mare sau micelii (conglomerate de molecule). 

Particulele fazei sunt peste 0,001 mm. Spre deosebire de soluțiile moleculare, aici pot 

interveni fenomene fizice şi chimice care produc coagularea sau precipitarea fazei dispersate. 

Prin evaporarea solventului, se formează geluri. 

• dispersii mecanice (soluții macromoleculare), la care faza dispersată are în 

componență particule mari (peste 100 µm), care sunt reținute de filtrele obişnuite. 

Ele sunt sisteme monofazice, stabile din punct de vedere termodinamic. 

În funcție de felul fazei dispersate care intră în amestec, soluțiile se clasifică în: 

• emulsii - dispersii lichid/lichid, cu particule peste 100µm; 

• suspensii - dispersii solid/lichid, cu particule peste 100µm; 

• mixturi - forme medicamentoase lichide cu compoziție complexă de tip suspensoid sau 

coloidal (cu administrare pe cale orală). 

Din punct de vedere al compoziției solventului, formele medicamentoase lichide se 

clasifică în: 

• soluții apoase (ape medicamentoase, ape aromatice, limonade, siropuri, mixturi, licori); 

• soluții alcoolice; 

• soluții hidroalcoolice; 

• soluții uleioase; 

• soluții glicerinate; 

• soluții hidro-alcoolice-glicerinate; 

• soluții eterice sau etero-alcoolice; 

• soluții cu solvenți organici apoşi (ex. propilenglicoli; polietilenglicoli). 

După calea de administrare a soluțiilor medicamentoase, acestea se împart în: 

• de uz intern, 

• de uz extern. 

După organul sau sistemul asupra căruia acționează, soluțiile medicamentoase pot fi 

clasificate în: 

• soluții oftalmice (gr. ophtalmos= ochi) 

• erine (gr. en =în; rhinos =nas); 

• gargarisme (gr. gargarisein = a clăti gura prin evacuarea aerului); 

• colutorii (lat. colluere = a spăla) (fig.7.1.); 

196


Fig. 7.1. Colutoriu Cleaning (Heiland). 

Este utilizat în igiena dinilor şi gingiilor la carnivore. 

• badijonări (lat. badijein = a tampona) (fig. 7.2.); 

Fig. 7.2. Vetisept (Albrecht). 

Conține: complex iodat. Este utilizat în badijonări la animale. 

• cataplasme (gr. kataplasma = aplicație); 

• aspersiuni (lat. aspersio = a picura sub presiune) (fig. 7.3.); 

Fig. 7.3. Leoreilles (Leo). Soluție pentru aspersiuni auriculare la câine. 

Conține: acid boric 2,35g, mentol 0,9g, clorotimol 0,1g, borat de sodiu 0,4g, benzil sulfat de sodiu 0,08 şi 

excipient până la 100ml. 

Este utilizat periodic şi aspersiuni auriculare pentru menținerea igienei. 

• licori (lat. liquor = lichid limpede); 

• fricții (lat. frictio = a freca)(fig. 7.4.); 

Fig. 7.4. Soluție Algyval (Sepval-Sogeval) – frecție antalgică. 

Conține: extract de Arachis hypogea, excipient la 100ml. Este utilizată ca frecție antalgică la câini, pisici şi 

cabaline în procesele inflamatorii dureroase, în contuzii dureroase. 

197


• limonade (ar. leimonu = lămâie); 

• clisme (gr. kluzein = a spăla); 

• poțiuni (lat. potio =băutură)(fig. 7.5.) 

Fig. 7.5. Poțiune de igienă orală – Antirobe (Pharmacia-Upjohn). 

Conține: clindamicină 25ml şi excipient. Este utilizat în tratamentul plăgilor, supurațiilor şi abceselor 

dentare, stomatite, gingivite, pioree, asociat cu detartraj. 

• loțiuni (lat. lotio = a spăla) (fig. 7.6.); 

Fig. 7.6. Loțiune tanantă Solipat (TVM). 

Conține: acid tricloracetic 3%, acid tricloracetic 2 ml, formaldeidă 3ml, extract fluid de Cewntella asiatica 3ml şi 

Aloe vera 0,1ml, excipient la 100ml. Este utilizată în protecția cuzineților plantari şi ameliorarea rezistenței la 

uzură a acestora. 

• mixturi (lat. mixtura = amestec)(fig. 7.7.); 

Fig. 7.7. Mixtură de uz extern Fucidine C (Leo) mixtură uleioasă. 

Conține: sulfat de franicetină 500mg, fusidat de dietanolamină 500mg, nistatin 10 milioane U.I., prednisolon 

250mg, ulei de susan 100g. este utilizat în otite şi dermatoze. 

198


• spălături şi băi medicamentoase (lat. balneus = baie) (fig. 7.8.). 

Fig. 7.8. Soluție pentru băi locale (Pour on) Ivomec (Merck). 

Conține: ivermectină 0,5g, excipient la 100ml cu efect antiparazitar intern şi extern. 

Criteriul esențial de clasificare rămâne gradul de dispersie care ține cont şi de celelalte 

criterii de clasificare (operații de preparare, proprietăți fizico-chimice şi terapeutice ale 

substanțelor active, ajutătoare şi cele ale solvenților). 

Condiția pe care trebuie să o îndeplinească orice medicament lichid este omogenitatea 

(în idea unei repartiții uniforme a substanței active în toată masa soluției medicamentoase (pot 

asigura dozări corecte). 

Spre deosebire de alte amestecuri, soluțiile se caracterizează, în primul rând, prin 

întrepătrunderea reciprocă activă a componentelor, în urma căreia între componente nu există 

suprafețe de separare astfel că (spre deosebire de restul sistemelor disperse) vor lipsi 

fenomenele de suprafață. 

Într-o soluție, între molecule pot avea loc interreacții care au caracterul unor legături 

secundare (de tip Van der Waals, legături de hidrogen sau a energiilor dipol - dipol; ion -dipol). 

Fiecare soluție, în funcție de structura sa moleculară are o anumită constituție spațială, 

atât a elementelor constitutive, cât şi a legăturilor lor secundare, această constituție permițând 

deplasări în cadrul sistemului. 

Energia medie a legăturilor secundare dintre molecule va condiționa fenomenele de: 

tensiune superficială, densitate, tensiune de vapori etc. 

Relațiile mai puternice între componentele unor soluții duc la asocieri cu grade diferite 

de putere între moleculele solventului şi solvitului. 

Formarea acestor asociate poartă numele de solvatare (în cazul apei: hidratare), iar 

pătura moleculelor de solvent care înconjoară particula dizolvată se numeşte înveliş de 

solvatare (de hidratare, în cazul apei). 

Concentrația 

Cantitatea de substanță dizolvată conținută într-o anumită cantitate de solvent sau 

soluție poartă denumirea de concentrație. 

O soluție este saturată când conține cantitatea maximă de solvit pe care solventul are 

capacitatea să o dilueze 1 .Concentrația soluțiilor se exprimă în concentrații raportate la unități 

de masă sau de volum 2 . 

După Farmacopeea Română concentrațiile se exprimă în: 

• "% g/g", cantitatea în grame de substanță conținută în 100g produs final. 

1 

Între substanța dizolvată şi cea nedizolvată se formează un echilibru care este dependent de temperatură, variind în funcție de 

ea soluțiile care nu au atins această stare de echilibru vor fi nesaturate. 

2 

Concentrația % raportată la unități de masă se exprimă prin: cantitatea de substanță în grame dizolvată în 100ml soluție 

ex. o soluție apoasă de NaCl 10g/100g conține 10g NaCl + 90g H2O = 100g soluție. 

Concentrația % raportată la volum se exprimă prin: câți mililitri de substanță lichidă sunt dizolvați în 100 ml soluție. 

Aşa se exprima de obicei concentrația amestecurilor lichide (ex. 50ml etanol cu 50ml apă) 

199


Formele farmaceutice lichide, indiferent de solvent, se prepară la greutate (g/g). 

Soluțiile injectabile şi reactivii se prepară la volum, concentrația exprimându-se prin: 

• "% v/v", volumul în ml conținut în 100 ml produs final 

• "% g/v", volumul în grame conținut în 100ml produs final. 

Se mai cunosc exprimările: 

• “% v/g”, care este volumul în ml conținut în 100g produs final, 

• solubilitatea maximă este numărul de părți de lichid exprimat în volume necesare 

pentru dizolvarea unei părți exprimate în grame. 

Ex. 0,9 NaCl în 100ml apă distilată (ser fiziologic). 

7.2. AVANTAJE I DEZAVANTAJE 

7.2.1. Avantaje 

Avantajele soluțiilor medicamentoase sunt: 

• distribuția medicamentelor este perfect omogenă, 

• cele mai adecvate pentru absorbția în organism, 

• permit o dozare exactă a substanțelor active, 

• prin prepararea unor diluții diferite se poate asigura adaptarea posologiei în funcție de 

specia animalului, 

• evită acțiunea potențial iritantă a unor forme medicamentoase solide (pilule, boluri etc.) 

care pot provoca iritații ale tractului digestiv, 

• acțiunea iritantă a unor substanțe medicamentoase se pot atenua prin folosirea 

soluțiilor diluate, 

• asigură biodisponibilitate 3 maximă, 

• la soluțiile de uz intern în general nu se cunosc procese care limitează absorbția, dacă 

substanța se menține în soluție după ce soluția a fost ingerată, 

• soluțiile de uz intern acționează mai rapid ca alte forme administrate pe această cale, 

• soluțiile de uz extern permit aplicarea uniformă a substanței medicamentoase, 

• este forma cea mai adecvată pentru substanțele eutectice şi higroscopice, care nu pot 

fi menținute uşor sub formă solidă), 

• pot fi uşor colorate, îndulcite sau aromatizate. 

7.2.2. Dezavantaje 

Dezavantajele, cele mai importante sunt: 

• stabilitate redusă, datorită solventului (în majoritatea cazurilor, apa, a cărei prezență 

favorizează degradările). 

• între componentele soluțiilor pot avea loc, cu uşurință, numeroase reacții, 

incompatibilitățile fiind mult mai des întâlnite decât la alte forme medicamentoase. 

• volumul mare, datorită cantităților mari de vehicul, ceea ce reclamă ambalaj, spații de 

depozitare şi transport relativ dificil. 

7.3. COMPONENȚA SOLUȚIILOR 

Materiile prime principale întrebuințate la prepararea soluțiilor medicamentoase sunt 

substanțele medicamentoase active şi vehiculele, la care se mai pot adăuga şi stabilizanți, 

corectori etc. 

7.3.1. Substanțele active 

Substanțele active reprezintă, de obicei, faza dispersată a soluțiilor şi sunt în marea lor 

majoritate solide. Substanțele active solide trebuie să sufere procese de solubilizare în 

principalii solvenți. 

3 

Eficacitatea preparatului depinde, în primul rând, de caracterul ionic al substanței active, de menținerea solubilității în fluidele 

şi țesuturile corpului, astfel încât absorbția să fie rapidă şi totală (deoarece medicamentele ajung la receptori pe calea lichidelor 

de distribuție ale organismului). 

200


Solubilitatea depinde de constituțiile chimice ale substanței dizolvate şi ale solventului: 

• substanțele hidrofile se dizolvă în solvenți polari, iar cele 

• hidrofobe, în solvenți apolari. 

Solubilitatea se poate exprima: 

• cantitativ şi se referă la vehiculul în care se dizolvă o parte (1g) de substanță activă 

pentru a se obține o soluție saturată la temperatură normală (ex. 1 parte acid acetilsalicilic se 

poate dizolva în: 300 p apă, 20 p de eter, 17 p de cloroform sau 5 p alcool). 

• prin utilizarea unor termeni sau expresii (tab.7.1) 

Tabelul. 7.1. 

Termeni de exprimare a solubilității (F.R. X. 4 ) 

Expresia folosită Părți de dizolvant necesare 

Foarte uşor solubil Cel mult 1 p 

Uşor solubil De la 1-10 p 

Solubil De la 30-100 p 

Greu solubil De la 100-1000 p 

Foarte greu solubil De la 1000-10.000 p 

Practic insolubil Peste 10.000 p 

Constituția chimică a substanțelor poate da indicații asupra solubilității: 

• sărurile minerale şi organice sunt în majoritatea lor solubile în apă şi insolubile în 

hidrocarburi, uleiuri, cloroform, eter; 

• derivații aromatici, fenolii, hidrocarburile, uleiurile volatile, acizii organici sunt solubile 

în cloroform şi eter, dar sunt insolubili în apă. 

7.3.2. Solvenții 

Constituie faza dispersantă, dizolvantul sau vehiculul care va face ca o substanță solidă, 

lichidă sau gazoasă să fie trecută în soluție printr-o operație de dizolvare. 

Acțiunea de dizolvare a unui solvent se explică prin constituția sa. 

Din acest punct de vedere, ei se clasifică în: polari şi nepolari. 

Substanțele polare sunt constituite din atomi individuali sau grupe de atomi având 

diferențe de potențial între molecule şi care sunt dizolvate de solvenții polari (ex. apă, alcooli, 

glicerină). 

Substanțele nepolare sunt constituite din atomi şi grupe de atomi care nu posedă forțe 

de echilibru reciproce care sunt dizolvate în solvenți nepolari (ex. benzen, benzină, sulfură de 

carbon, ulei de parafină etc.). 

Polaritatea solvenților fiind mai mult sau mai puțin relativă, cele două tipuri de solvenți 

nu se pot delimita net. 

După reacția cu acizii sau cu bazele pe care le dizolvă, solvenții se clasifică în: 

• solvenți indiferenți (inerți, aprotici): aceştia au constanta dielectrică mică neavând 

posibilitatea de a ceda sau de a accepta protoni (benzenul, toluenul, cloroformul, tetraclorura 

de carbon). În aceşti solvenți, acizii şi bazele dizolvate nu disociază, iar reacțiile au loc între 

molecule. Sunt considerați solvenți indiferenți şi: cetonele şi nitrilii (acetona, metilcetonă, 

acetonitril, nitrobenzen). 

• solvenții neindiferenți (proteolitici sau protici) sunt constituiți din molecule polare cu 

constantă dielectrică mare. Ei au o acțiune ionizantă asupra moleculelor dizolvate. După 

tendința lor de a ceda sau accepta protoni acest subgrup se clasifică la rândul său în: 

- solvenți protogeni (acizi) care cedează protoni, imprimând substanțelor dizolvate un 

caracter bazic (ex. acidul acetic, formic, sulfuric, anhidrida acetică etc.); 

- solvenți protofili (bazici) corespund unor substanțe cu caracter bazic cu afinitate 

crescută, care acceptă protoni, imprimând substanțelor dizolvate caracter acid (ex. apa, 

hidroxidul de amoniu, etilendiamida, piridina etc.). 

Cea mai mare afinitate față de protoni o au ionii NH - şi OH - ; 

4 

Toate datele din farmacopee sunt aproximative, având doar un caracter informativ. Deoarece uneori în timpul preparării 

soluțiilor se lucrează la diferite temperaturi se pot consulta curbele de solubilitate ale substanțelor în funcție de temperatură. 

Solubilitatea la solvenți este dată de constituția chimică a acestora. 

201


- solvenți amfiprotici au proprietăți amfotere comportându-se atât ca acizi (cedare de 

protoni) cât şi ca baze (acceptare de protoni) (ex. apa, etanolul, propilenglicolul sau 1,2propandiolul 

etc.). 

Manifestarea caracterului acid sau bazic al substanțelor nu se poate face decât în 

prezența altor substanțe susceptibile de a ceda sau accepta protoni (adică în prezența altor 

baze sau acizi). Exact acest rol îl au solvenții. 

Solvenții trebuie să: 

• aibă acțiune dizolvantă sau extractivă bună; 

• acțiunea lor de dizolvare să fie cât mai selectivă; 

• fie incolori; 

• dacă e cazul să fie neutri şi anhidri; 

• fie stabili şi să nu reacționeze cu substanțele dizolvate sau pe care le extrag sau cu 

materialul recipientelor în care se lucrează; 

• nu fie toxici sau inflamabili; 

• se conserve bine şi să fie ieftini; 

• poată fi uşor recuperați (mai ales când au servit la prepararea unor soluții extractive); 

• asigure o bună conservare a substanțelor active. 

Lloyd împarte solvenții farmaceutici în trei clase: 

Clasa I: apă, glicerină, alcool etilic, alcool metilic; 

Clasa a II-a: acetonă, cloroform, alcool amilic, acid acetic, eter acetic, eter; 

Clasa a III-a: benzen, sulfură de carbon, benzină, ulei de terebentină, parafină lichidă 

Cei mai importanți solvenți folosiți: 

Apa 

Apa este bine tolerată de către țesuturi. Molecula de apă este un dipol, având doi centri 

electrici plasați la o anumită distanță unul de celălalt ceea ce îi asigură un moment electric 

permanent. 

Datorită constantei proprii dielectrice, apa este un excelent solvent pentru electroliți 

(aceştia disociind în ionii). 

Este cel mai uzual dizolvant din farmacie având bune calități de solvent pentru: acizi, 

baze, săruri, zaharuri, fenoli, aldehide, cetone, alcooli, aminoacizi, glicozide, gume, taninuri, 

enzime. 

Apa nu dizolvă: rezine, alcaloizi, uleiuri, grăsimi, hidrocarburi. 

Apa dizolvă substanțe cu grupări polare, soluțiile respective având la rândul lor 

capacitate de dizolvare mai mare decât a apei pure (ex. acizi, zaharuri, săruri minerale). 

De aceea adesea pentru o bună dizolvare i se adaugă apei acizi sau baze (ex. soluția 

apoasă de acid clorhidric 5% dizolvă un număr apreciabil de compuşi anorganici şi organici 5 . 

Datorită puterii sale mărite de disociere, apa este socotită drept solventul cel mai potrivit 

pentru reacții ionice. 

Calitatea apei distilate depinde de mai mulți factori: calitatea apei potabile; modul de 

preparare; modul de colectare al apei distilate 6 ; modul de conservare. 

Purificarea apei se face prin procedeul de distilare a apei potabile care constă în 

transformarea unui lichid în vapori şi condensarea lor ulterioară. 

5 

Apa distilată este un lichid limpede, fără gust, fără miros (de H2S), trebuie să fie complet lipsită de impurități, apirogen, săruri, 

microorganisme (alge, protozoare) şi de asemenea să nu fie bogată în gaze (desigur că o apă distilată complet lipsită de CO2 şi 

O2 este foarte greu de obținut, însă ea trebuie să fie complet lipsită de alte gaze (ex. amoniac, HCl). 

Apa are calitatea de a forma legături de hidrogen (deoarece fiecare moleculă are doi atomi de hidrogen şi două perechi de 

electroni neparticipanți) şi astfel poate forma patru legături de hidrogen. 

Datorită repartizării sarcinilor pozitive ale hidrogenilor şi negative ale oxigenilor molecula apei apare asimetrică, reprezentând 

un dipol permanent (asemănător cu un magnet mic). 

6 

Teoriile care explică comportarea apei ca solvent pornesc de la structura geometrică tridimensională a moleculelor. 

Ex. la 20°C moleculele apei ce au 4 legături de H este 23%; cu 3 legături - 20%; cu 2 legături - 40%, moleculele nelegate 

reprezentând 30%. Aceste proporții se modifică dependent de temperatură, de prezența ionilor, a macromoleculelor, a agenților 

tensioactivi etc. Odată cu creşterea temperaturii moleculele prezentând legături de H se împuținează. 

De asemenea, datorită puterii sale de disociere, apa distilată este considerată solventul cel mai potrivit pentru reacții ionice. 

202


Procesul de distilare se aplică în variante şi aparatură diferite, după scopul urmărit: 

purificări, distilare în vid, autoclavare cu vapori de apă etc. (vezi cap. 3.6. şi 3.7.). 

Apa nu suferă modificări structurale prin acțiunea căldurii, ceea ce este un avantaj 

pentru preparările de soluții şi sterilizările prin căldură. 

În afară de utilizarea apei distilate la prepararea medicamentelor lichide se poate folosi 

şi apa demineralizată (mai puțin pentru soluțiile oftalmice şi cele injectabile). 

Apa demineralizată se obține din purificare cu schimbători de ioni sau celule 

electroosmotice. Metoda de obținere a apei demineralizate se bazează pe schimbul de cationi 

şi anioni care pot fi absorbiți de către unele răşini. 

Apa potabilă nu se poate folosi la prepararea de soluții având în vedere conținutul mare 

de săruri, impurități insolubile şi microorganisme. 

Apele aromatice sunt de obicei vehicule în compoziția unor medicamente de uz intern. 

Ele se prepară prin distilare cu vapori de apă a produselor vegetale cu conținut în uleiuri 

volatile sau prin dizolvarea în apă a acestor uleiuri. 

Conservarea apei distilate 

Condițiile de puritate prevăzute de F.R. sunt valabile doar pentru apa proaspăt distilată 

(sau dacă apa distilată a fost sterilizată imediat după preparare şi păstrată bine închisă). 

În condiții normale, apa distilată nu se obține sterilă, ea putând fi invadată de 

microorganisme (care chiar dacă ar fi distruse ulterior prin sterilizare impurifică apa prin 

produse de metabolism denumite: substanțe pirogene, care pot provoca accidente grave 

introduse în organism (în cadrul soluțiilor injectabile) 7 . 

Alcoolul etilic (Etanolul: C2H5OH) 

Este unul din cele mai utilizate vehicule (fie 95 c (v/v) sau 94,9 c (g/g) = alcoolul oficinal, 

fie 70 c (v/v) sau 62,4° (g/g) = alcoolul diluat). 

Alcoolul este miscibil în orice proporție cu apa, acetona cloroformul, glicerina, la 

amestecarea cu apa având loc o concentrație de volum (de aceea pentru obținerea de soluții 

diferite nu se vor aplica calculele de diluție, ci se vor folosi tabelele din farmacopee) (tab. 7.2). 

Diluarea alcoolului de concentrații diferite prin amestec cu apă la 20°C (F.R. X) 

Tabelul 7.2. 

Concentrația alcoolului 

Concentrații de alcool 

care se diluează 35° 40° 45° 50° 55° 60° 65° 70° 75° 80° 85° 90° 95° 

35° 167 

40° 335 144 

45° 505 290 127 

50° 674 436 255 114 

55° 845 583 389 229 103 

60° 1017 730 514 344 207 95 

65° 1189 878 644 460 311 190 88 

70° 1360 1027 774 577 417 285 175 81 

75° 1535 1177 906 694 523 382 264 163 76 

80° 1709 1327 1039 812 630 480 353 246 153 72 

85° 1884 1478 1172 932 738 578 443 329 231 144 68 

90° 2061 1630 1306 1052 847 677 535 414 310 218 138 65 

95° 2239 1785 1443 1174 957 779 629 501 391 295 209 133 46 

Alcoolul are capacitate bună de dizolvare a substanțelor organice şi minerale, dizolvând, 

într-o măsură mai mică sau mai mare: iodul, camforul, acidul salicilic, uleiurile volatile, 

7 

În timp, în apa distilată se pot petrece modificări importante, prin dizolvarea bioxidului de carbon din aer, pH-ul poate să scadă 

până la 5-6 (prin fierbere parte din CO2 se va elimina modificând şi pH-ul la 6,5, iar când acesta este mai mare se poate bănui 

prezența impurităților sau alcalinitatea sticlei. 

Conservarea apei prin procedeul oligodinamic (cu ioni de argint), deşi împiedică dezvoltarea unor microorganisme este fără 

acțiunea asupra saprofiților (şi modifică pH-ul spre alcalin). 

Apa distilată obținută în aparatură de metal conține deseori urme de metal în cantități foarte mici care ar putea cataliza unele 

reacții de oxidare mai ales la repararea soluțiilor injectabile (ele pot fi blocate cu cantități minime de substanțe care formează cu 

metalul complecşi neionizabili). 

De aceea apa distilată se face cel mai bine în flacoane de sticlă neutre cât mai pline, acoperite şi sterilizate. 

Acest deziderat este dificil de înfăptuit, având în vedere consumul destul de mare de apă distilată. 

Recomandabil ar fi ca apa distilată să se prepare numai pe măsura consumului. 

203


coloranții, lecitina, uleiul de ricin, săpunurile; balsamurile, rezinele; esterii acidului 

parahidroxibenzoic, polisorbați, polivinilpirolidina, gelatinele etc. 

Concentrația alcoolului joacă rol important în capacitatea de dispersare (ex. rezinele, 

camforul sunt solubile în alcool concentrat, odată cu diluarea progresivă producându-se 

precipitarea). 

Alcoolul este incompatibil cu: acidul azotic, gumele, permanganatul de potasiu, 

provoacă precipitarea proteinelor, inactivarea enzimelor şi descompunerea unor antibiotice 

(ex. penicilinele). 

Pentru prepararea soluțiilor alcoolice extractive (din drogurile vegetale) sunt 

recomandate diferite concentrații, care asigură cel mai bun randament. 

La 42° concentrația prezintă cele mai bune avantaje, deoarece la această concentrație 

prezintă vâscozitatea maximă. 

Pentru oprirea fermenților cea mai recomandată este concentrația de 70°. 

Alcoolul de asemenea se poate include în fazele apoase ale emulsiilor cu rol conservant 

în proporții de 15%. 

Pe baza acestui tabel se pot prepara diverse concentrații de alcool. 

Astfel: pentru a obține alcool de concentrația din prima coloană orizontală se vor 

amesteca 1.000 ml alcool de concentrația indicată în prima coloană verticală cu cantitățile de 

apă aflate la intersecția coloanelor orizontală şi verticală la temperatura de 20°C. 

De exemplu, pentru a obține un alcool de 75° dintr-un alcool de 90° se vor amesteca 

1.000 ml alcool de 90° cu 310 ml apă (sau la 100 ml alcool 90° şi 31 ml apă). 

Alcoolul ca dizolvant pentru prepararea soluțiilor extractive se foloseşte mai ales la 

prepararea soluțiilor extractive care urmează a fi conservate perioade îndelungate. 

Avantaje: se evaporă uşor, bun antiseptic, inhibă activitatea enzimelor, nu influențează 

hidroliza, precipită materiile albuminoide şi poate servi la îndepărtarea lor, dizolvă alcaloiziibază 

şi rezinele (pe care apa nu le poate dizolva). 

Dezavantaje: este inflamabil, are activitate farmacodinamică proprie, transmite miros 

soluțiilor extractive, nu are aceeaşi putere de pătrundere prin membranele celulare, ca apa. 

De aceea o mai bună soluție extractivă este cea hidroalcoolică. 

Vinul medicinal - are proprietăți dizolvante asemănătoare cu apa, dar acidul tartric şi 

alcoolul îi măresc capacitatea de dizolvare. 

Vinul terapeutic trebuie să aibă un conținut în alcool de 10-16%, procente mai mici de 

9% supunându-l fermen-tației acetice. 

Oțetul (CH3COOH) are caracteristici similare cu ale vinului, cu deosebirea că alcoolul a 

fost transformat în acid acetic. 

Concentrația trebuie să fie cuprinsă între 6-9°. Farmacopeea Română permite înlocuirea 

oțetului de vin cu soluție de acid acetic (având aceeaşi concentrație). 

Alcoolul izopropilic (CH3CH-OHCH3). Este miscibil cu apa, eterul, cloroformul şi este 

solvent pentru creozot. Se foloseşte ca dezinfectant al pielii, seringilor şi acelor de seringă, 

precum şi în loțiunile şi linimentele pentru păr şi pielea capului. 

Glicerina (Glycerolum;1,2,3-propantriol, C3H8O3). Este alcool trihidric care se prezintă 

sub forma de lichid limpede, incolor, de consistență siropoasă, higroscopic, fără miros, cu gust 

dulceag. Se amestecă în orice proporție cu apă şi alcool şi este practic insolubilă în: eter, 

cloroform şi uleiuri grase. Soluția apoasă are reacție neutră. 

Este incompatibilă cu oxidanții, acidul azotic, permanganații, peroxizii. 

Nu este miscibilă cu lanolina şi vaselina. Soluțiile cu acidul boric sunt acide (datorită 

acidului gliceroboric). 

Funcția OH alcoolică pe care o are glicerina este hidrofilă şi dizolvă alcoolii, poliolii, 

zaharurile, multe săruri minerale şi organice şi chiar oxizii metalici. 

Puterea dizolvantă a glicerinei creşte prin încălzire. 

Glicerina are de asemenea proprietăți antiseptice, la concentrații peste 40% 

microorganismele ne mai dezvoltându-se. 

204


Pe cale externă este: un protector cutanat; antiflogistic, aplicându-se în loțiuni, 

unguente, paste; laxativ în formă de clisme şi supozitoare (în asociere cu săpunul); de 

asemenea, în afecțiuni genitale (ovule). 

În soluții pentru uzul extern, glicerina este vehicul pentru iod, fenol, mentol sau pentru 

prepararea unor soluții anhidre (cu anestezină, antipirină) pentru ureche. 

Glicerina are vâscozitate ridicată, ceea care favorizează aderarea la piele şi mucoase. 

Higroscopicitatea ei va menține starea de umiditate sub forma ei anhidră poate produce 

deshidratarea țesuturilor. 

Pe cale internă: are acțiune laxativă fiind iritantă pentru țesuturi şi mucoase 

(administrată repetat pe cale bucală produce frecvent gastrite). 

Polietilenglicolii lichizi (PEG) Polyglycol:H(OCH2CH2)n OH) n≥4. Sunt polimeri de 

condensare ai oxidului de etilenă cu apa. 

Cele mai utilizate produse sunt cele cu greutate moleculară medie până la 600 (cel mai 

folosit este polietilenglicolul 400). 

Au densitate cuprinsă între 1,11şi 1,13 şi sunt: 

- solubili în: apă, alcool, acetonă şi glicerină, 

- practic - insolubili în: eter, grăsimi, uleiuri şi parafină lichidă. 

PEG au posibilitatea de a forma punți de hidrogen, putând constitui vehicule utile în 

amestecul lor cu apă sau soluții anhidri (ex. PEG 400 în concentrație de 30% în apă 

favorizează dizolvarea barbituricelor, iar la 50% este utilizat ca solvent pentru etilsuccinatul de 

eritromicină). 

De asemenea pot dizolva: 

- cloramfenicolul, 

- neomicina, 

- tetraciclinele 

alte antibiotice sunt însă inactivate: 

- penicilinele, 

- bacitracinele, 

- acid salicilic, 

- camfor, 

- hidrocortizon, 

- nitrofurazonă, 

- acid nudecilenic, 

- sulfamidele, 

- anestezina. 

Sunt incompatibili cu: 

• aminofenazona, 

• fenolii, creozotul, 

• iodurile, 

• sărurile de argint, 

• taninurile, 

• tioderivații, 

• timolul etc. 

Dizolvarea acidului boric în PEG nu va micşora pH-ul (ca şi în cazul glicerinei). 

Cel mai adesea PEG lichizi se folosesc pentru uzul extern, aeasta şi datorită vâscozității 

ridicate. 

Propilenglicolul (propylenglicolum: CH3-CHOH-CH2OH). Face parte din grupa 

glicofilă (alcooli dihidrici la care două grupe OH sunt ataşate la diferiți atomi de C într-un lanț 

hidrocarbonat). Propilenglicolul este cel mai utilizat dintre aceştia, fiind un lichid limpede, 

incolor, vâscos, fără miros, cu gust slab caracteristic asemănător glicerinei. 

205


Este miscibil cu apa, acetona, cloroformul, solubil 1:6 în eter, nu se amestecă cu 

uleiurile. Soluția apoasă 2% este izoosmotică cu serul. 

Este superior glicolului în ceea ce priveşte dizolvarea: uleiurilor eterice, alcaloizilor, 

bazelor, sulfamidelor, antipirinei, anestezinei, cloramfenicolului, codeinei, ciclobarbitalului, 

fenobarbitalului, fedrinei, hexilrezorcinolului, mentolului, timolului, vitaminelor A, D, grupului B, 

steroizilor, coloranților, iodului, iodurilor, clorurilor fosfat, bicarbonatului de sodiu etc. 

Este utilizat ca dizolvant pentru substanțe puțin solubile în apă şi se foloseşte atunci 

când apare riscul hidrolizei unor substanțe. 

Alte avantaje: 

- Este puțin toxic şi se poate utiliza şi pentru uzul intern. 

- Vâscozitatea este apropiată de cea a glicerinei. 

- Se poate steriliza prin căldură. 

- Propilenglicolul potențează conservantă a parabenilor. 

- Se foloseşte în diferite aplicații pe piele pentru a preveni uscarea cutisului. 

Acțiunea de dizolvare față de grăsimile din piele este de 11 ori mai mare decât a 

glicerinei. Este de asemenea bine tolerat de mucoasa oculară şi se foloseşte în soluții 

oftalmice, ca solvent pentru cloramfenicol. 

Este incompatibil cu acidul picric, hipocloriții, permanganatul de potasiu, cloratul de 

potasiu. Propilenglicolul are marele avantaj că poate fi presurizat sub formă de spray (datorită 

capacității de a stabiliza mărimea picăturilor). 

Tot cu aceleaşi rezultate se mai poate utiliza şi butilenglicolul. 

Păstrarea se face întotdeauna în vase închise. 

Acetona ((CH3)2CO). Este un lichid volatil, inflamabil, transparent, cu miros caracteristic, 

necesitând atenție la manipulare. Este miscibilă cu apa, eterul, alcoolul, cloroformul şi unele 

uleiuri volatile. 

Se foloseşte ca vehicul pentru extracția oleorezinelor (în locul eterului) şi ca solvent 

pentru: grăsimi, rezine, piroxilină, derivați mercuriali. 

Eterul (Aether: (C3H5)2O). Este produs de sinteză practic nepolar (caracterele lui de 

polaritate se pot mări prin amestecul cu alcoolul). 

Este miscibil cu apa (10%), dizolvând apa (2%). 

Este inflamabil şi foarte volatil (fierbe la 34-36°C). 

Dizolvă produşii nepolari: grăsimi, uleiuri, uleiuri volatile, unii alcaloizi (baze), unele 

principii active din plante (ex. filicina). 

Cel mai adesea se foloseşte la prepararea soluției alcoolice de eter, a siropului de eter 

şi a unor tincturi. 

Monoetanolamina(HOCH2CH2-NH2). Este un lichid clar, incolor, moderat vâscos, 

sensibil la lumină. Este miscibil cu apa, alcoolul, acetona, glicerina, cloroformul. 

Dizolvă uleiuri fixe şi esențiale, grăsimi. Se combină cu eterul, uleiurile fixe, hexanul. 

Formează săpunurile de etanolamină utilizate ca emulgatori în emulsii, creme şi loțiuni. 

Trietanolamina (N(CH2CH2OH)3). Este un lichid de obicei slab gălbui, vâscos, 

higroscopic, cu miros uşor de amoniac, dă soluții de tip alcalin, sensibil la lumină. 

Miscibil cu apa şi alcoolul. Se foloseşte în loțiuni (ex. loțiunea de benzoat de benzil). 

Împreună cu acizii graşi dă emulsii, datorită formării săpunului de trietanolamină 

(emulgator de tip U/A). 

Acetatul de etil (CH3COOC2H5). Este transparent, incolor, cu miros caracteristic. Se 

dizolvă în apă 1:10 şi este miscibil cu alcoolul, acetona, cloroformul, uleiurile fixe şi volatile. 

Se foloseşte ca agent de corectare al mirosului şi gustului, precum şi la prepararea 

esențelor artificiale. 

Uleiurile vegetale. Intră în compoziția formelor lichide (chiar şi parenterale) fiind 

obținute prin exprimarea la rece sau cald sau prin centrifugarea boabelor sau pericarpului 

unor fructe oleaginoase. 

206


Purificarea sau rafinarea permite ameliorarea calităților, limpezirea şi delimitarea 

acidității. Uleiurile folosite ca solvenți trebuie să fie lichide vâscoase, mai mult sau mai puțin 

inodore, insipide, incolore sau gălbui. 

Consistența lor este de obicei asigurată de trigliceride, acizi graşi, steroli, vitamine, 

pigmenți, substanțe nesaponificabile etc. 

Calitatea uleiurilor este controlată prin determinarea mai multor indici 8 care au ca scop 

evitarea acidității şi instabilității naturale. 

Grăsimile şi uleiurile sunt folosite ca şi solvenți pentru obținerea de soluții de alcaloizi, 

baze, uleiuri volatile, rezine etc. 

Dintre uleiuri, cele mai întrebuințate în farmacia veterinară sunt: 

Uleiul de floarea soarelui (Ol. Helianthi). Acesta poate înlocui cu succes uleiul de 

măsline sau alte uleiuri vegetale. 

Are în compoziție gliceride ale acidului: linolic, linoleic, oleic, palmitic, stearic, ceruri etc. 

Pentru medicamentele injectabile şi colire se va folosi Ol. Helianthi neutralisatum, din 

care s-au eliminat acizii graşi liberi şi apoi s-a sterilizat la 180°C timp de o oră. 

Uleiul de arahide se extrage din boabele de Arachis hypogea este folosit atât extern cât 

şi intern (ex. oleum camforat = un amestec 9/1 de ulei de arahide sau măsline şi camfor 

natural sau sintetic). 

Uleiul de măsline se extrage din pericarpul măslinelor şi are excelente utilizări în 

soluțiile injectabile (sterilizat şi neutralizat) (ex. sol. injectabilă de colicalciferol 1g la 100ml 

ulei). 

Uleiul de migdale amare se extrage din semințele de Amygdalus communis. 

Are în compoziție aproape în întregime gliceride ale acidului oleic. Se foloseşte extern. 

Alte uleiuri care se mai pot folosi: uleiul de garoafe, din semințe de in negru, dovleac, 

soia, germeni de porumb, ricin, semințe de bumbac etc. 

Acestea dizolvă uleiurile volatile, fenolii, terpenele, acizii aromatici, aminele, alcaloizii 

bază, iodul, fosforul, camforul, alcoolii şi esterii aromatici. 

Majoritatea sărurilor organice şi minerale sunt puțin solubile în uleiuri. 

De asemenea prezența apei de cristalizare în anumite produse duce la soluții uleioase 

tulburi. 

Oleatul de etil (oficinal) este ester etilic de acid oleic cu d = 0,872. 

Este mai fluid decât uleiurile vegetale, oxidează uşor şi este foarte folosit în farmacia 

veterinară. 

Uleiurile minerale sunt constituite din amestecuri de hidrocarburi saturate extrase de 

obicei din petrol care au o mare stabilitate chimică. 

Sunt utilizate în soluții pentru uzul extern sau intramamar. 

Uleiul de parafină: se obține prin distilarea fracționată a petrolului; este neutru, nepolar, 

oleofil. Dizolvă substanțe nepolare sau slab polare, uleiuri, grăsimi etc. 

Cloroformul (CHCl3). Este lichid clar, uşor gălbui, volatil, cu miros caracteristic. 

Cloroformul este bun solvent pentru grăsimi, uleiuri fixe, uleiuri volatile, alcaloizi baze. 

Este miscibil cu majoritatea solvenților organici. 

Benzenul este folosit pentru prepararea soluției adezive de colofoniu 45% (Mastisol). 

Eterul (etilic) este un solvent folosit pentru grăsimi, ceruri, alcaloizi, fiind utilizat cel mai 

adesea sub forma soluției alcoolice 25%. 

8 

Controlul acidității se face prin stabilirea indicelui de aciditate care este corespunzător numărului de mg de potasiu necesare 

pentru neutralizarea acizilor graşi liberi prezenți într-un gram de ulei. 

Eşantionul este dizolvat într-un amestec alcool – eter şi apoi titrat cu potasiu alcoolic (I.A. < 2 pentru uleiuri foarte pure). 

Uleiurile destinate preparatelor uleioase injectabile sunt adesea neutralizate cu carbonat disodic. 

Controlul caracterului oxidant: Indicele de iod. Acesta exprimă numărul de centigrame de iod susceptibile de a fi fixate de un 

gram de materie grasă şi este de fapt gradul de nesaturare al acizilor graşi constituenți şi “aptitudinile” de râncezire sau 

caracterul sicativ: 80-100 nesicativ uleiul de arahide; 95-110 uleiul de rapiță; 103-123 uleiurile de porumb, floarea soarelui, 

susan; 131-185 – uleiurile de ricin, nucă etc. 

207


7.4. SOLUȚIILE DE PREPARARE 

7.4.1. Soluții moleculare 

De mare importanță în prepararea soluțiilor este trecerea particulelor substanței active în 

solvent prin procese de dizolvare pentru a se obține sisteme cât mai stabile şi cu eficacitate 

optimă. Cele mai importante faze în prepararea soluțiilor sunt: dizolvarea, solubilizarea şi 

filtrarea (ultima expusă în cap. 3.4.). 

7.4.1.1. Procesul de dizolvare 

Dizolvarea este operația prin care una sau mai multe substanțe solubile sunt dispersate 

omogen până la dimensiuni moleculare sau ionice într-un dizolvant. 

Lichidul omogen rezultat se numeşte soluție. 

Dizolvarea unei substanțe solide corespunde la scară macroscopică cu dezorganizarea 

structurii ordonate a rețelei cristaline sub acțiunea solventului. 

Particulele vor pătrunde în solvent şi dacă procesul continuă în timp, ele difuzează de la 

suprafața solidului în interiorul soluției. Dizolvarea în solvent se face în funcție de coeficientul 

de solubilitate (cantitatea maximă de substanță dizolvată în 100ml solvent). 

Dizolvarea este un fenomen de suprafață. Viteza de trecere în soluție a substanțelor cu 

particule de dimensiuni de peste 10µm este direct proporțională cu suprafața particulelor (la 

dimensiuni mai mici poate fi mai mare). 

Importanță mare are zona de interferență dintre particulă şi solvent, deoarece aici 

moleculele, atomii sau ionii fazei solide difuzează în lichid. 

O altă formă de dizolvare este dizolvarea extractivă care de fapt este extracția în cursul 

căreia principii activi sunt extraşi prin solubilizarea unei materii prime complexe (de origine 

vegetală sau animală). Trecerea în soluție depinde şi de cantitatea de substanță care s-a 

dizolvat (astfel că viteza de dizolvare va scădea pe măsură ce concentrația creşte 9 ). 

Factorii care influențează dizolvarea sunt multipli, cei mai importanți sunt: 

- mărimea şi forma particulelor; 

- raportul dintre cantitatea de substanță dizolvată/dizolvant şi difuziune; 

- temperatura; 

- presiunea; 

- adaosul altor substanțe şi influența pH-ului; 

- adaosul unui al doilea solvent; 

- tehnica de preparare 

Mărimea şi forma particulelor 

În general, particulele mici se dizolvă mai repede, deoarece au suprafața mai mare şi 

oferă un contact mult mai intim cu solventul. 

În general, solubilitatea unor substanțe poate să crească cu 10-15% (numai la 

particulele de dimensiuni submicrometrice). 

De asemenea, solubilitatea este influențată şi de forma particulelor; astfel substanțele fin 

pulverizate (micrometric) au solubilitatea mai mare decât cristalele mari. 

Aceasta se poate explica prin modificarea energiei libere de suprafață. 

În cazul dizolvării particulelor cristaline care au mărime şi formă identică în funcție de 

configurația spațială şi de tipul de aranjament în cristal, pot exista diferențe de solubilitate. 

Astfel se poate explica de ce unele particule asimetrice sunt mai solubile decât cele 

simetrice. 

Raportul: cantitate de substanță dizolvată - dizolvant – difuziune 

În condiții fizice date, un dizolvant nu se încarcă decât cu o cantitate limitată de 

substanță dizolvată. 

9 

Deşi există dependență între solubilitate şi viteza de dizolvare, nu întotdeauna solubilitatea mare este însoțită de viteză de 

dizolvare mare (ex. clorhidratul de papaverină, deşi este solubil în apă în 25p, soluția se va obține după un timp mare de 

agitare). 

208


Procesul de difuziune are loc, fie prin convecție liberă, fie prin convecție forțată 10 : 

• convecția liberă are loc când se produce deplasarea unei particule de substanță activă 

dintr-un fluid de la o poziție la alta printre alte particule ale solventului, ca urmare a diferenței 

de greutate specifică. Din punct de vedere practic, acest fenomen este destul de restrâns, 

deoarece acest proces se întâlneşte numai la particulele foarte mici sau la moleculele care se 

găsesc în stare liberă (izolate) în solvent (fenomen guvernat de legea lui Fick). 

• convecția forțată are loc mult mai frecvent şi se realizează în practică prin agitare 

deplasarea unei particule realizându-se sub acțiunea unor forțe externe (altele decât cele care 

determină convecția liberă). Când lichidul se află în repaus sau chiar în mişcare, la suprafața 

cristalului se va forma o zonă de fluid imobilizată, un "film" lichid denumit "strat limită". Acest 

strat va determina formarea a 3 zone de scurgere, în care lichidul este în mişcare față de 

particulele de solid: 

• zonă de curgere laminară (solventul se deplasează în fascicole paralele pe lângă 

peretele cristalului, de fapt alături de stratul de film); 

• zonă de tranziție (intermediară); 

• zonă externă (de fapt masa fluidului). Viteza de trecere a corpului solid în faza lichidă 

depinde şi de fenomenele care au loc la nivelul interfețelor, precum şi de natura regimului 

difuzional. 

Temperatura 

Este un alt factor important care influențează dizolvarea. În general, cu cât temperatura 

creşte, cu atât şi solubilitatea, respectiv viteza de dizolvare cresc. 

Cifrele de solubilitate din Farmacopeea Română corespund solubilității la 20°C. 

Majoritatea substanțelor farmaceutice solide prezintă căldură de dizolvare pozitivă, deci 

solubilitatea lor creşte cu temperatura. 

Există şi câteva substanțe solide care posedă căldură de dizolvare negativă (ex. 

hidroxidul de calciu, metilceluloza, glicerofosfatul şi citratul de calciu), deoarece odată cu 

procesul de desprindere al moleculelor se produce şi o reacție chimică exotermă cu formarea 

de hidrați. Ridicarea temperaturii este contraindicată în cazul produselor volatile (ex. cetone, 

uleiuri eterice etc.) sau termostabile (ex. bicarbonatul de sodiu care poate trece în carbonat de 

sodiu). 

Se cunosc cazuri unde solubilitatea nu este influențată decât foarte slab de temperatură 

(ex. clorura de sodiu care are solubilitatea de 35g la 100g apă la temperatura camerei, iar la 

100°C va fi solubilă doar în proporție de 39g la 100g apă). 

În cazul dizolvării gazelor, solubilitatea va scădea odată cu creşterea temperaturii 

(spunem că este în general exotermică, cu căldură de dizolvare negativă). 

Presiunea 

Aceasta influențează în mod special dizolvarea gazelor (acest proces respectă în 

general legea lui Henry). 

Adaosul altor substanțe şi influența pH-ului 

Adesea soluțiile farmaceutice au în componență nu doar un component care se dizolvă, 

ci două sau mai multe. Acest fapt poate determina condiții de dizolvare particulare. 

Solubilitatea se poate modifica şi prin adaosul altor componente. Adiția sărurilor, acizilor 

sau bazelor modifică esențial procesul de dizolvare: 

Adaosul de săruri. În funcție de sistemul de solubilizat aportul de săruri acționează 

diferit: 

• în sistemul gaz/lichid, gazele dizolvate se pot elibera prin adăugarea unui electrolit (ex. 

clorură de sodiu) sau a unui neelectrolit (ex. zaharoza). Degajarea are loc ca urmare a 

interacțiunii specifice dintre acestea şi moleculele de apă. Contactul va reduce densitatea 

dizolvantului, eliminând astfel solubilitatea moleculelor de gaz; 

10 

Convecție, curenți de convecție = mişcarea de ansamblu a particulelor unui fluid. Mişcarea pe verticală a particulelor unui 

lichid, determinată de inegalitatea densităților acestora. 

209


• în sistemul lichid/lichid, adăugarea sărurilor modifică timpul de dizolvare, care va 

depinde de solubilitatea sărurilor în cele două lichide; 

• în sistemul solid/lichid, adaosul unor săruri care au ioni comuni cu electrolitul dizolvat 

va avea ca rezultat reducerea solubilității electrolitului, excepție făcând-o complecşii. 

Când în soluția apoasă a unui compus se vor adăuga cantități mai mari de săruri 

solubile se va produce precipitarea compusului sau salifierea. 

Acest fenomen are loc datorită competiției dintre sare şi compusul organic pentru 

solvent (apa). 

Sărurile care nu au ioni comuni cu electrolitul puțin solubil pot acționa prin mărirea 

solubilității (ex. salicilatul sau benzoatul de sodiu va favoriza dizolvarea cafeinei în apă. 

Astfel în amestec cu benzoatul de sodiu 1g de cafeină este solubilă şi în 1, 2ml apă, pe 

când cafeina singură este solubilă 1g la 50ml apă). 

Pentru evitarea precipitării unei sări mai puțin solubile în apă, se poate apela la adaosul 

unei substanțe care să reducă concentrația în substanțe insolubile prin formarea de complexe 

(ex. ionul feric în soluție sub forma hidroxidului feric este puțin solubil, dar se poate combina 

cu citratul de sodiu mărind astfel solubilitatea). 

Adaosul de acizi sau baze şi influența pH 11 -ului. Un număr mare de sub-stanțe 

medicamentoase au caracter de acid sau bază slabă. Acestea vor reacționa cu acizii şi cu 

bazele tari. Efectul va fi modificarea solubilității substanțelor. 

De exemplu, sulfamidele se comportă ca acizi slabi (datorită azotului alifatic pe care îl 

conțin). Din această cauză sunt destul de greu solubile în apă. 

Prin adăugarea alcalilor (NaOH în cazul de față) se vor forma săruri solubile. 

Sărurile de sodiu ale sulfamidelor sunt uşor precipitate în prezența acizilor sau sărurilor 

proprii (situație de care trebuie să se țină seama la prescriere). 

Alcaloizii, aminele simpaticomimetice, unele substanțe antihistaminice sau anestezice 

locale conțin în molecula lor un atom bazic fiind foarte greu solubili în apă, dar solubili în 

soluții diluate de acizi (când formează săruri solubile). 

Când în soluție apar astfel de săruri prin adăugarea alcalilor baza liberă va precipita (ex. 

sulfatul de atropină). 

7.4.1.2. Procesul de solubilizare 

Solubilizarea este operația de preparare a soluțiilor cu substanțe greu solubile sau chiar 

insolubile, care constă în aducerea sub formă de dispersie moleculară a acestor substanțe cu 

ajutorul unor agenți de solubilizare. 

Metodele de solubilizare sunt: 

• solubilizarea substanței prin formare de: săruri, complecşi şi de legături moleculare; 

• includerea substanței greu solubile în micela unei substanțe amfifile; 

• solubilizarea substanței prin modificări aduse solventului. 

Adesea aceste trei metode se pot întrepătrunde. 

11 pH-ul este logaritmul cu semn schimbat al activității ionilor de hidrogen dintr-o soluție apoasă. 

Aciditatea sau alcalinitatea unei soluții medicamentoase este foarte importantă pentru: identificarea şi determinarea purității unei 

substanțe, asigurarea stabilității formei medicamentoase, asigurarea unei activități optime a formelor medicamentoase 

(corespunzătoare condițiilor fiziologice a organismului), evitarea incompatibilităților (datorate reacției mediului). 

Reacția unei soluții se bazează pe capacitatea solventului şi a substanței dizolvate de a disocia în ioni de H + şi OH - . 

Pentru formarea de ioni H+, într-o soluție trebuie ca solventul să provoace ionizarea substanței dizolvate care conține în 

moleculă atomi de hidrogen ionizați. 

Apa ca solvent nu acționează numai prin ionizarea substanțelor dizolvate ci şi prin disocierea proprie în ionii H + şi OH - :H2O ↔ 

H + + OH - ; H2O + H2O H3O + OH- 

Valoarea pH-ului unei soluții va da indicații asupra acidității sau bazicității ei: 

. 

Valoarea pH-ului Reacția soluției 

sub 2 puternic acidă 

2 - 4 acidă 

4 - 6,5 Slab acidă 

6,5 - 7,5 neutră 

7,5 - 10 Slab alcalină 

10 - 12 alcalină 

peste 12 puternic alcalină 

210


Solubilizarea substanței prin formarea de săruri, complecşi şi de legături moleculare. 

Una dintre posibilitățile la care se recurge în cadrul acestei metode este solubilizarea 

unor substanțe prin modificarea pH-ului, adică transformarea în săruri solubile a substanțelor 

cu caracter acid sau bazic greu solubile. 

Fenobarbitalul, sulfatiazolul, acidul paraaminosalicilic, acidul acetil salicilic pot fi 

dizolvate în apă prin obținerea sărurilor proprii de sodiu. 

Alcaloizii (baze) se pot dizolva prin formarea de săruri (ex. codeina, papaverina sub 

formă de clorhidrați; pilocarpina sub formă de azotat; atropina sub formă de sulfat). 

Acest tip de solubilizare poate fi aplicat numai dacă nu este influențată acțiunea 

terapeutică sau dacă nu este afectată stabilitatea. 

Includerea substanței greu solubile în micele amfifile (solubilizarea cu tensioactivi 12 ) 

Acest tip de solubilizare duce la obținerea unor soluții apoase, clare (cel mult 

opalescente), fără ca structura chimică sau acțiunea medicamentului să sufere vreo 

modificare. 

Cele mai reprezentative substanțe tensioactive folosite în tehnica farmaceutică sunt 

tween-urile 13 şi alchilații de sodiu. 

Un agent de solubilizare prin structura sa trebuie să fie capabil să corecteze atât 

tensiunea interfacială cât şi energia de hidratare a solventului, cu alte cuvinte să constituie el 

însuşi o legătură între solvit şi solvent. 

Solubilizarea are loc prin fenomenul de adsorbție (particulele leagă astfel solubilizatorul 

dispersat molecular). 

Particula solubilizată este adsorbită la suprafața micelei şi apoi este atrasă şi inclusă în 

stratul palisadic al micelei. 

Aceasta are structură lamelară care după atingerea concentrației micelare critice 

(C.M.C.), adică concentrația maximă la care încetează caracterul de dispersie moleculară, se 

va organiza ca micelă. 

La început apar asociații de 3-4 molecule neorganizate, care prin mărirea concentrației 

se vor dispune lamelar şi mai apoi sferic. 

Pe măsură ce asociațiile moleculare se măresc, micelele se alungesc, luând forma unui 

tub închis la ambele capete (micela Debye) (fig. 7.9.). 

Fig. 7.9. Micelele şi formarea lor. 

a - începutul asocierii; 

b - micelă de tip lamelar; 

c - micelă de tip sferic; 

d - micelă complexă (laurilsulfat de sodiu – alcool cetilic); 

e - micelă tip debye; 

f - micelă cu substanță solubilizată; 

g - substanța solubilizată. 

12 

Tensioactivii sunt substanțe chimice în molecula cărora se găseşte cel puțin un grup activ cu afinitate pentru solvenții polari şi 

un radical cu afinitate pentru solvenții apolari (substanțe amfifile). Moleculele unui agent tensioactiv au proprietatea de a se 

asocia în soluțiile apoase formând agregate "micelele", care au formă sferică sau lamelară. Micelele prezintă un nucleu lipofil, o 

zonă palisadică şi o zonă superficială, moleculele substanței de solubilizat localizându-se într-un din aceste trei zone. 

13 

Tweenurile sunt esteri ai sorbitanului cu acizi graşi şi eteri cu polioxietilenglicolii. Au caracter bipolar sau amfifil, la dizolvarea 

lor în apă (după depăşirea concentrației micelare critice, vor forma micele care se orientează spre exterior (spre apă) cu 

grupările hidrofile, puternic polare şi spre interior cu partea hidrocarbonatată a moleculei (nepolară sau slab polară). Aceste 

grupări au afinități față de componentele cu caracter asemănător lor.În practica farmaceutică se cunosc: Tween 20; 40; 60; 65; 

80 şi 85 corespunzători polioxietilenglicolilor sorbitani: monolaurat; monopalmitat; monostearat; tristearat; monooleat şi trioleat, 

în concentrații de maximum 2-3%. 

211


Factorii care influențează solubilizarea cu tensioactivi 

• tipul de tensioactiv. Cantitatea de substanță solubilizată creşte, de obicei, proporțional 

cu concentrația tensioactivului. În general nu se pot aplica aceleaşi reguli de solubilizare 

pentru toți tensioactivii. 

• natura solubilizantului. Este importantă polaritatea, lungimea şi ramificarea catenei, 

forma şi structura moleculei. 

• temperatura, de obicei creşte gradul de solubilizare odată cu temperatura. Unii 

tensioactivi ionici sub influența temperaturii pot separa la încălzire dând două faze. 

• adaosul de electroliți în soluțiile solubilizante cu tensioactivi are consecințe importante 

prin reducerea concentrației micelare critice (C.M.C.). 

Aplicațiile farmaceutice ale solubilizării cu tensioactivi 

Solubilizarea cu tensioactivi este cea mai folosită metodă în tehnica farmaceutică 

modernă. Cei mai utilizați sunt tensioactivii neionici care au avantajul că sunt mai puțin 

sensibili la influențele chimice. 

În mod practic, produsul care va fi solubilizat se va amesteca cu tensioactivul topit (dacă 

este necesar se adaugă cantități mici de apă şi se agită până la omogenizare; după care se 

diluează cu apă până la concentrația dorită). În practică se amestecă nouă părți de agent 

tensioactiv la o parte substanță de dizolvat, după care se adaugă apa distilată şi se agită 

(eventual la cald). 

Dacă lichidul rămâne clar, cantitatea tensioactivului se poate reduce (până la limita când 

adăugarea apei va duce la un lichid tulbure). Cel mai bine se pretează la solubilizările cu 

tensioactivi de tipul polisorbaților: 

• vitaminele liposolubile; 

• steroizii (prednisonul, metilprednisonul, progesteronul, propionatul de testosteron, 

cortizonul); 

• steroizii nesteroidici (denestrolul, dietilstilbestrolul) sub formă de hidrodispersie; 

• unele antibiotice şi sulfamide (cloramfenicolul, dihidrostreptomicina, griseofulvina, 

sulfadiazina etc.); 

• analgezicele şi barbituricele; 

• uleiurile eterice şi alți constituenți ai produselor vegetale (eucalipt, fenicul, pin, 

lavandă, mentă, cimbrişor, portocal, lămâie, camfor, mentol, taninuri, flori de tei, muşețel etc.); 

• substanțe antiseptice (crezol, timol, hexaclorofen, clorxilenol, soluții de iod). 

Dezavantajul folosirii substanțelor tensioactive în practica solubilizării este inactivarea 

unor conservanți: paraben, clorhexidină, hexaclorfen. 

Solubilizarea substanței prin modificări aduse solventului. 

Solubilitatea unei substanțe este dependentă de raportul: parte hidrofilă /parte hidrofobă 

a moleculei. Cu cât partea hidrofilă a unei substanțe este mai mare cu atât este mai mare şi 

solubilitatea sa. Dacă este în exces partea hidrofobă moleculele nu sunt capabile să fixeze 

moleculele de apă (hidratare). 

În acest scop se pot folosi: 

- sărurile unor acizi organici (salicilat, citrat, benzoat de sodiu etc.), 

- amide, 

- derivați de celuloză, 

- proteine, 

- mono şi polialcooli. 

Prin adaosul acestor substanțe cu potențial hidrotrop se va realiza hidratarea 

suplimentară (explicată prin faptul că substanța hidrotropă care are în moleculă o parte 

hidrofobă: un rest hidrocarbonat alifatic, aromatic sau hidroaromatic, dar şi o parte puternic 

hidrofilă; grupări: -OH, -SH, -NH2, -COOH, SO3H etc., va prezenta o afinitate a părții polare a 

moleculei față de apă). 

212


Substanțele cu caracter hidrotrop hidratează puternic, determinând scindarea parțială a 

legăturilor de hidrogen intermoleculare ale apei (şi cu ajutorul punților de hidrogen va forma 

asociații moleculare greu solubile). 

7.4.1.3. Reguli practice la prepararea soluțiilor 

La prepararea soluțiilor trebuie respectate o serie de reguli ținând seama de caracterele 

structurale, proprietățile fizico-chimice şi de cele terapeutice ale componentelor. 

Cele mai importante faze sunt: 

• verificarea rețetei. Aceasta se citeşte cu atenție verificându-se dacă corespunde din 

punct de vedere al miscibilității sau solubilității substanțelor prescrise în raport cu cantitatea 

de dizolvant. Când substanțele medicamentoase sunt solubile şi nu sunt prescrise în cantități 

prea mari, soluțiile se prepară prin simpla aducere a substanței într-o parte de vehicul 

(solvent) într-un vas gradat sau direct în sticluțele de expediție (tarate în prealabil). 

În cazul în care cantitățile prescrise sunt mai greu solubile se va recurge la una din 

modalitățile: 

− înlocuirea componentei greu solubile cu un derivat solubil (ex. teobromina se 

înlocuieşte cu diuretina); 

− solubilizarea prin intermedii (ex. glicerofosfatul de calciu se dizolvă rapid prin adiția de 

acid citric). Solubilizarea se va face cu atenție pentru a nu antrena unele reacții cu 

componentele din amestec; 

− printr-o reacție chimică cu formarea unei sări solubile (ex. aspirina în prezența 

bicarbonatului de sodiu trece în aspirina sodică). 

Cantitățile de substanțe adjuvante sau de derivați solubili se vor calcula în funcție de 

greutățile moleculare ale componentelor prescrise. 

Dozele maxime ale substanțelor active se vor verifica în raport cu numărul de doze total 

reprezentat de soluție şi în raport cu numărul de doze care se administrează pe zi (conform 

prescripției) reducându-se acolo unde dozele sunt prescrise în cantități care depăşesc 

necesarul pro die (pentru 24 ore). 

Substanțele foarte active se vor folosi numai sub formă de soluții sau pulberi titrate, 

calculându-se unitățile (de soluție sau pulbere titrată) corespunzătoare cantității de substanță 

prescrisă. 

• Ustensilele de lucru - se referă atât la acelea necesare pentru preparare cât şi la 

recipientele în care se expediază soluțiile. 

Când substanțele dizolvate sunt insensibile la lumină se folosesc sticlele incolore, iar în 

cazul celor sensibile sticle colorate (din punct de vedere chimic lumina acționează mai ales 

prin razele ultraviolete, care sunt reținute în special de către sticla de culoare brună)(fig. 7.10). 

Fig. 7.10. Sticle de receptură brune. 

Când dizolvarea nu se face în flaconul de expediție se recomandă să se folosească 

aparatura de sticlă rezistentă la căldură (astfel ca dizolvarea componentelor să se poată face 

şi la cald, dacă este cazul). 

Dizolvările la cald se execută numai cu dizolvanți puțin volatili (apă, ulei, glicerină). 

Acest procedeu nu se face în solvenți ca benzina sau alcoolul. 

213


Pentru soluțiile apoase se foloseşte numai apă distilată 14 . În cazul dizolvărilor la cald nu 

se va lua în lucru întreaga cantitate de apă prescrisă (dacă ea este în cantitate mai mare), ci 

se va lăsa deoparte cam 5-10% cu care se va spăla vasul, pâlnia şi filtrul. 

Prelucrarea direct în vasul de expediție poate prezenta dezavantajul că unele suspensii 

din lichide (impurități, precipitate etc.) pot adera de sticlă, şi pot tulbura soluția (de aceea se 

solicită încă 2-3 filtrări). 

În cazul în care cantitățile de soluție sunt mici (ex. sol. oftalmică) operațiunile de obținere 

se vor face cu grijă pentru a nu surveni pierderi prin îmbibarea filtrului. 

Dizolvările la cald se vor aplica numai substanțelor termostabile nefiind recomandate 

dizolvările unor amestecuri de 2-3 substanțe. 

Este preferabil ca substanța mai greu solubilă să se dizolve în apă la cald, celelalte 

substanțe să se adauge în soluție după răcire. 

Nu se recurge la dizolvarea la cald a substanțelor insolubile sau a substanțelor parțial 

solubile (care prin depăşirea solubilității lor în apă rece, prin încălzire vor suprasatura soluția 

şi prin răcire vor recristaliza). 

Cantitățile mici de substanțe active lichide, prescrise în picături, trebuie măsurate cu 

picurătorul normal. Când se prepară soluții apoase, acestora li se pot asocia tincturi sau 

extracte. Datorită variațiilor de concentrație ale alcoolului, unele componente extrase vor 

precipita, ele devenind greu solubile sau chiar insolubile în apa sau diluția alcoolică rezultată 

în urma amestecării cu apa. 

Acest tip de soluții impune necesitatea filtrării 15 (deci eliberarea sub formă de soluții 

limpezi). Aşa cum se poate vedea argumentele pro şi contra filtrării sunt la fel de valabile. 

Totuşi până la reglementarea oficială a acestei probleme, soluțiile apoase care conțin 

tincturi sau extracte fluide (şi deci formează suspensii în amestec) nu se filtrează. 

Dar pentru a se evita separarea rapidă şi neuniformitatea amestecului, prelucrarea se va 

face în prezența unui agent de suspensie (mucilag de tragacanta, gumă arabică, alcool 

polivinilic etc.). 

Eliberarea se face cu eticheta: "A se agita înainte de utilizare". La fel se prezintă şi 

soluțiile unde ca dizolvant este folosită o soluție extractivă apoasă. 

Soluțiile acestea sunt în general opalescente, decocturile care sunt filtrate fierbinți pot să 

precipite la răcire, soluția fiind parțial saturată la fierberea cu componente greu solubile în apă 

rece. Cum dizolvantul însuşi este opalescent sau tulbure, desigur că şi soluția preparată după 

dizolvarea altor componente va avea acelaşi aspect. 

Aceste soluții se vor elibera ca atare, iar atunci când cantitatea de precipitat este mai 

mare se adaugă un agent de suspensie. 

Un alt caz îl reprezintă prepararea soluțiilor înglobate în comprimate sau din soluțiile de 

uz parenteral. În anumite situații, atunci când unele substanțe nu se află ca atare în farmacie, 

ci sub formă de comprimate sau soluții injectabile, apare necesitatea administrării unor soluții 

preparate din aceste forme medicamentoase. 

14 

În acest caz prin apă distilată proaspăt fiartă şi răcită se va înțelege apa distilată fiartă 3-5 minute, răcită la temperatură 

normală şi folosită imediat. 

Când apa este păstrată mai mult timp şi fără precauții ar putea surveni unele reacții datorită virajului pH datorită bioxidului de 

carbon dizolvat în apă. 

15 

Argumentele pentru eliberarea soluțiilor nefiltrate sunt că: prin filtrate se îndepărtează o parte din componentele aflate în 

tinctură sau extract şi deci poate avea loc modificarea parțială a acțiunii medicamentului. 

Acest fapt este valabil mai ales că până în prezent s-a studiat destul de puțin acțiunea complexului de substanțe care însoțesc 

principiile active în comparație cu substanța activă pură din droguri. 

Argumentele pentru filtrarea soluțiilor sunt tot atât de serioase mai ales când sunt furnizate de farmacopee. 

Astfel, farmacopeea indică la prepararea unor extracte uscate defecarea cu apă a soluției alcoolice concentrate înainte de a fi 

supuse evaporării până la sec. În acelaşi timp farmacopeea admite prepararea de extracte fluide din extractele uscate sau 

tincturi (ex. o soluție apoasă cu 2,5g extract fluid de china şi o alta cu 10g de data aceasta tinctură de China vor avea acelaşi 

conținut în alcaloizi total de 0,1g dar prima soluție va fi puțin opalescentă, iar a doua va prezenta un precipitat. 

Reacția soluției preparată cu tinctura va fi uşor acidă. 

În industria medicamentelor se prepară o serie de produse care conțin principii active totale din droguri într-o stare de puritate 

avansată, debarasate de substanțele însoțitoare din drog. 

Acestea dizolvate sau amestecate cu apă vor da soluții limpezi, contrar soluțiilor extractive corespunzătoare. 

214


În cazul când sunt prescrise direct un anumit număr de comprimate sau un număr de 

mililitri de soluție, se va trece la pulverizarea comprimatelor apoi la solubilizarea în apă 

(eventual la cald). 

Excipienții de preparare insolubili (talc, amidon, lactoză etc.) sunt îndepărtați prin filtrare. 

În cazul soluțiilor prescrise 16 se va lua în lucru cantitatea sau fiolele indicate. 

În cazul când sunt prescrise cantitățile de substanță şi nu comprimate sau fiole se va lua 

în lucru numărul de fiole sau comprimate corespunzător cantității prescrise, fără a se ține cont 

de greutatea comprimatelor (care au greutatea mai mare datorită adaosului excipienților). 

După pulverizare comprimatele se dizolvă separat într-o parte de apă rece (sau la cald), 

după proprietățile substanței, soluția se filtrează, se spală filtrul, după care se vor dizolva 

celelalte componente prescrise şi se va completa la cantitatea indicată. 

După dizolvarea comprimatelor se va verifica claritatea soluțiilor (indicatoare a gradului 

de solubilizare) după care se va executa filtrarea (după caz prin hârtie de filtru, vată sau alt 

material poros). 

7.4.1.4. Prescrierea, eliberarea şi conservarea soluțiilor 

Soluțiile magistrale se prescriu întotdeauna în cantități relativ mici care se utilizează în 

2-4 zile. 

Vasele de eliberarea a medicamentelor se aleg în funcție de cantitățile de soluție 

prescrise (fig. 7.11. şi 7.12.). Toate medicamentele lichide se expediază sub formă de soluții 

clare (soluția filtrându-se). 

Fig. 7.11. Ambalarea flacoanelor de soluții medicamentoase la Romvac Bucureşti. 

Fig. 7.12. Soluții ambalate în flacoane tip carpulă. 

La medicamentele la care este prescrisă administrarea sub formă de picături, eliberarea 

se va face de preferință în sticluțe cu picurător sau se va livra şi un picurător de sticlă, pentru 

o corectă dozare (fig. 7.13.). 

16 

În aceste situații se va avea în vedere dacă nu au avut loc, prin asociere cu celelalte comprimate, un mediu nefavorabil 

substanței active în soluție sau dacă unii stabilizanți componenți ai soluției injectabile nu reacționează cu celelalte substanțe.) 

215


Fig. 7.13. Vectocyt (Sanofi) picături buvabile. 

Conține: cythioiat 1,766g, butilhidroxi-anisol 0,011g, galat de propil excipient până la 100g. 

Este utilizat în ectoparazitozele câinelui (pureci). 

Flacoanele de expediție vor purta etichete cu indicația "intern" sau "extern" având 

înscrise de asemenea şi modul de administrare complet. 

Dacă este necesar, pe flacoane se mai pot aplica etichete cu textul: 

- "Otravă", 

- "A se păstra la loc răcoros", 

- "La întuneric", 

- "A se agita înainte de întrebuințare" etc. 

Majoritatea soluțiilor sunt limpezi posedând caracteristicile organoleptice şi fizicochimice 

ale componentelor, densitatea şi vâscozitatea variind în funcție de natura substanțelor 

dizolvate şi a solventului (aceasta determinând şi pH-ul foarte variat). 

În multe situații pentru a se asigura stabilitatea fizico-chimică a soluțiilor se impune 

ajustarea pH-ului la un optim de stabilitate 17 . 

Controlul soluțiilor medicamentoase se face determinând: 

- caracterele fizice, 

- chimice şi 

- organoleptice. 

În acest scop se fac controale calitative şi cantitative în funcție de natura substanțelor. 

Alterările din timpul conservării 

Pe perioada conservării, soluțiile medicamentoase pot suferi o serie de alterări care pot 

fi observate prin modificări: ale culorii, ale gustului, ale pH-ului, prin apariția de sedimente şi 

flocoane. În multe cazuri însă, alterarea soluțiilor nu se poate sesiza prin fenomene vizibile. 

De asemenea, între componentele asociate în soluții pot avea loc o serie de reacții care 

duc la schimbări în detrimentul soluțiilor medicamentoase, urmate de unele incompatibilități 

farmaceutice care duc la descompunerea sau inactivarea substanțelor asociate, ineficace 

terapeutic, uneori chiar nocive, toxice. 

Siropurile, datorită conținutului pot deveni medii propice pentru dezvoltarea microbiană. 

Pot de asemenea influența compoziția soluțiilor: aerul, oxigenul atmosferic, diferențele 

de temperatură, lumina, alcalinitatea cedată de sticlele folosite ca ambalaje pot favoriza 

reacțiile redox sau pot avea loc hidrolizările unor substanțe (procese care au loc în prezența 

enzimelor hidrolizante). 

Preparatele care au aspectul modificat nu se mai folosesc! 

Exemple de soluții apoase 

Soluția de sulfat acetat bazic de plumb (Solutio plumbi subacetici) 

Plumbi oxydati 10,0 

Plumbi acetici 30,0 

Aquae q.s. 

M.f. sol. 

D.S.ext. după aviz 

Se foloseşte ca decongestiv în afecțiunile inflamatorii sub formă de comprese sau în compoziția unor unguente. 

17 pH-ul soluțiilor ajustat la un nivel optim de stabilitate poartă denumirea de pH euhidric. 

216


Tot din această soluție se prepară soluția diluată de acetat de plumb (apa de plumb 20‰). 

Soluția de acetotartrat de aluminiu (Solutio aluminii acetico-tartrici) 

Aluminii sulfas 30,0 

Acidi acetici diluti 36,5 

Calcii carbonas 13,54 

Aquae et acidi tartaric q.s. (F.R.IX) 

M.f. sol. 


Conține 95-105% aluminiu față de cantitatea corespunzătoare conținutului în acetotartrat de aluminiu (1,39g Al). 

Această soluție se va elibera şi atunci când se prescrie "Liqour Burowi" sau "Solutio alumini acetici". 

Se foloseşte în concentrație de 5%, antiseptic moderat şi astringent sub formă de comprese. 

Diluția 1/2 se poate folosi şi ca spălături. 

Soluția de acid boric (Solutio acidi borici) 

Acidi borici 3,0 

Aq. destill. q.s. ad 100,0 

M.f..sol. 

D.S. ext. după aviz 

Concentrații mai mari de 3% nu se folosesc (recristalizează). Se foloseşte la spălături oculare (soluție proaspătă) având 

activitate bactericidă şi bacteriostatică. 

S-a dovedit că efectul antiseptic este foarte moderat şi lent. În ultima vreme s-a demonstrat acțiunea toxică, iritantă a 

soluției de acid boric. 

Resorbția acidului boric are loc şi prin administrarea externă mai ales aplicat sub formă de soluții pe piele, după răniri sau 

arsuri pe mucoase. De aceea soluțiile care conțin acid boric sau borax, deşi mult răspândite, trebuie administrate cu precauție. 

Clorura de metilrosalinină (violet de gențiana, pioctanina, cristal violet)(Solutio methylrosalisli) 

Methylrosanilini chlorati 1,00 

Aquae desttilatae ad. 100,00 

M.f..sol. 


Violetul de gențiana se dizolvă în apă distilată pe baia de apă. După dizolvarea completă se filtrează prin tifon sau printrun 

strat subțire de vată. 

Observații. Datorită puterii colorante mari a substanței, se iau aceleaşi măsuri de precauție ca la cântărirea albastrului de 

metilen. Prin conservare, în timp, soluțiile depun precipitate în urma pierderii stabilității particulelor coloidale. 

În alcool, violetul de gențiana este solubil (1:10), formând soluții moleculare. 

De asemenea, în glicerină are solubilitate mai mare decât în apă (1:20). De aceea, se recomandă prepararea soluției de 

violet de gențiana în prezența a 10-20% alcool sau glicerină, când stabilitatea soluției este mărită. 

Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină. Nu se recomandă păstrarea soluției timp îndelungat. 

Acțiune terapeutică, întrebuințări. Se indică extern, sub formă de aplicații pe mucoase şi tegumente, fiind foarte activă 

în infecțiile cu germeni gram pozitivi (stafilococi); sub formă de badijonaje în infecții faringiene. 

Soluția de lactat de etacridină (rivanol) 1‰ 

Ethacridini lactas 0,10 

Aquae destilatae ad. 100,00 

M.f..sol. 


Rivanolul se dizolvă în apă prin uşoară încălzire pe baia de apă. Se filtrează printr-un strat subțire de vată. 

Observații. Fiind substanță colorantă, cântărirea rivanolului se face pe o rondelă de celofan, nu direct pe platoul balanței. 

Soluția de rivanol este relativ stabilă în timp. 

Descriere: soluție limpede, galbenă, cu fluorescență verde şi reacție slab acidă (pH=5,5-7,0). 

Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină. 

Acțiune terapeutică, indicații. Extern sub formă de aplicații pe mucoase şi tegumente, ca antiseptic, exercitând o 

acțiune bactericidă asupra unui număr mare de germeni. Activitatea sa nu este inhibată de lichidele tisulare. 

Nu este iritantă pentru țesuturi şi mucoase. Are efect antiseptic, bactericid, micostatic, slab toxic, foarte eficient în 

piodermatite, stomatite, eczeme supurative. 

Soluția de acetotartrat de aluminiu (Solutio aluminii acetico-tartrici) 

Aluminii sulfas 30,00 

Acidi acetici diluti 36,50 

Calcii carbonas 13,54 

Aquae et acidi tartarici q.s. (F.R.IX) 

M.f. sol. 


Acidi hydroclorici 23 ml 

Aq. destill. ad. 100 ml 

M.f..sol. 


Este eupeptic, excitant sau substituent al secreției acide a stomacului în hipoclorhidrie asociat cu pepsină. Se 

administrează 20-50 de picături în funcție de talia animalului. 

Soluția de bromură de calciu 50% (Solutio calcii bromidi 50%) 

Se amestecă în părți egale bromură de calciu şi apă (50g/50g). Este bun sedativ şi hipnotic în stări de agitație la animale. 

217


Soluția de hidroxid de calciu 0,15% (Solutio calcii hydroxydi 0,15%) 

Aquae calcis 

Calcii oxydi aa 2,0ml 

Aq. destill. q.s. 

M.f..sol. 


Oxidul de calciu se umectează cu 5g apă de var, se adaugă apoi treptat 100ml apă. Se va agita periodic suspensia 

obținută, fiind înlăturat supernatantul rezultat în urma decantării. 

Reziduul se va amesteca din nou cu 100ml apă, se agită puternic şi se lasă să sedimenteze (în repaus). În momentul 

întrebuințării soluția se decantează şi filtrează prin strat de vată. 

Soluția obținută va fi incoloră, limpede cu reacție alcalină. La contactul cu aerul, prin încălzire, soluțiile se pot tulbura 

(carbonatează şi precipită carbonatul de calciu). 

Se va păstra obligatoriu în sticle pline, bine închise la temperaturi sub 23-25°C (deoarece solubilitatea hidroxidului de 

calciu este invers proporțională cu temperatura). 

Depozitele de pe gâtul sticlei de carbonat de calciu se pot curăța cu acid clorhidric diluat. Se întrebuințează în toate 

cazurile de hiperaciditate, timpanism şi ca antidiareic. Se poate folosi şi ca topic. 

Soluția iodo-iodurată forte (Solutio iodo-ioduratum forte) 

Iodi 5,0 

Kalii iodati 10,0 

Aquae destillatae 85,0 

M.f.sol. 


Este soluție antiseptică, antisclerozantă, caustică, cu acțiune topică în dermatomicoze. 

Soluția zinco-cuprică compusă (Solutio zinco-cuprica composita – apa Alibouri) 

Cupri sulfurici 0,10 

Zinci sulfurici 0,40 

Acidi picrici 0,001 

Spiritus camphorati 1,0 

Aquae destillata ad 100 ml 

Are efect caustic, astringent, antiseptic; indicat în piococii cutanate şi dermatomicozele vechi. 

7.4.2. Soluții coloidale 

Soluțiile coloidale sunt sisteme disperse ultramicroeterogene, ale căror particule au mărimea 

cuprinsă între 1-100µm 18 . 

Proprietățile soluțiilor coloidale se datoresc proprietăților noi pe care le câştigă substanța 

dispersată coloidal (fizice: absorbția luminii, mişcarea browniană, difuziune, osmoză, fuziune 

superficială etc.; chimice: rezultate în urma creşterii energiei superficiale). 

Din punct de vedere farmaceutic, cele mai importante sunt dispersiile coloidale de solid 

în lichid. 

Substanțele care pot fi dispersate coloidal pot fi anorganice sau organice. 

Aici se pot aminti diferitele tipuri de argint coloidal (protargol, colargol), de aur coloidal, 

sulfura de arsen coloidal, acid silicic coloidal, bentonite, hidroxid de aluminiu coloidal etc. 

La prelucrarea lor se va ține seama că, în cazul coloizilor, atomii sunt legați între ei prin 

valențe principale sau macromolecule legate între ele prin valențe reziduale, în agregate sau 

micelii. 

Coloizii anorganici, insolubili sub formă de agregate, sunt mai stabili, pe când coloizii 

18 Mărimea particulelor este doar teoretică numai dacă se consideră că particulele sunt sferice. În realitate, macromoleculele 

care dau dispersii coloidale au forma alungită, cubică, aglomerate etc. sau liniară (polimerii sintetici). 

Care pot ajunge până la 500µm. Din acest motiv este mult mai corectă exprimarea mărimii particulelor prin numărul de atomi pe 

care îi conține (care este cuprins între 10 3 -10 9 ). 

Dispersiile coloidale sunt sisteme microheterogene compuse din cel puțin două faze. 

Substanțele dispersate (ca şi mediul de dispersie) pot fi solide, lichide sau gazoase: 

Mediul de dispersie Faza dispersată Sistemul de dispersie care rezultă 

Gaz 

Lichid 

Solid 

gaz 

lichid 

solid 

gaz 

lichid 

solid 

gaz 

lichid 

solid 

-amestecuri moleculare 

-aerosoli 

218 

-praf,aerosoli 

-emulsii gazoase, spume 

-emulsii, liosoli 

-suspensii 

-spume solide, zgură, xerogel 

-emulsii solide, incluzii, parțial liogeluri 

-soluri solide, pirosoluri, aliaje


organici sunt mai puțin stabili şi, prin modificări de temperatură, pH sau concentrație, se pot 

descompune şi solubiliza. De asemenea, mulți coloizi organici au în componența lor grupări 

acide sau bazice şi se comportă în mod similar cu electroliții. 

În funcție de aceste proprietăți, agenții de dispersie şi emulgatorii, se clasifică în: 

• coloizi anion-activi (ex. săpunuri alcaline, pectine, carboximetilceluloze), 

• coloizi cation-activi (ex. gelatine acide, derivați de amoniu cuaternar), 

• coloizi inactivi ionogen (ex. alcooli polivinilici, lecitine, metilceluloze, polietilenglicoli) 

• În funcție de comportarea fazei dispersate față de mediul de dispersie, sistemele 

disperse coloidale se pot împărți în două grupe: 

• coloizi liofobi (coloizi corpusculari) 

• coloizi liofili la rândul lor: 

- moleculari (comp. macromoleculari); 

- micelari (coloizi de asociație). 

Coloizi liofobi (corpusculari) 

Sunt particule de substanțe insolubile în faza dispersantă (dispersată), constituite dintrun 

ansamblu de atomi sau molecule neutre, care nu au afinitate față de mediul de dispersie. 

Se utilizează mai ales sărurile coloidale de argint, la care particulele de argint metalic 

sunt învelite încă de la preparare cu un coloid protector liofil, de natură proteică, care le 

conferă stabilitate. 

F.R. X oficializează proteinatul de argint (Argenti proteinas, protargol) şi argintul coloidal 

(Argentum colloidale, colargol), care se folosesc sub formă de soluții coloidale în concentrații 

de 1-2%. Se prepară, de asemenea, şi soluții coloidale de vitelinat de argint (argirol),10%. 

Exemple: 

Rp./ 

Argenti proteinas 1,00 

Aquae destillatae q.s. ad 100,00 

M.f. sol. 


Rp./ 

Colargoli 0,20 

Aquae destillatae 10,00 

M.f. sol. 

D.S. ext., picături în ochi 

Rp./ 

Protargoli 0,10 

Aquae destillatae ad 10ml 1 fi I 

M.f. sol. 

D.S. ext., picături în nas 

Rp./ 

Argenti vitelinas 10,00 

Aquae destillatae q.s. a 100,00 

M.f. sol. 

D.S. ext. 

Preparare. Într-o capsulă de porțelan se presară sare coloidală de argint la suprafața apei şi se lasă în repaus 30-60 de 

minute. Dacă este nevoie, se omogenizează prin uşoară amestecare cu o baghetă de sticlă. Se filtrează prin tifon sau strat 

subțire de vată. 

Observații. Fiind substanțe colorate, sărurile coloidale de argint nu se cântăresc direct pe platanul balanței, ci pe o 

textură sau celofan, după ce au fost scoase din recipiente cu ajutorul unei linguri din plastic (nu de metal). La prepararea soluțiilor 

apoase cu săruri coloidale de argint, dizolvarea se face "per descensum", evitând triturarea şi agitarea energică prin care s-ar 

distruge structura particulelor coloidale. Prin agitare lichidul spumifică, îngreunând dispersarea particulelor coloidale din spumă 

(fig.10.14.). 

Fig. 7.14. Solubilizarea “per descensum”. 

219


Proteinatul de argint (protargol, F.R. X) conține cel puțin 7,8% şi cel mult 8,3% argint, 

este o pulbere fină, aderentă, galben-brună sau brună, fără miros cu gust amărui, metalic, 

puțin higroscopică. Se dizolvă lent în 2ml apă, solubil în glicerol şi practic insolubil în alcool, 

cloroform şi eter. 

Argintul coloidal (colargol) conține cel puțin 70% argint, se prezintă sub formă de 

lamele cu luciu metalic sau pulbere granuloasă cenuşie, negru-verzui sau albastru închis, cu 

miros slab caracteristic şi gust metalic. Se dizolvă lent în apă şi alcool diluat, este practic 

insolubil în alcool şi eter. 

Vitelinatul de argint (argirol) conține cel puțin 20% argint, se prezintă sub formă de 

fragmente sau lamele lucioase, albastru-închis sau verzui-negricios, higroscopic, fără miros. 

Este solubil în apă (soluțiile apoase au miros caracteristic) şi glicerină, se dizolvă lent şi 

complet în alcool diluat, este practic insolubil în alcool şi eter. 

Datorită proprietăților chimice, sărurile coloidale ale argintului sunt incompatibile cu 

electroliții (produc eflorare coloidului), adrenalina, săruri de alcaloizi, tanin. 

Prin încălzire, soluțiile cu săruri coloidale ale argintului se descompun şi floculează. 

În general, aceste soluții coloidale se prepară pe cale aseptică, ele fiind utilizate ca 

picături în ochi, picături în nas, intră în compoziția unguentelor, supozitoarelor. 

În aceste cazuri, la preparare se respectă condiiile prevăzute de farmacopee la 

monografiile respective. 

Astfel, în cazul soluțiilor cu săruri coloidale de argint, picături pentru nas şi picături 

pentru ochi, se poate folosi ca şi conservant boratul fenilmercuric în concentrație de 1:50.000 

(în scopul asigurării sterilității în decurs de o oră de la preparare), fapt care se menționează 

pe eticheta recipientului. 

Când este necesară, izotonizarea soluțiilor cu săruri coloidale de argint se va face cu 

glucoză. 

Conservare. Se prepară la nevoie, în cantități mici şi se eliberează în recipiente colorate, 

ferit de lumină, bine închise. 

Întrebuințări. Ca antiseptice de uz extern, sub formă de aplicații pe mucoase. 

Coloizii liofili (macromoleculari, mucilagiile 19 ) 

Coloizii liofili utilizați în practica farmaceutică sunt substanțe anorganice sau organice, a 

căror masă moleculară depăşeşte ordinul de mărime 10 4 , cu structură liniară, filiformă şi ale 

căror soluții apoase sunt denumite mucilagii. 

Prepararea mucilagiilor 

Se realizează prin îmbibarea şi dizolvarea în apă a compuşilor macromoleculari naturali, 

semisintetici sau sintetici. Îmbibarea este favorizată de prezența substanțelor cu grupări 

hidrofile (alcool, glicerol, zaharoză), iar dizolvarea este favorizată de căldură (excepție este 

metilceluloza). Mucilagiile (hidrosoluri) sunt soluții apoase cu concentrații de 0,5% până la 1- 

2%, coloizii liofili. 

Hidrogelurile (de consistența unguentelor) conțin coloizi liofili în concentrații mai mari, 5- 

10%. Stabilitatea mucilagiilor este limitată, iar influența nefavorabilă a numeroşi factori 20 se 

19 

Mai modern, mucilagiile sunt incluse în categoria coloizilor liofili macromoleculari. 

Ele sunt sisteme tridimensionale având consistența semilichidă-vâscoasă, slab opace sau semiopace. Inițial denumirea de 

mucilag s-a dat soluției de gumă arabică, precum şi unor soluții extractive apoase obținute din droguri ca: rădăcina de nalbă 

mare, semințele de in, carageenul etc., dar şi-a pierdut sensul limitativ extinzându-se şi la soluțiile apoase obținute cu substanțe 

coloidale, noțiunea de mucilag suprapunându-se peste cea de gel. 

Acestea pot servi ca emulgatori, agenți de suspensie sau baze pentru unele unguente hidrofile. 

Tot în această categorie se pot aminti: peliculele medicamentoase care sunt soluții apoase de substanțe active, alături de 

coloizi macromoleculari care dispersează coloidal în apă şi care după aplicare pe piele (prin evaporare) formează o peliculă 

subțire aderentă (ex. peliculele elastice) şi lacurile care au acelaşi rol de a forma pe piele un film-peliculă, lac care aderă la piele 

izolând-o de agenții exteriori. 

Acestea sunt insolubile în apă dar sunt solubile în dizolvanți organici (alcool, eter, rezină, cloroform) cum ar fi rezine, ceruri 

gutapercă (ex. soluția de colofoniu). 

20 

Cei mai însemnați sunt invazia de către microorganisme şi alterarea. Astfel, mucilagiile de gumă arabică, tragacanta, pectine, 

gelatine, mucegăiesc cel mai repede. 

Mucilagiile de polimeri sintetici (metilcelulozele, carboximetil celulozele, alcoolii polivinilici) sau unele substanțe insolubile 

(bentonitele, acidul silicic coloidal) sunt mai rezistente la atacul microorganismelor. 

220


manifestă prin: 

• depolimerizarea macromoleculelor cu scăderea concomitentă a vâscozității soluțiilor 

(acțiunea temperaturii ridicate timp îndelungat, pH-ul foarte acid sau alcalin); 

• deshidratarea, flocularea coloidului (electroliții în concentrații mari, alcoolul în 

concentrație de peste 30-40%, substanțele avide față de apă ca PEG-uri, glicerină, 

propilenglicol); 

• sfărâmarea unor săruri insolubile cu unele metale (clorura de calciu cu mucilagii de 

alginat de sodiu, carboximetilceluloza sodică etc.). 

În general, compuşii macromoleculari pot prezenta tendința de a forma complecşi cu 

substanțele medicamentoase şi capacitatea de absorbție prin legături secundare 

(polivinilpirolidona, metilceluloză etc). 

Conservare - în recipiente mici (50-100ml) bine închise, la loc răcoros pentru a evita 

evaporarea apei şi modificarea consistenței. Fiind medii care favorizează dezvoltarea 

microorganismelor este necesară adăugarea de conservanți, amestec nipagin-nipasol 

(0,075g% şi, respectiv, 0,025g%) (F.R. X), borat fenilmercuric 1:50.000 (pt. preparatele de uz 

extern). Sterilizarea se poate face (la termorezistente) în baia de apă, timp de 30 de minute. 

Condiții de calitate şi control 

Descriere: lichide limpezi sau opalescente, vâscoase, incolore sau slab gălbui, fără 

miros, cu pH specific. 

Determinarea vâscozității. Se realizează cu ajutorul vâscozimetrului cu bilă (Hippler) 

pentru determinarea vâscozității dinamice şi cu vâscozimetrul rotațional (Brookfeld) pentru 

determinarea vâscozității de structură. 

Utilizare: ca agenți de vâscozitate pentru stabilirea unor forme farmaceutice:-dispersii 

eterogene (emulsii, suspensii), ca excipienți aglutinanți la prepararea pilulelor, comprimatelor, 

drajeurilor, ca formatori de film pentru pelicuele medicamentoase, ca excipienți pentru 

unguente, supozitoare. 

Mai rar se folosesc ca: emoliente (cataplasme), laxative (datorită capacității de îmbibare 

sau corectoare de gust). 

Rp./ 

Exemple de mucilagii 

Mucilag de gumă arabică 30% 

Gummi arabici 30,00 

Methylis parahydrocxybenzoas 0,075 

Propylis parahyderocxybenzoas 0,025 

Aquae destillatae q.s. ad. 100,00 

M.f. mucilagi 

D.S.ext. 

p-Hidrobenzoatul de metil şi p-hidroxiben-zoatul de propil se dizolvă prin încălzire în 68g apă; după răcire se completează 

cu acelaşi solvent la 70g. Guma arabică se spală în prealabil sub jet de apă. 

Se introduce într-un săculeț de tifon. 

Acesta se cufundă în vasul în care se află soluția de parahidroxibenzoați. 

După dizolvare se filtrează prin tifon şi se repartizează în recipiente de cel mult 100ml, care se închid şi se țin în baia de 

apă o oră (F.R. X). 

Atunci când dispunem de pulbere de gumă arabică, aceasta se triturează în mojar cu soluția de parahidroxibenzoați, 

adăugată în porțiuni mici, formând o pastă care se diluează apoi cu restul soluției. În continuare se procedează conform 

prevederilor farmacopeei. 

Observații. Spălarea gumei are scopul de a îndepărta praful de pe suprafața granulelor. 

Spălarea nu trebuie să dureze mai mult de 5 minute şi se realizează într-un pahar Berzelius sau pe o sită metalică deasă. 

La folosirea pulberii de gumă arabică aerul adsorbit la suprafața particulelor împiedică umectarea şi determină formarea 

de conglomerate mai greu de dispersat. 

Înlăturarea aerului se face prin triturarea pulberii de gumă arabică singură sau prin umectarea cu alcool, glicerină, 

propilenglicol (0,5g alcool pentru o parte gumă). 

Alcoolul nu este absorbit de gumă ci favorizează pătrunderea mucilagului în baia de apă; timp de o oră are loc 

desenzimarea şi sterilizarea mucilagului. 

Dacă nu se produce desenzimarea, datorită oxidazelor şi peroxidazelor care acționează ca oxidanți, se produc colorații 

sau precipitate la asociere cu substanțe ca: aminofenazona, antipirina, aspirina, adrenalina, cresolul, guaiacolul, fenolul, 

resorcinolul, taninul, timolul, salicilatul de sodiu, alcaloizii (atropina, scopolamina). 

La monografia “Gummi arabicum” F.R. X prevede ca în preparatele farmaceutice să se folosească numai “Gummi 

221


arabicum desensimatum” preparată conform tehnicii prevăzute. 

Incompatibilități: 

• este incompatibil cu săpunurile (de Ca şi Mg), cu alte mucilagii care pot deshidrata guma (ex. Tragacanta); 

• formează precipitate prin asociere cu ioni de metale grele: clorură ferică (cărămiziu), acetat de plumb (alb floconos); 

• precipită în prezența boraxului datorită alcalinității acestuia; fenomenul se evită prin adăugare de glicerol când se 

formează gliceroboratul de sodiu şi acidul gliceroboric cu reacție acidă; 

• alcoolul în concentrație de peste 20% precipită guma. 

Conservare. Mucilagul de gumă arabică se alterează uşor, suferind procese de fermentație şi hidroliză. 

Pentru o bună conservare a mucilagului se prevede folosirea amestecului conservant nipagin 0,075g% cu nipasol 0,025 

g%, repartizarea în recipiente de capacitate mică, bine închise, ferite de lumină, la loc răcoros (8-l5°C), prepararea în cantități 

mici. 

Conservat necorespunzător (flacoane parțial umplute la cald), datorită fenomenelor de fermentație şi hidroliză, mucilagul 

se alterează, devine fluid, cu miros neplăcut, cu vâscozitate micşorată şi capacitate de coloid protector diminuată. 

Condiții de calitate şi control. Lichid uşor opalescent, vâscos, gălbui, fără miros, cu gust fad, mucilaginos. 

Densitatea relativă: δ 20 20 = l,11-1,14. 

Aciditate-alcalinitate: folosind indicatorul roşu de metilorange. 

Oxidare şi peroxidare: reacția trebuie să fie negativă. 

De asemenea, F.R. X prevede absența agarului, tragacantei, amidonului şi dextrinei, zaharozei şi fructozei, taninurilor ca 

impurități. 

Întrebuințări. Ca agent de dispersare la prepararea emulsiilor şi a suspensiilor; ca corector de gust. Mai rar se foloseşte 

ca agent de aglutinare la prepararea comprimatelor deoarece se întăreşte. 

Se foloseşte la prepararea mucilagului de gumă arabică diluat. 

Mucilag de tragacanta 2,5% 

Rp./ 

Tragancanthae 2,50 

Glyceroli 5,00 

Alcoholi 5,00 

Propylis parahydroxybenzoas 0,025 

Aquae destillatae q.s. ad 100,00 

M.f. mucilagi 

D.S.ext. 

p-Hidroxibenzoatul de metil şi p-hidroxibenzoatul de propil se dizolvă prin încălzire în 85ml apă, după răcire se 

completează cu acelaşi solvent la 87,5g. 

Pulberea de tragacanta se triturează cu amestecul de glicerol (R) şi alcool (R). 

După omogenizare se adaugă dintr-o dată soluția de parahidroxibenzoați încălzită la 50-60°C şi se agită energic. Se 

răceşte, se completează cu apă la 100g, se filtrează prin tifon şi se repartizează în recipiente de cel mult 100ml, bine închise. 

Observații. Tragacanta conține tragacontină 20-40% solubilă în apă şi bazorină 50-60%, care se îmbibă cu apa şi 

formează un gel în concentrație de 10% tragaconta (F.R. X) preparatul se prezintă ca un gel (hidrogel). 

Glicerina şi alcoolul servesc la umectarea şi dispersia tragacantei, evitând formarea de conglomerate la adăugarea 

soluției de parahidroxibenzoați. 

Datorită sensibilității tragacantei față de căldură, prepararea mucilagului ca şi uscarea gumei în vederea pulverizării (F.R. 

X, pag. 943) se face la temperatură de 50°C. 

Guma tragacanta nu necesită desenzimarea, însă asemeni gumei arabice, în mediu apos, constituie un mediu favorabil 

dezvoltării microorganismelor. Acest fapt reclamă adăugarea amestecului nipagin 0,075g% şi nipasol 0,025g%, cu rol de 

conservant. 

Incompatibilități. 

• cu subnitratul bazic de bismut şi salicilatul bazic de bismut (formează un gel solid care cimentează şi nu redispersează 

la agitare), cu rivanolul (coagulare, aglomerare), alcoolul şi poliolii (glicerol, sorbitol, PEG), în funcție de concentrație pot 

determina inițial o creştere a vâscozității mucilagului iar la concentrații mai mari flocularea acestuia (alcoolul în concentrație peste 

35%). 

Condiții de calitate şi control. 

Descriere: lichid slab opalescent, fără miros, cu gust dulce şi reacție slab acidă. 

Stabilitatea şi vâscozitatea sunt maxime la pH = 4,5-6. Guma tragacanta folosită la prepararea mucilagului trebuie să 

corespundă condițiilor de calitate prevăzute de F.R. X la monografia “Tragacanta”(p.942). 

Conservare: în recipiente de capacitate mică, bine închise, ferit de lumină, la loc răcoros (8-15°C). 

Întrebuințări. Ca agent de emulsionare şi de suspendare, acționând prin creşterea vâscozității mediului de dispersie şi cu 

guma arabică la prepararea pilulelor, comprimatelor, ca excipient cu rol liant. 

Mucilag carboximetilceluloză sodică 2% 

Rp./ 

Carboxymethylcellulosae natrici 2,00 

Alcoholi 10,00 

Methyli parahydroxybenzoici 0,075 

Propyli parahydroxybenzoici 0,025 

Aquae destillatae q.s. ad. 100,00 

Carboximetilceluloza sodică se aduce în porțiuni mici, sub agitare, peste 80g apă încălzită la 60-70°C şi se continuă 

agitarea până la dispersarea completă a acesteia. 

Se adaugă alcoolul în care s-au dizolvat p-hidroxibezoatul de metil şi p-hidroxibenzoatul de propil, se completează cu apă 

la 100g şi se agită până la omogenizare, evitând încorporarea aerului. 

Observații. Carboximetilceluloza (carmeloza, celuloglicolatul de sodiu) este derivat semisintetic, solubil atât în apă rece 

222


cât şi în apă caldă, este higroscopică, solubilă şi în amestec de alcool şi apă şi în acetonă şi apă. 

Fiind uşor solubilă în apă, aglomerarea particulelor este mai puțin accentuată mai ales dacă produsul este umectat în 

prealabil sau dacă este dispersat cu ajutorul unei site. 


• carboximetilceluloza sodică, polielectrolit anionic, este sensibilă la acizi; la pH


• în soluții acide precipită acidul alginic; în mediu acid şi alcalin are loc scindarea legăturilor glicozidice şi 

depolimerizarea; 

• este incompatibil cu săruri cuaternare de amoniu şi, în general, cu substanțe cu caracter cationic; cu balsamul de Peru, 

balsamul de Tolu, acidul salicilic. 

Descriere: mucilag vâscos, de culoare gălbuie, translucid sau opalescent, miscibil cu apa. 

Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină, la rece. 

Întrebuințări: ca agent de creştere a vâscozității mediului de dispersie în cazul emulsiilor şi a suspensiilor în cantități 

corespunzătoare la 0,5-2g alginat de sodiu pentru 100g fază lichidă, la obținerea unor preparate peliculogene. 

Mucilag de bentonită 5% (tipizat) 

Rp./ 

Bentonită purificată 5,00 

Soluție conservantă q.s. ad. 100,00 

Bentonita se presară pe suprafața soluției conservante într-un mojar, lăsând să se îmbibe complet, după fiecare 

adăugare. Porțiunile îmbibate se depun la fundul mojarului. După 24 de ore se completează la greutatea cerută şi se triturează 

pentru omogenizare. Mucilagul de bentonită se poate obține şi prin triturarea cu glicerină sau propilenglicol (în cantitate dublă sau 

egală cu bentonita) şi apoi diluare cu restul apei. Se recomandă şi încălzirea pe baia de apă 15 minute. 

Observații. Bentonita este un component macromolecular anorganic din clasa montmorilonitelor (silicat de aluminiu 

hidratat conținând oxizi de fier, oxizi alcalini şi alcalino-pământoşi, nisip, feldspadt). 

Bentonita este insolubilă în apă, dar se hidratează puternic mărindu-şi volumul (aproximativ de 12 ori), datorită pătrunderii 

apei în spațiile libere dintre structurile rețelei cristaline a aluminosilicaților legați între ei prin punți de oxizi sau cationi. 

Descriere: mucilag de tip suspensie, tulbure, din care în timp sedimentează bentonita, dar care se omogenizează la 

agitare. 


• floculează la pH acid sub 6, dispersia având o reacție alcalină (pH=9). 

Conservare: în vase bine închise. 

Întrebuințări: ca agent de stabilizare a unor suspensii în cantități corespunzătoare unui conținut de 0,5-2,0% bentonită 

pentru 100g fază lichidă. 

Mucilag de carbopoli 

Preparare. Carbopolul pulbere în concen-trație de 0,1-2,0g% se dispersează în apă distilată prin agitare, evitând formarea 

de aglomerate. În suspensia omogenă obținută, fără bule de aer, se adaugă pentru fiecare gram de carbopol câte 3g soluție 

NaOH 10% la pH 7. După fiecare porțiune de soluție alcalină adăugată se agită uşor. 

Observație. Carbopolii sunt polimeri anionici de carboxivinil (CH2=CH-COOH) şi cu greutăți moleculare foarte mari (în 

farmaceutică se folosesc tipurile 934, 940, 941, 960, 961). 

Între 0,1-0,25% se obțin dispersii lichide, iar peste 0,5% rezultă geluri. La prepararea mucilagului, carbopolii tind să 

formeze aglomerate de particule, când stratul solvat de la suprafața acestor aglomerate va împiedica difuziunea apei spre 

interiorul uscat. De aceea, dispersia carbopolului se face treptat, în apă rece, sub agitare energică. 

În continuare se transformă carbopolul acid parțial solubil în sare solubilă prin tratare cu NaOH 10%. Neutralizarea se 

poate face şi cu Na2CO3, NH3, C2HS-OH sau trietanolamină, obținându-se însă preparate cu vâscozitate diferită. Soluția alcalină 

se adaugă în porțiuni şi se amestecă de fiecare dată evitând includerea aerului, care ulterior va fi greu de îndepărtat, datorită 

vâscozității ridicate a mucilagului. 

Vâscozitatea mucilagului de carbopol scade la un pH între 3 şi 12, sub influența luminii solare, în prezența electroliților. 


• incompatibil cu rezorcinolul şi fenilbutazona. 

Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină. 

Ca şi conservanți se pot folosi nipagin 0,1%, clorură de benzalconiu 0,01 %. 

Întrebuințări: ca agent de suspendare, acționând prin creşterea vâscozității mediului de dispersie şi prin tipul de curgere 

pe care îl conferă soluției (curgere plastică), ca emulgator pentru emulsiile de uz extern de tip U/A. 

Rp./ 

Mucilag de polivinilpirolidona 10% (tipizat) 

Polivinilpirolidonă 10,00 


Pulberea de polivinilpirolidonă se triturează mai întâi cu apa distilată fiartă şi răcită, se lasă în repaus 48 de ore pentru 

îmbibare şi dizolvare, apoi se diluează la concentrația prevăzută. 

Observații. Polivinilpirolidona este un polimer neionogen, solubil în apă şi solvenți organici. Proprietățile hidrofile sunt 

datorate, în mare măsură, potenței grupării N-C-O. 

Dispersiile 1-5% au comportare aproape newtoniană, iar la concentrații mai mari sunt pseudoplastice, vâscoase. 

Incompatibilități. Polivinilpirolidona este precipitată de cantități mici de săruri (sulfat de sodiu la rece, clorură de sodiu la 

fierbere). 

Descriere: mucilag incolor, clar sau slab gălbui, pH-5,7 (slab acid, deşi polivinilpirolidona este neionică). 

Conservare: în recipiente bine închise. 

Întrebuințări: vehicul pentru suspensii datorită proprietăților de agent de îngroşare şi de coloid protector, ca excipient la 

prepararea capsulelor, drajeurilor şi unguentelor. 

Rp./ 

Gelatină cu oxid de zinc (tipizat) 

Oxid de zinc 15,00 

Gelatină 15,00 

Glicerină 25,00 


Oxidul de zinc trecut prin sita VI se triturează cu 15g glicerină. Gelatina se umectează cu 45g soluție conservantă, după 

224


cel puțin 30 de min. se adaugă 10g glicerină şi se încălzeşte pe baia de apă până la dispersare. 

Suspensia de oxid de zinc încălzită pe baia de apă se aduce peste soluția de gelatină glicerinată, amestecând, se 

completează cu soluția conservantă caldă la 100g, se omogenizează şi se repartizează în flacoane cu deschidere largă. 

Observații. Deoarece oxidul de zinc se găseşte sub formă de particule neionice, dar conglomerate, este necesară 

trecerea prin sită (cernerea), iar triturarea cu glicerină îi măreşte hidrofilia. 

Descriere: este masă albă, compactă, elastică, omogenă, cu gust dulce şi miros slab de gelatină. 

Se fluidifică prin încălzire pe baia de apă. Este suspensie de oxid de zinc într-un gel de gelatină. 

Conservare: în recipiente bine închise, la rece. Întrebuințări: în ortopedie şi chirurgie ca fixator de bandaje. În acest scop 

se va încălzi uşor vasul pentru a lichefia produsul, care se aplică peste bandajul fixator. 

7.4.3. Dispersii mecanice 

7.4.3.1. Suspensii 

Suspensiile sunt preparate farmaceutice lichide, constituite din două sau mai multe 

substanțe active insolubile, cu dimensiunea particulelor peste 100µm, suspendate întrun 

mediu de dispersie lichid şi destinate administrării interne sau externe 

Suspensiile sunt sisteme heterogene constituite din două faze: faza dispersată 

(substanța greu solubilă) şi mediul de dispersie (lichidul apos sau uleios). 

Omogenitatea sistemului se realizează cu ajutorul agenților de dispesie, reprezentați de: 

• agenți de creştere a vâscozității mediului de dispersie; 

• substanțe care formează un film în jurul particulelor dispersate; 

• peptizatori (substanțe care conferă sarcină electrică particulelor fazei dispersate). 

Reguli pentru prepararea suspensiilor 

Se recurge la prepararea sub formă de suspensie în următoarele cazuri: 

• prevenirea unor incompatibilități fizico-chimice (ex. salifierea papaverinei la 

concentrații mai mari de 5%, 

• precipitarea unor alcaloizi în mediu alcalin, 

• precipitarea unor acizi slabi din sărurile lor în mediu acid (fenobarbitalul sodic), 

• precipitarea unor substanțe la diluarea soluțiilor lor cu solvenți în care nu sunt solubile 

(ex. soluții alcaline de mentol, camfor diluate cu apă), 

• împiedicarea unor reacții chimice de oxido-reducere (azotat de sodiu + papaverină 

hidroclorică); 

• realizarea unor concentrații crescute de substanțe într-un vehicul în care sunt foarte 

puțin solubile (anestezină, fenobarbitalul în apă); 

• substanțele foarte puțin solubile sunt mai stabile în mediu apos sub formă de 

suspensie, decât derivații lor solubili (ex. fenobarbitalul); 

• realizarea unor preparate retard, 

• mascarea gustului unor substanțe (cloramfenicol palmitat). 

Conform F.R. X, prepararea suspensiilor se face prin dispersarea substanțelor solide 

aduse la un grad de finețe corespunzător (scopului şi modului de administrare) în mediul de 

dispersie lichid. 

Pentru a se obține gradul de dispersie cerut de F.R. X se pot aplica procedeele: 

a) în cazul în care cantitate este mai mică de 5g pulverizarea se poate face la mojar, iar 

când cantitățile depăşesc 5g pulverizarea se poate face prin trecerea prin site fine; 

b) prin condensare (precipitare) în mediul de dispersie, în aceste condiții modificându-se 

pH-ul la punctul izoelectric; 

c) prin dizolvarea particulelor de precipitat în solvenți organici şi apoi diluarea soluției 

obținute (F.R. X indică limitarea dimensiunilor la 50m). 

Pentru substanțele care dispersează prin prima metodă şi au tendința de a flota în apă 

(datorită aerului adsorbit la suprafața particulelor) în aglomerate de particule, se foloseşte un 

agent de umectare (lichid cu grupări hidrofile: alcool, glicerină, PEG-uri, TWEN-uri), în 

proporție de 0,5-1 părți, pentru 1 parte substanță de suspendat sau înde-părtarea aerului 

adsorbit de particule prin folosirea unei cantități mici din mucilagul utilizat ca agent de 

suspendare. 

225


Din această categorie 21 fac parte substanțe ca: anestezina, salolul, salicilatul de bismut, 

sulful, barbiturice, antibiotice, sulfamide, steroizi, cărbunele medicinal, fenacetina etc. 

Cantitatea şi tipul agentului de suspensie se aleg în funcție de proprietățile lor, dar şi a 

concentrației substanței care se suspendă. 

Se folosesc sub formă de pulbere, dar mai ales sub formă de mucilagii care să realizeze 

o concentrație optimă de agent de suspendare sub formă de pulbere (tab. 10.3). 

Cei mai folosiți agenți de suspensie 

Agent de suspensie 

Cantitatea (g) la 

100g suspensie 

alginat de sodiu 0,5-2 

Gelatină 0,5-2 

gumă arabică 2-5 

Pectină 1-2 

Tragacanta 0,5-1 

Metilceluloză 0,5-1-2 

carboximetilceluloză sodică 0,5-2 

alcool polivinilic (APV) 1-5 

Bentonită 3-5 

Polivinilpirolidonă (PVP) 0,5-1 

226 

Tabelul 7.3. 

Aceştia asigură o vâscozitate de structură vehiculului, care constituie o barieră 

mecanică împotriva coalisanței (lipirea) particulelor suspendate. 

În cazul suspensiilor uleioase, vâscozitatea poate fi crescută cu oxid de bismut coloidal 

(Aerosil 200 în concentrația 1%) sau săpunuri de aluminiu (stearat de aluminiu). 

Cantitatea de agent de vâscozitate folosită se scade din vehicul şi se adnotează pe 

rețetă. Adăugarea unor cantități mici (0,3-1g %) de peptizatori 22 contribuie la creşterea 

stabilității suspensiei. 

În funcție de modul cum este condusă operația de suspendare şi de excipienții utilizați 

(agenți de vâscozitate, agenți de floculare). 

F.R. X face precizări la prepararea suspensiilor: 

• oftalmice (să corespundă monografiei de generalități "Oculoguttae"); 

• injectabile (să corespundă monografiei de generalități "Injectabilia"); 

• cele care se aplică pe plăgi sau pe arsuri (se va asigura stabilitatea şi evitarea unei 

contaminări ulterioare cu microorganisme). 

Controlul calității suspensiilor 

Descriere. Sunt preparate fluide, opace, omogene după agitare. 

Culoarea, gustul şi mirosul sunt caracteristice componentelor (F.R. X). 

Suspensiile defloculate formează în timp un sediment în care particulele sedimentează 

individual, lent; sedimentul este redus ca înălțime, compact, dens, iar redispersarea lui se face 

mai greu (nu se poate face delimitare netă între mediul de dispersie şi sediment) 

supernatantul fiind opalescent. 

Încărcarea electrică a particulelor (potențialul Zeta) este ridicat. 

Prin păstrarea suspensiilor defloculate timp mai îndelungat, sedimentul poate cimenta şi 

nu mai redispersează. Suspensiile floculate au un sediment lax, voluminos, care se formează 

rapid şi se redispersează uşor la agitare; există delimitare netă între sediment şi supernatant 

care este limpede. 

Determinarea mărimii particulelor 

Se face microscopic, asupra unei mase de preparat cu un conținut de circa 10mg 

21 

Capacitatea de a se lăsa umectată sau nu este determinată în farmacie, presărând pulberea care trebuie suspendată la 

suprafața mediului de dispersie. 

Dacă nu se lasă udată de lichid, va trebui umectată, iar dacă se lasă udată, va pătrunde în lichid şi nu va crea probleme la 

încorporarea în vehiculul prescris. 

Substanțele care nu sunt umectate de vehiculul uleios prescris vor fi umectate cu substanțe cu grupări lipofile (acid oleic) sau 

amfifile (twen-uri). 

22 

Electroliți ai căror ioni se adsorb pe suprafața particulelor suspendate şi le imprimă sarcini electrice de acelaşi fel.


substanță activă suspendată, întinsă într-un strat subțire pe o lamă de microscop. 

- 80% din particulele examinate trebuie să prezinte d≤50µm. 

- pentru 10% din particulele examinate se admite d = 50- 180µm. 

Pentru suspensiile oftalmice: 

- 90% trebuie să aibă dmax =25µm, 

- pentru l0% se admite diametrul de cel mult 50µm. 

Suspensiile injectabile trebuie să corespundă probei de pasaj (F.R. X, p.512). 

Controlul redispersării sedimentului 

Suspensiile pot sedimenta în timp; după agitare l -2 minute trebuie să se redisperseze şi 

să-şi mențină omogenitatea pe durata administrării. 

Determinarea raportului de sedimentare se face prin introducerea suspensiei într-un 

cilindru de sticlă gradat, notând înălțimea ultimă a sedimentului (Hn), măsurată după 24 de 

ore şi înălțimea inițială a sedimentului (Hc), F = Hn/Hc. 

Cu cât valoarea lui F este mai apropiată de 1 cu atât suspensia este mai stabilă. 

Variația în greutate şi dozare se face conform indicațiilor din F.R. X 

Conservare: în recipiente bine închise. În general, în farmacie, suspensiile se prepară la 

nevoie. Pentru cele care necesită timp de conservare, F.R. X admite adăugarea agenților 

conservanți antimicrobieni (nipagin 0,1%, fenosept 0,2%). 

Ambalare, etichetare-eliberare 

Se face în flacoane de capacitate mai mare decât greutatea prescrisă pentru a permite 

omogenizarea suspensiei prin agitare. 

Pe eticheta de expediere se va menționa “A se agita înainte de întrebuințare”. 

Suspensii defloculate de uz intern 

Soluția de clorhidrat de papaverină (Solutio papaverini chlorhydrati) 

Rp./ 

Papaverini chlorhydrati 0,50 

Phenobarbitali sodici 0,60 

Diuretini 4,00 

Sirupi simplici 20,00 

Aq. destill. ad. 150,00 

M.f..sol. 

D.S.int. după aviz 

Preparare. Clorhidratul de papaverină şi o cantitate egală de carbonat de sodiu vor fi pulverizate şi omogenizate în mojar, 

în prezența unei cantități minime de apă. 

Se adaugă agentul de suspendare sub formă de mucilag, apoi siropul şi în final soluția de diuretină, obținută prin 

dizolvarea diuretinei în apă la fierbere (eventual tratată cu câteva picături de soluție hidroxid de sodiu, până la obținerea unei 

soluții limpezi), în care s-a dizolvat fenobarbitalul sodic, după răcirea acesteia. 

Observații. Papaverina, substanță practic insolubilă în apă, va fi scoasă din soluție în me-diul alcalin creat de 

fenobarbitalul sodic şi diuretină. 

Pentru a evita această incompatibilitate, se va suspenda papaverina bază. 

Întrucât aceasta nu există ca atare în farmacie, o vom obține "ex tempore" sub forma unei dispersii omogene prin 

deplasarea bazei slabe din sarea sa în prezența unei cantități egale de carbonat de sodiu şi adaosul unui agent de vâscozitate 

(metilceluloză). 

Diuretina va fi dizolvată în apă pentru a evita carbonatarea sa, fiind cunoscută afinitatea acestei substanțe pentru CO2. 

Tot în scopul obținerii unei soluții limpezi, diuretina, eventual carbonatată, va fi tratată cu soluție de hidroxid de sodiu 10% 

câteva picături. 

Rp./ 

Kalii iodati 

Natrii benzoatis aa 2,00 

Papaverini hydrochloridi 0,10 

Codeini hydrochloridi 0,20 

Cofeini et Natrii benzoatis 1,00 

Sirupi tiocoli 60,00 

Aquae ad 200,00 

M.f.sol. 

D.S.int., după aviz 

Preparare. Papaverina se triturează în mojar cu o cantitate egală de carbonat de sodiu şi o cantitate minimă de apă. 

227


Se adaugă o cantitate de gumă arabică, dublă față de cantitatea de papaverină hidroclorică. 

Se adaugă siropul şi apoi, treptat, prin omogenizare; soluția celorlalte substanțe. 

Observații. Benzoatul de sodiu şi siropul de tiocol creează mediu alcalin nefavorabil menținerii în soluție a papaverinei 

hidroclorice. Are loc o reacție de dublu schimb cu formarea papaverinei bază şi a acidului benzoic. 

Se va forma şi codeina bază, dar cantitatea prescrisă în formulă se încadrează în limita de solubilitate (1:125). 

Nu s-ar putea recurge la rezolvarea incompatibilităților dintre componentele soluției prin ajustarea pH-ului. 

Prin acidularea soluției şi înlocuirea cofeinei şi a benzoatului de sodiu cu cofeină şi acid citric s-ar descompune benzoatul 

de sodiu la acid benzoic. 

În plus, iodura din soluție determină salefierea papaverinei, fiind mai sensibilă față de aceasta, decât față de bromuri. În 

mediu alcalin, papaverina hidroclorică nu este stabilă şi iese din soluție sub forma de papaverină bază. 

Cantitatea de gumă arabică se va lua proporțional cu cantitatea de substanță de suspendat, astfel: pentru substanță 

activă sub 1g se va folosi o cantitate dublă de gumă arabică pentru 1-5g substanță activă - o cantitate egală de agent de 

suspendare; pentru o cantitate de substanță activă mai mare de 5g vom folosi o cantitate de gumă arabică egală cu jumătate din 

cantitatea de substanță activă. 

Suspensii obținute prin condensare 

Metoda de precipitare prin condensare este aplicată, în general, la obținerea unor 

suspensii cu antibiotice. 

Suspensia cu clorhidrat de oxitetraciclină (tipizată) 

Clorhidrat de oxitetraciclină 5,40 

Lecitină 0,50 

Vanilină 0,01 

Alcool 6,00 

Acetat de sodiu 2,10 

Sirop simplu 40,00 

Mucilag de metilceluloză 20,00 

Apă distilată la 100,00 

Preparare. Clorhidratul de oxitetraciclină se dizolvă cu apă prin uşoară încălzire (aproape 50°C). 

Se amestecă cu siropul, mucilagul de metilceluloză, soluția de lecitină, soluția alcoolică de vanilină obținută prin dizolvare 

pe baia de apă şi la sfârşit soluția apoasă de acetat de sodiu. 

Observații. Oxitetraciclina bază precipită din sarea sa în soluția coloidală de metilceluloză, prin tamponare cu acetat de 

sodiu la pH = 4-4,5. 

Sub această formă, oxitetraciclina este mai stabilă decât derivatul său solubil şi are un gust mai uşor de acceptat. 

Lecitina, substanță puternic hidrofilă, este folosită ca agent de umectare, formând în jurul particulelor suspendate un film hidrofil 

care favorizează stabilitatea, dar şi omogenizarea uşoară a suspensiei. 

Rp/ 

Suspensii la care adăugarea de agenți de suspendare nu este necesară 

a) un vehicol cu vâscozitate crescută 

Suspensio magnesii carbonici 

Magnesii subcarbonici (VII) 10,00 

Emulsio ad l00,00 

M.f. susp. 

D.S.int., la 10 minute o lingură (în intoxicații cu acizi) 

Preparare. Se prepară emulsia uleioasă şi se adaugă în porțiuni peste carbonatul acetic de magneziu aflat în mojar, 

triturând continuu până la obținerea unei suspensii omogene. 

Observații. Datorită gumei arabice utilizate la prepararea emulsiei uleioase, în scurt timp va apare un sediment care nu 

se redispersează la agitare (fenomenul de cimentare). 

Apare incompatibilitatea între guma arabică şi magneziul din preparat. 

Fenomenul de cimentare poate fi împiedicat prin adăugarea unui agent peptizator (fosfat trisodic 0,5-1 %, citrat de sodiu 

0,5%, citrat de potasiu 0,5%) în cantitate corespunzătoare, care nu trebuie depăşită, deoarece excesul retrogradează procesul de 

peptizare. 

b) prezența unor substanțe cu caracter permanent hidrofil 

Suspensio glicerophosphati 

Rp./ 

Calcii chlorati 3,00 

Calcii glycerophosphatii 10,00 

T-rae colae 1,5 

Sirupi Aurantii 20,00 

Aquae ad 100,00 

M.f.susp. 


Preparare. Glicerofosfatul de calciu se triturează în mojar cu întreaga cantitate de sirop. 

Peste acest amestec se aduce soluția apoasă a componentelor prescrise. 

Observații. Glicerofosfatul de calciu, substanță puțin solubilă în apă (1:40-50), va fi suspendată în soluția apoasă fără 

adaus de agent de umectare, datorită hidrofiliei sale. 

228


7.4.3.2. Emulsii 

Emulsiile sunt preparate lichide, mai mult sau mai puțin vâscoase, constituite dintr-un 

sistem dispers, format din două faze lichide, heterogene, nemiscibile, realizat cu 

ajutorul unor emulgatori şi destinat administrării interne sau externe 

Ca formă de prezentare emulsiile pot fi: lichide, moi sau semisolide (unele linimente, 

unguente sau supozitoare pot fi considerate, din punct de vedere fizico-chimic, emulsii). 

Farmacopeele delimitează sub denumirea de emulsii doar formele lichide, din acest punct de 

vedere calsificându-se în: 

• emulsii U/A (ulei/apă) şi 

• emulsii A/U (apă/ulei). 

Pentru administrările interne se folosesc numai emulsiile U/A. Componentele unei 

emulsii sunt: 

• faza internă (faza dispersată) discontinuă, constituită dintr-un lichid dispersat sau 

emulsionat sub formă de picături fine (cu d =0,1-10µm). Mărimea obişnuită a particulelor este 

de 0,2-5µm. Cu cât particulele sunt mai mici, stabilitatea emulsiei creşte. 

• faza externă (faza dispersantă, mediu de dispersie, faza continuă); 

• emulgatorul (agentul de emulsionare) care favorizează dispersarea fazei interne, 

nemiscibilă cu faza externă şi asigură stabilitatea emulsiei pentru un anumit timp.Emulsiile 

sunt mai stabile atunci când diferența dintre densitățile celor două faze este minimă, diametrul 

particulelor dispersate este foarte mic (1-5 µm), concentrația fazei dispersate este mică, 

vâscozitatea mediului 23 de dispersare este cât mai mare. 

O emulsie este considerată fină, când particulele dispersate au dimensiunile cuprinse 

până la 5-6µm şi grosieră, când particulele au diametrul de până la 10µm. 

Aspectul de opacitate este rezultanta indicilor diferiți de refracție a fazelor, starea de 

transparență a sistemelor întâlnindu-se doar la mărimi ale particulelor sub 0,5µm. 

În funcție de mecanismele de acțiune, emulgatorii pot fi: 

• emulgatori propriu-zişi (adevărați) care acționează prin formarea unui film coerent în 

jurul particulelor dispersate şi reduc tensiunea superficială interfacială (ex. substanțele 

tensioactive amfifile tween-uri, spanuri, săpunuri); 

23 Vâscozitatea emulsiei poate fi dată de vâscozitățile proprii ale fazelor externe, interne, de concentrația şi mărimea particulelor 

fazei disperse, precum şi de către tipul emulgatorului. S-a constatat că există o relație directă între vâscozitatea unei emulsii şi 

aceea a fazei externe. În raport cu vâscozitatea fazei externe, vâscozitatea fazei interne este mult mai redusă. Vâscozitatea 

emulsiilor este influențată în măsură mai mare de concentrația fazei interne. Mărimea particulelor influențează vâscozitatea, 

aceasta fiind cu atât mai mare cu cât finețea dispersiei este mai mare. 

Denumire comercială Compoziție 

Span (20, 40, 60, 65, 80, 85) monostearați, tristearați, trioleați monovalenți de sorbitan 

Tween (20, 21, 40, 60, 61, 65, 80, 81, 85) monostearați, monooleați, trioleați, tristearați, monolaurați de polietilenglicol sorbitan 

Myrj (45, 49, 51, 52, 53, 59) monostearați, oleați de sodiu, de polietilenglicol 

Arlacel (85, 65, 83, 80, 60, 20) monooleați, trioleați, monostearați, tristearați, sesquioleați de sorbitan 

Atlas G (peste 50 tipuri) 

esteri ai ac. graşi cu propilenglicol, etilenglicol, dietilenglicol, polipropilenglicol, 

tetraetilenglicol 

Emcol (peste 10 tipuri) esteri ai acizilor graşi cu dietilenglicol, etilenglicol, propilengligol 

“Pure” monostearați de propilenglicol şi de gliceril 

Tegin (515) monostearați de gliceril – solubili 

Atmul (67, 84) monostearați de gliceril 

Aldo (28) monostearați de gliceril – solubili 

Glaurin monolaurați de dietilenglicol 

Renex esteri ai acizilor graşi şi răşini cu polietilenglicoli 

Tensopol laurilsulfați de sodiu 

Oleat de sodiu oleați sodici 

G (1702, 1425, 1256, 1096, 1144, 1471) eteri ai POES cu derivați de uleiuri, lanolină etc. 

Esteri ai acizilor graşi cu zaharoza distearați, dioleați, dipalmitați şi monopalmitați de zaharoză 

Brij (35, 30) eteri laurici ai polietilenglicolului 

Methocel Metilceluloza 

Span (60, 80, 40, 20) monolaurați, monopalmitați, mono-oleați, monostearați de sorbitan 

Emulphor VN-430 esteri de polietilenglicoli cu acizi graşi 

PEG-400 monolaurați şi monostearați de polietilenglicol 

Igepal Ca-630 polietilenglicoli-alkil-fenoli 

Numărul emulgatorilor este mult mai mare şi în continuă creştere, cei mai noi fiind: Ceepryn, Roccal, Isothane, Duponol, 

Ultrawet şi Hyamine. 

Majoritatea emulgatorilor sunt, din punct de vedere al naturii ionice, agenți tensioactivi neionici, existând şi câteva excepții: 

Ceeprugu, Roccal, Hyanine, Isothane (cationici) şi Auponal, Ultrawet, Oleatul de sodiu, Aldo (anionici). 

229


Substanțele tensioactive (Tween, Span) 

Se folosesc ca emulgatori în concentrație de 3-5%, ca atare sau sub forma unor asocieri 

ținând seama de HLB 24 -uI lor. 

Pentru emulsii: 

U/A se aleg emulgatori cu valoarea HLB>8, iar pentru obținerea emulsiilor 

A/U, emulgatori cu valoarea HLB


Mojarul trebuie să fie de asemenea uscat, pentru a evita formarea de conglomerate cu 

pulberea de gumă arabică (aceasta dispersându-se greu, împiedică obținerea emulsiei). 

Uleiul se măsoară într-o capsulă uscată, iar triturarea amestecului U / emulgator / A se 

face cu întreruperi, cu pauze de aproximativ 30 de sec. pentru a favoriza adsorbția şi 

orientarea emulgatorului la suprafața particulelor dispersate. 

\ 

Metoda gumei umede (metoda engleză sau metoda soluției) 

Metoda engleză prezintă dezavantajul că necesită un timp de lucru dublu față de 

metoda continentală. 

Întotdeauna se porneşte de la o soluție a emulgatorului (un mucilag): emulgatorul sau 

agentul de vâscozitate se dizolvă în faza în care este solubil, iar soluția (mucilagul) obținută 

se amestecă cu faza insolubil (adăugată treptat) triturând după fiecare adăugare până la 

obținerea emulsiei care, în final se diluează cu restul de apă. 

Proporțiile de ulei, emulgator şi apă sunt aceleaşi ca la metoda continentală. 

Această metodă se aplică atunci când dispunem de mijloace mecanice de emulsionare 

(aparat de emulsionare sau omogenizator electric). 

Metoda solventului comun 

Constă în solubilizarea fazei interne şi a emulgatorului într-un solvent comun miscibil cu 

mediul de dispersie. 

Soluția obținută se diluează cu apă distilată (faza externă) adăugată treptat şi sub 

agitare energică. De exemplu, eucaliptolul sau terpinolul, faza internă şi lecitina (emulgatorul) 

se dizolvă în alcool concentrat şi se agită apoi cu apa, rezultând o emulsie de tip U/A a 

eucaliptolului. 

La aplicarea acestei metode, emulgatorul trebuie să fie în exces pentru a mări 

capacitatea de emulsionare şi pentru a asigura solubilitatea emulsiei. 

Metoda solventului comun se aplică mai rar, deoarece există un număr mai mic de 

substanțe active şi emulgatori solubili în acelaşi solvent. 

Alte metode de preparare a emulsiilor: metoda flaconului, metoda maionezei, metoda 

seringii, emulsionarea cu ultrasunete etc. 

Alegerea emulgatorului şi a cantității în care se va solubiliza la prepararea emulsiei se 

face de către farmacist, în funcție de natura fazelor şi a tipului de emulsie dorit. 

Astfel, pentru a prepara 100g emulsie cu 10% fază internă se folosesc ca emulgatori 

compuşi macromoleculari în următoarele concentrații: 

• gumă arabică 2-5%, 

• alcool polivinilic 2-5%, 

• tragacanta 0,5-1%, 

• metilceluloză 0,5-1%, 

• alginat de sodiu 1-2%, 

• pectină 1-2%, 

• gelatină 0, 5-1%. 

Compuşii macromoleculari se folosesc ca emulgatori sub forma dispersiilor apoase 

(mucilagii) luate în cantitate corespunzătoare concentrației de emulgator dorită pentru 100g 

emulsie (10-20g mucilag). 

Excepție face guma arabică care se poate utiliza şi ca atare. 

După F.R. X, prepararea emulsiilor se realizează în următorul mod: emulgatorul se 

dizolvă în faza externă şi în aceasta se dispersează printr-o metodă adecvată faza internă; 

emulsia formată se completează cu faza externă la masa prevăzută (m/m). 

În fiecare din cele două faze se pot dizolva una sau mai multe substanțe active. 

Descriere. Emulsiile au aspect lăptos şi omogen. Culoarea, mirosul şi gustul sunt 

caracteristice componentelor. Diluate cu faza externă, în proporție de 1:10, emulsiile trebuie 

să rămână omogene (examinate la lupa 4,5 x) (F.R. X). 

231


Emulsiile pentru uz intern preparate în farmacie trebuie să se reomogenizeze prin 

agitare 1-2 min, iar cele realizate în industrie trebuie să-şi păstreze caracteristicile inițiale pe 

toată durata valabilității produsului. 

Controlul calității emulsiilor 

Determinarea omogenității(F.R. X.): 

Determinarea tipului de emulsie se poate face prin: 

• tehnica diluării - emulsia se diluează fără a se separa în cele două faze, cu lichidul 

care constituie faza externă (emulsiile U/A cu apă, iar emul-siile A/U cu ulei); 

• tehnica colorării - la emulsiile U/A faza externă se colorează în albastru la folosirea 

albastrului de metil colorant hidrofil; la emulsiile A/U mediul de dispersie se colorează cu 

Sudan III (colorant lipofil); 

• tehnica conductibilității electrice - trecând prin emulsie un curent alternativ, acul 

indicator al unui miliampermetru este deviat numai în cazul emulsiilor de tip U/A, deoarece 

apa şi soluțiile apoase sunt bune conducătoare de electricitate, în timp ce uleiul nu este bun 

conducător. 

Determinarea gradului de dispersie prin stabilirea numărului de miliarde de particule 

date de 1g fază internă dispersată, care se exprimă prin cifra K: 

• K = 100 - 50 miliarde particule emulsie foarte bună 

• K = 50 - 20 miliarde particule emulsie bună 

• K = 20 – 10 miliarde particule emulsie satisfăcătoare 

• K = 10 – 1 miliarde particule emulsie de calitate inferioară 

• K < 1 miliard particule emulsie necorespunzătoare 

Proba se efectuează pe o placă hemocitometrică, prin numărarea particulelor la 

microscop. Dintr-o emulsie diluată de concentrație cunoscută. 

Se face media numărului de particule citite în 10 pătrate ale hemocitometrului. 

Controlul vâscozității emulsiilor se realizează cu ajutorul vâscozimetrului rotațional 

(Brookfield) 

Masa totală pe un recipient se stabileşte prin cântărirea individuală a conținutului din 10 

recipiente. Se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul din F.R. X (p. 388). 

Dozare: conform prevederilor din monografia respectivă. 

Abaterile procentuale sunt prevăzute în tabelul din F.R. X (p.388). 

Conservare. Emulsiile sunt sisteme disperse heterogene cu stabilitate limitată. 

Instabilitatea acestor forme farmaceutice manifestându-se prin: 

- ecremare, 

- sedimentare, 

- dezemulsionare sau 

- inversarea fazelor. 

De asemenea, în urma interacțiunilor între componente, favorizate de agenți externi 

(lumină, căldură, aer), procese fizico-chimice (reacții de hidroliză, oxido-reducere), 

microorganisme (bacterii, fungi), scade vâscozitatea emulsiilor, faza uleioasă râncezeşte şi 

componentele se degradează, iar emulsiile devin acide şi cu un miros neplăcut. 

Acestea sunt motivele pentru care F.R. X prevede că la prepararea emulsiilor se pot 

folosi şi substanțe auxiliare (stabilizanți, agenți de creştere a vâscozității, conservanți 

antimicrobieni potriviți); emulsiile destinate administrării interne pot conține şi agenți pentru 

corectarea gustului şi a mirosului. 

Pentru emulsiile de uz intern se pot folosi conservanți ca: benzoatul de sodiu, nipaesteri; 

iar pentru cele de uz extern: derivații de fenilmercur 0,1-0,2%, rezorcinol, hidrochinonă, 

naftochinonă. F.R. X mai prevede că emulsiile se conservă în recipiente bine închise, la 8- 

15°C şi se face observația că pe eticheta recipientelor care conțin emulsii trebuie să se 

menționeze "A se agita înainte de administrare". 

Emulsiile se eliberează în flacoane cu capacitate mai mare decât conținutul, pentru a fi 

posibilă agitarea, iar, pe prescripția medicală, se notează şi cantitatea substanțelor auxiliare 

232


folosite la preparare. 

Emulsii de uz intern 

Emulsia uleioasă (F.R. X) 

La monografia "Emulsiones", se menționează că, dacă în prescripția medicală se prevede ca vehicul, emulsia uleioasă. 

Aceasta se prepară din: 

Ulei de floarea soarelui 10,0 

Gumă arabică dezenzimată 5,0 

Apă distilată 7,5 

care se triturează împreună în mojar, iar după obținerea emulsiei primare se adaugă, treptat şi în porțiuni mici, apă, până 

la 100 părți. 

Observații. Emulsia uleioasă este o emulsie de tip U/A obținută prin metoda gumei uscate (4:2:3). Uleiul de floarea 

soarelui se amestecă uşor, fără triturare energică, cu guma arabică fin pulverizată, pentru a evita acoperirea particulelor de gumă 

cu un film de ulei care ar întârzia apoi dizolvarea în apă. 

Apoi se adaugă deodată apa necesară obținerii emulsiei primare şi se aşteaptă 1-2 minute pentru a permite gumei să se 

hidrateze. În continuare, se triturează amestecul cu pistilul, energic, într-un singur sens, pană se obține o pastă vâscoasă, albă, 

uniformă, cu aspect omogen, care este emulsia primară. 

Vâscozitatea şi aderența sa fac ca triturarea să fie însoțită de un sunet caracteristic. 

Diluarea emulsiei primare se face cu porțiuni mici de apă, astfel încât vâscozitatea emulsiei primare să fie micşorată 

treptat, evitând astfel distrugerea emulsiei. 

Dacă emulsionarea se efectuează într-un omogenizator electric, la prepararea emulsiei uleioase se poate folosi şi 

mucilag de gumă arabică, în cantități corespunzătoare cantității de gumă din formulă (circa 15g). 

În acest caz, mucilagul se introduce în aparat, se adaugă ule-iul şi apa şi se supun omogenizării. 

Controlul calității: conform prevederilor. 

Conservare: recipiente închise, la 8-15°C. 

Întrebuințări: ca vehicul pentru unele substanțe medicamentoase în prescripții magistrale. 

Emulsia de ulei de ricin 

Este o emulsie de tip U/A a uleiului de ricin. 

Se prepară prin metoda gumei uscate, folosind un mojar încălzit. 

Nu se respectă proporțiile de ulei/emulgator/apă, necesare obținerii emulsiei primare (deoarece uleiul de ricin are 

vâscozitate mai mare, iar emulsia care s-ar fi obținut ar fi fost prea vâscoasă). 

Uleiul de ricin se poate prescrie în cantități de până la 40g, iar ca emulgatori se pot folosi: guma arabică 5g + tragacanta 

2g pentru 100g emulsie, gumă arabică 7,5%, metilceluloză, alginat de sodiu, monostearat de PEG 400. 

Emulsiei de ricin i se pot adăuga aromatizanți (vanilină 0,004 g% care se dizolvă în 1g alcool şi se amestecă cu uleiul de 

ricin) şi edulcoranți (sirop, zaharină sodică 0,02%, care se dizolvă în 20g apă distilată). 

Emulsii cu substanțe solide insolubile în apă sau solubile în ulei 

Substanțele solide insolubile în apă (mentol, camfor, guaiacol, salol, timol) se dizolvă în 

ulei de floarea soarelui, ținând cont de solubilitatea lor, iar substanța uleioasă obținută se 

emulsionează în vehicul apos. 

Dacă solubilitatea în ulei a unor substanțe solide este mică (ex. anestezina 1:50) se 

recurge la suspendarea lor. i în aceste cazuri faza uleioasă trebuie să fie între 5-10% pentru 

ca la prepararea prin metoda gumei uscate, guma arabică adăugată în cantitate de 2-5g% să 

confere preparatului o vâscozitate corespunzătoare. 

Exemple: 

Emulsio camphorae 

Rp./ 

Camphorae 2,00 

Ephedrini hydrochloridi 0,60 


Aquae q.s. ad. 120,00 

M.f.emulsio. 

D.S. int. 

Preparare. Camforul insolubil în apă se va dizolva în ulei de floarea soarelui (solubilitate 1:4). 

Prin urmare, se dizolvă cele 2g de camfor în 8-10g ulei de floarea soarelui, obținând astfel 10-12g fază uleioasă pentru 

120g emulsie. Preparând emulsia prin metoda gumei uscate, cantitatea de gumă corespunzătoare fazei uleioase este 5,6 g. 

După obținerea emulsiei primare se adaugă siropul şi restul de apă în care s-a dizolvat clorhidratul de efedrină. 

Emulsii de uz extern 

Emulsiile de uz extern nu au o monografie specială, în F.R. se prevede însă că aceste 

forme farmaceutice trebuie să corespundă prevederilor monografiei generale de la 

"Oculoguttae", "Otoguttae" şi "Rhinoguttae", iar, datorită variațiilor în greutate şi a conținutului 

în principii activi, se va face conform prevederilor monografiei formelor farmaceutice de care 

aparțin. 

233


Emulsiile de uz extern sunt, în cea mai mare parte, emulsii de tip A/U, dar se întâlnesc şi 

emulsii de tip U/A. 

Rp./ 

Erine cu efedrină şi eucaliptol 

Ephedrini hydrochloridi 0,15 

Olei eucalypti 1% 20,00 

M.f.emulsio. 

D.S.ext., picături în nas 

Preparare. Efedrina, fiind insolubilă în ulei, dar uşor solubilă în apă (1:4), se dizolvă în cantitatea de apă necesară (circa 

1g apă), iar soluția obținută se va emulsiona cu o cantitate egală de lanolină în uleiul 1%. 

Practic, rețeta se execută astfel: lanolina (1g) se dizolvă prin uşoară încălzire în aproximativ 5g ulei de Eucalipt, se aduce 

într-un mojar şi se adaugă soluția apoasă de efedrină hidroclorică, triturând energic pentru formarea emulsiei primare. 

Aceasta se diluează apoi cu restul de ulei. 

Omogenizarea timp de 35 de min. la omogenizatorul electric, cu 5.000-10.000 tur./min. duce la obținerea unei emulsii de 

calitate superioară. Preparatul este emulsie de tip A/U, faza apoasă fiind soluția de efedrină hidroclorică, iar faza uleioasă uleiul 

de Eucalipt. 

Emulgatorul este lanolina, care datorită colesterolului conținut, formează emulsii de tip A/U. 

Lanolina anhidră încorporează 200-300% apă distilată, sub forma de emulsie de tip A/IU, dar în rețetă fiind vorba despre 

o soluție, lanolina se ia în cantitate egală cu soluția de emulsionat. 

Uleiul de Eucalipt se obține prin amestecarea eucaliptolului (măsurat în picături) cu ulei de floarea soarelui. 

Preparatul fiind o erină este interzisă utilizarea uleiului de parafină ca vehicul (F.R. X). Dacă în prescripție mai sunt şi alte 

substanțe medicamentoase, acestea se vor dizolva în funcție de solubilitatea lor în apă sau în ulei. 

Emulsii de tip U/A 

Prelucrarea sub formă de emulsie U/A favorizează mai mult contactul cu mucoasa 

umedă decât emulsiile A/U. În acest caz, faza apoasă fiind continuă, substanțele hidrosolubile 

sunt uşor resorbite, iar cele liposolubile vin în contact intim cu mucoasa şi pot acționa. 

Exemple de formule tipizate: 

Erine cu efedrină 

Efedrină hidroclorică 20,00 

Mentol 0,05 

Eucaliptol 0,10 

Apă la 10,00 

Mentolul şi eucaliptolul sunt insolubile în apă, dar foarte uşor solubile în ulei. De aceea, mentolul se dizolvă în 0,5-1g ulei 

de floarea soarelui, se adaugă eucaliptolul şi se emulsionează cu 2,5-5g mucilag de metilceluloză 2% (0,5-1% metilceluloză). În 

locul apei se recomandă utilizarea soluției izotonice (NaCI 0,9%, dizolvant pentru picături de ochi, glucoză 5%) şi adăugarea unui 

conservant (borat fenil mercuric 1:50.000). 

Preparare. Se aduc într-un mojar 3g mucilag de metilceluloză şi se adaugă în picături, triturând pentru emulsionare 

soluția de ulei de floarea soarelui (1g) care conține mentolul şi eucaliptolul. 

Emulsia primară obținută se diluează până la 10g cu o soluție izotonică (circa 6g) de NaCI sau de glucoză în care s-a 

dizolvat efedrina hidroclorică; se adaugă 2 picături soluție de borat fenil mercuric 0,2% şi se omogenizează. 

Observații. Se obține o emulsie de tip U/A, faza uleioasă fiind constituită din eucaliptol, mentol şi ulei de floarea soarelui. 

S-ar putea emulsiona chiar numai soluția (eutecticul) obținută prin dizolvarea mentolului în eucaliptol, fără adăugarea de ulei, dar 

acesta reduce efectul iritant al eucaliptolului şi mentolului. 

Cântărirea eucaliptolului este mai comodă dacă se reduce la o soluție 10% eucaliptol în ulei de floarea soarelui, din care 

se ia 1g. 

Emulgatorul de tip U/A este metilceluloza, care acționează prin mărirea vâscozității fazei externe. 

Serul fiziologic are rol de izotonizant. Utilizarea soluției izotonizante de glucoză conferă preparatului un gust mai uşor de 

suportat, dacă la administrare ajunge întâmplător în cavitatea bucală. Conservant este boratul fenil mercuric. 

Erine aromate 

Eucaliptol 

Camfor 

Gomenol 

Mentol aa 0,05 

Clorhidrat de efedrină 20,00 

Erine cu gomenol şi efedrină 

Gomenol 0,05 

Efedrină 0,05 

Apă la 10,00 

234


7.5. SOLUȚIILE PARENTERALE 

Preparatele parenterale (para enteron = în afara intestinului) includ medicamente 

administrate pe diverse căi (vaginală, uretrală, rectală) sub formă de spălături, gargarisme, 

soluții, colutorii, pulverizații, picături nazale, soluțiile oftalmice sau pentru ureche. 

Cele mai importante soluții parenterale sunt soluțiile injectabile şi cele perfuzabile. 

7.5.1. Medicamente injectabile (injectabilia) 

Medicamentele injectabile sunt soluții moleculare medicamentoase, soluții coloidale, 

suspensii sau pulberi atomizate destinate administrărilor parenterale. 

Perfuziile sunt tot soluții medicamentoase injectabile (rar emulsii) sterile destinate 

administrării intravenoase 25 (foarte rar intraarteriale sau intraperitoneale) în volume mari. 

Substanțele active pentru a acționa este nevoie să fie absorbite. 

Absorbția mai lentă, cum este cea digestivă, poate fi dezavantajoasă, în cazul formelor 

acute de boală, când sunt reclamate concentrații mai mari de substanță activă în organism. 

Cele mai importante avantaje ale formelor injectabile şi a căii parenterale sunt: 

• acțiune rapidă (ordinul minutelor sau chiar secundelor) pe cale i.v.; 

• absorbția practic în totalitate; 

• biodisponibilitate optimă; 

• răspuns terapeutic sigur în comparație cu calea orală, (nu mai este afectat de către 

tractul digestiv şi de echipamentul său enzimatic 26 ); 

• dozare corectă evitarea efectelor secundare 27 ; 

• cea mai utilizată în administrarea soluțiilor electrolitice, pentru restabilirea echilibrului 

hidromineral (în cazul intervențiilor chirurgicale sau a unor boli infecțioase), 

• tratamentul şocului (este esențială în refacerea volumelor pierdute), 

• înlocuirea masei eritrocitare cu ajutorul înlocuitorilor de plasmă 28 ; 

• asigurarea homeostaziei prin posibilitatea de alimentare artificială, pe cale 

parenterală când calea gastrointestinală nu este posibilă (în reanimare, debilizare etc.); 

• asigurarea efectelor de lungă durată, zile, săptămâni (formulări long - acting). 

Dezavantajele majore ale acestei căi: 

• lezionarea țesuturilor şidurere; 

• necesitatea unei asepsii perfecte şi cunoaşterea tehnicii de administrare; 

• stabilitatea redusă, comparativ cu formele orale; 

• condiții speciale de preparare: sterilitate, absența impurităților, stabilitate de lungă 

durată şi toleranță bună. 

Materiile prime 

La preparările soluțiilor injectabile se folosesc: 

• substanțe medicamentoase, 

• solvenți; 

• substanțe ajutătoare. 

a) Substanțele medicamentoase 

25 

Aplicarea medicamentelor pe cale injectabilă s-a putut realiza odată cu inventarea seringii de către Pravaz, în 1831, dar 

realizarea tehnică a avut un traiect sinuos până la descoperirea sterilizării soluțiilor. 

Prima aplicare subcutanată îi aparține lui Lafargue, care a administrat clorhidrat de morfină subcutan. 

După ce Pasteur pune bazele sterilizării, calea medicației parenterale este deschisă. Primii care au produs ambalaje destinate 

medicamentelor pentru uz injectabil au fost rusul Pel şi francezul Limonsin, în 1885-1886. 

În România medicamentele injectabile au fost oficializate în 1925, în ediția a 2-a a farmacopeei, figurând peste 20 de 

monografii. 

26 

Multe medicamente care au structură polipeptidică (hormoni gonadotropi, insulină) sunt inactivate de echipamentul enzimatic 

din intestin, în acelaşi context, penicilinele G, heparina, arsenobenzolii, vitamina B12, unele anestezice locale nu sunt absorbite 

în intestin, de aceea calea parenterală asigură avantajul administrării eficiente. 

27 

De exemplu, per os, emetina are acțiune vomitivă, iar morfina este constipantă. 

28 

Acestea sunt, de obicei, macromolecule (cu greutate moleculară mare) care nu traversează intestinul şi, de aceea, calea de 

administrare este calea i.v. 

Ele au capacitatea de a vehicula ore sau chiar zile în organismele deshidratate, menținând astfel raportul hidromineral. 

235


Acestea trebuie obligatoriu să îndeplinească condițiile impuse de F.R. sau normele 

speciale care sunt în vigoare. 

Pe lângă condițiile impuse, legate de calitate, proprietăți fizice, puritate, mai este 

necesară stabilitatea chimică (în vederea sterilizării, când viteza proceselor de reacție este 

mai ridicată). În cazul substanțelor injectabile condiționate sub formă de pulberi, se impune 

prezența unor caractere fizice care să permită solubilizarea sau obținerea suspensiei în timp 

scurt, de la adăugarea solventului. 

La unele substanțe active trebuie să se cunoască cu exactitate gradul de hidratare, 

numărul de molecule de apă de cristalizare fiind absolut necesar pentru a se stabili exact 

cantitatea care se va lua în lucru. 

b) Solvenții 

Vehiculul întrebuințat cel mai frecvent este apa, uleiurile vegetale fiind utilizate în cazul 

insolubilității în apă a substanțelor active. În cazuri mai rare, se folosesc amestecuri de apă, 

alcool, glicerină, eter, iar în cazuri speciale, când descompunerea sau inactivarea 

substanțelor active o impune, se pot folosi solvenți organici anhidrici (etilen, propilenglicol, 

polietilenglicoli). 

Alegerea solventului se va face întotdeauna în funcție de solubilitatea substanței active 

şi efectul urmărit. 

Apa distilată veche sau păstrată impropriu poate conține produşi de secreție ai 

metabolismului bacterian care pot provoca în organism reacții patologice. 

Dintre acestea, cele mai frecvente sunt cele legate de creşterea temperaturii corporale, 

însoțite uneori de nosee sau vomă. 

De obicei, aceste fenomene se instalează după 15-60 minute, reacțiile clinice fiind 

nuanțate, în funcție de caz. Pentru acest motiv, majoritatea autorilor folosesc pentru aceste 

substanțe denumirea de substanțe pirogene 29 . 

Uleiurile vegetale Cel mai adesea se recurge la aceşti solvenți pt. solubilizarea 

substanțelor active hidrofobe sau când se urmăreşte o resorbție lentă. 

Cel mai utilizat solvent uleios rămâne Oleum helianthi neutralisatum (uleiul neutralizat 

de floarea soarelui). 

În cazul dizolvării substanțelor greu solubile şi în ulei, se adaugă adjuvanți de 

solubilizare: alcool benzilic, benzoat de benzil, lactat de etil (10-50 %), cu rol în asigurarea 

sterilității preparatelor. 

Uleiul de ricin este mai bine tolerat la aplicarea i.m., resorbția după 48-72 ore fiind 

considerată înaltă (85-90%). 

Alcoolul etilic în amestec cu apa se foloseşte în concentrații de 10%. 

Dezavantajul este că, injecțiile sunt dureroase (produc vasodilatație). 

Propilenglicolul este folosit pt. solubilizarea substanțelor hidrolizabile în mediu apos 

(de obicei, 60%, propilenglicol şi 40%, apă). 

Polietilenglicolii cei mai utilizați sunt cei cu greutate moleculară mică (200-600) fiind 

mai puțin higroscopici, comparativ cu glicerina. 

Au avantajul termostabilității soluțiilor preparate. 

Glicofurolul şi tetraglicolul se folosesc în soluții apoase 10-20% (sau 40% pentru 

dizolvarea cloramfenicolului) şi au avantajul de a fi puțin toxice. 

29 

Structura substanțelor pirogene nu este încă pe de-plin lămurită. Se pare că este vorba de macropolizaharide 

termorezistente la 100°C, cu un conținut variabil în azot, sulf, fosfor, diverşi radicali (acetil, de acizi graşi etc.). 

Aceste fracțiuni pot fi distruse destul de greu (la 200°C, timp de o oră) deci, în consecință, metodele de sterilizare uzuale nu 

sunt eficiente. 

O modalitate de a depirogena apa distilată “pro injectione” este de a agita timp de 15 min. 1.000ml apă distilată în prezența a 1g 

cărbune medicinal activat. 

Din aceste considerente, recomandarea este de a se utiliza, întotdeauna, apă distilată sterilizată proaspătă, cât mai repede, 

după preparare, fiind interzisă utilizarea apei demineralizate pentru soluțiile injectabile. F.R. prevede teste chimice şi biologice 

obligatorii pentru controlul soluțiilor injectabile. 

236


Dimetilacetamida înlocuieşte dimetilformamida (mai toxică) şi este folosită larg pentru 

prepararea soluțiilor injectabile i.m. (ex. clorhidratul de tetraciclină, oxitetraciclină, soluții i.v. de 

cloramfenicol etc.). 

Alcoolul benzilic se utilizează în concentrații 1-5% la soluțiile de mornat de sodiu şi, 

pentru unele soluții, anestezice locale cu acțiune imediată. 

Oleatul de etil este înlocuitorul uleiurilor vegetale fiind mult mai avantajos din prisma 

vâscozității (mai scăzută), proprietăților dizolvante (mai mari) şi a tolerabilității locale (mai 

bună). Alți solvenți sunt în studiu sau în curs de introducere, în producție, numărul lor fiind tot 

mai mare. Dintre acestea, se pot enumera: lactatul de etil şi tensioactivele neionice 

(Polisorbatul 80; Cremoforul). 

c) Substanțele ajutătoare 

În formulările injectabile se adaugă uzual substanțe care vor asigura stabilitatea sau 

eficacitatea, substanțe care au rolul de a menține sau chiar ameliora calitățile soluțiilor 

injectabile, ferindule, de asemenea, de pericolul dezvoltării microorganismelor. 

Stabilitatea soluțiilor este asigurată cu ajutorul: 

• antioxidanților, 

• gazelor inerte, 

• agenților de chelatare sau 

• substanțelor tampon. 

Adăugarea acestor substanțe, deşi împiedică apariția unor reacții, pot induce altele, ca 

apariția unor incompatibilități, reacții chimice vizibile sau invizibile, care pot, în final, 

descompune sau inactiva substanța activă. 

De aceea, probabil, viitorul preparării soluțiilor injectabile este în defavoarea acestui 

grup de substanțe. 

Prepararea formelor injectabile 

‚ 

Prepararea medicamentelor injectabile trebuie să respecte mai multe faze: 

• pregătirea recipientelor, 

• prepararea soluției 

• medicamentoase, 

• aducerea soluției la pH, 

• izotonizarea soluției, 

• filtrarea soluției, 

• umplerea recipientelor 

• închiderea fiolelor, 

• sterilizarea, 

• etichetarea şi ambalarea finală, 

• controlul medicamentelor injectabile. 

Pregătirea recipientelor 

Recipientele pentru produsele parenterale sunt confecționate din sticlă şi sunt astupate 

prin aplicarea unui dop de cauciuc sau de plastic (flacoanele) sau închise prin topirea sticlei 

(fiolele). 

Fiolele (ampulae) au forme variabile şi sunt prevăzute cu o prelungire efilată. 

Capacitățile cele mai frecvente în medicina veterinară a fiolelor sunt cuprinse între 1 şi 

20cm 3 şi conțin de obicei doze unice de medicament. 

În fiole, medicamentele sterile se pot afla sub formă de soluții, suspensii sau stare solidă 

(pulbere sau comprimate). 

Sticla din care se fabrică fiolele trebuie să întrunească anumite condiții de calitate 

(asupra cărora nu vom reveni). 

În România, se folosesc cinci tipuri de fiole care trebuie să îndeplinească condițiile 

impuse de STAS 80-65 (tab. 7.4). 

237


Tabelul 7.4. 

Criteriul 

Condițiile obligatorii pe fiole (STAS 80-65) 

Cerința 

Culoarea Incolore sau cu nuanțe foarte slabe verzui sau colorată uniform în brun 

Băşici în masa sticlei care se sparg cu un 

vârf metalic 

Băşici care nu se sparg prin apăsare cu un 

Nu se admit 

vârf metalic: 

Fiole tip A, B, C 

Nu se admit 

Fiole tipul D Se admit negrupate, max. 4, cu dimensiunea cea mai mare până la 2,5mm 

Ațe: fiole tipul A, B, C Nu se admit 

Fiole tipul D Se admit distanțate şi nepalpabile 

Striuri palpabile Nu se admit 

Incluziuni active Nu se admit 

Incluziuni inactive Nu se admit 

Zgârieturi Nu se admit 

Ondulații optice pronunțate Nu se admit 

Fisuri sau crăpături Nu se admit 

Impurități în interiorul fiolelor (praf, sticlă, 

grăsimi etc.) 

Nu se admit vizibile cu ochiul liber 

Rezistență la sterilizarea chimică 

La încercare nu 

necorespunzătoare 

trebuie să se găsească mai mult de o fiolă 

Stabilitatea chimică Să corespundă încercării descrise 

Calciu, plumb şi zinc Lipsă 

În afară de fiole, F.R. mai admite folosirea flacoanelor pentru perfuzii sau pentru 

condiționarea mai multor doze de soluții atomizate sau liofilizate, fără a se menționa neapărat 

condițiile de calitate. 

În alte țări sunt oficializate flacoane fabricate din sticlă şi materiale plastice; flacoane din 

sticlă borosilicat, cu rezistență hidrolitică mare sau flacoane din sticlă sodocalcică, cu 

suprafața interioară tratată (tratarea sticlei se face prin metode termochimice sau prin 

siliconare cu soluții 1% de dimetil silicon). 

Prepararea soluției medicamentoase 

La prepararea soluțiilor injectabile se respectă condițiile amintite la prepa-rarea soluțiilor 

moleculare, în plus, respectându-se şi exigențe legate de: aducerea soluțiilor la pH-ul 

necesar, izotonizare şi izoionizare, filtrarea soluției, umplerea şi închiderea fiolelor şi 

sterilizare. 

Aducerea soluției la pH-ul necesar 

Senzația dureroasă determinată de reacția soluțiilor injectabile datorită naturii 

substanțelor componente şi presiunii osmotice a soluțiilor, impune obținerea unui pH cât mai 

aproape de neutralitate. Deci, soluțiile injectabile vor fi aduse la pH cuprins între 7 şi 7,5, 

pentru a fi cât mai bine suportate de către organism. Exigențele pentru aducerea soluțiilor la 

pH-ul necesar sunt de ordin biologic şi tehnologic. 

Exigențe biologice. pH-ul soluțiilor injectabile trebuie să fie cât mai apropiat de pH-ul 

lichidelor biologice. 

Serul sanguin, în condiții fiziologice normale, posedă pH cuprins între 7,3 şi 7,5. 

Soluțiile care au pH diferit de cel al serului sanguin, vor putea produce un complex de 

fenomene: 

- reacții de intoleranță, 

- inflamații, 

- congestii, 

- exsudație, 

- eliberarea enzimelor proteolitice, 

- coagularea albuminelor, 

- necrozarea elementelor celulare, toate însoțite de durere la locul injectării. 

Aceste reacții sunt cu atât mai marcante, cu cât mediul este mai sărac în soluții tampon 

(de obicei, enzime). 

Sângele posedă potențial tampon mult mărit față de alte țesuturi şi, din această cauză, 

soluțiile cu caracter puternic acid sau bazic se vor administra, întotdeauna strict intravenos. 

În schimb, pentru alte căi, fenomenele de intoleranță survin în afara limitelor de pH 6-8, 

toleranța crescând progresiv de la calea subcutană la calea intravenoasă. 

238


Preparatele tamponate la pH nefiziologic vor fi întotdeauna mai rău tolerate decât cele 

netamponate la acelaşi pH, deoarece țesuturile readuc mai uşor la starea de neutralitate o 

soluție (substanță) netamponată. 

În infecțiile locale ale spațiilor extracelulare au loc procese de acidoză, tulburări ale 

metabolismului tisular şi circulator. 

Dacă în aceste situații se vor administra soluții cu caracter acid, procesul va fi agravat în 

detrimentul activității medicamentului. 

Totuşi, când se injectează cantități mici (de până la 5 ml) pH-ul soluțiilor injectabile 

poate fi neglijat, deoarece în organism există sisteme tampon (albumine, fosfați, bicarbonați), 

care vor tampona rapid soluțiile. 

Exigențe tehnologice. Nu toate substanțele active destinate soluțiilor injectabile sunt 

solubile şi stabile la pH 7. 

Această cerință nu poate fi îndeplinită deoarece ar conduce la precipitarea alcaloizilor 

din soluții (chinina, narcotina, papaverina, stricnina) sau alterarea (atropina, cocaina, morfina 

etc.). 

Soluțiile injectabile cu hormoni protidici (ex. insulina), extractele opoterapice, adrenalina 

care necesită un pH cuprins între 3,5 şi 4 sunt doar câteva exemple dintre aceste substanțe. 

În practica medicală vom găsi, aşadar: 

• soluții acide obținute pornindu-se de la săruri ale bazelor slabe şi ale acizilor puternici 

(ex. clorhidratul de tetraciclină, adrenalina care au pH=2,5-3,5), 

• soluții alcaline în care se găsesc săruri de baze puternice şi acizi slabi (ex. săruri 

sodice de sulfamide, barbiturice care au pH=10-11) şi 

• soluțiile neutre care sunt tamponate 30 la folosire. 

Aşadar, pentru realizarea unor soluții stabile se impune aducerea mediilor la valori de 

pH foarte îndepărtate de neutralitate (de la 2 până la 11). 

De exemplu, în situația unor abcese, s-a constatat că procaina este fără efect. Lipsa de 

eficacitate a fost pusă şi pe baza acidozei din abces. 

De la această observație s-a concluzionat că anestezicele au efect mai mare la pH 

alcalin. Astfel, soluțiile apoase de cocaină bază sunt de patru ori mai active în comparație cu 

clorhidratul de cocaină. 

Adiția de bicarbonat de sodiu la clorhidratul de procaină măreşte efectul anestezic de 

până la 10 ori. Preparatele injectabile, pentru a fi tolerate de organism, trebuie să fie izotone 

cu serul sanguin. 

O soluție va fi izotonică atunci când are aceeaşi presiune osmotică (deci, aceeaşi 

concentrație moleculară). 

Soluțiile care au acelaşi punct de congelare cu serul nu sunt neapărat izotonice, 

izotonicitatea fiind determinată de permeabilitatea față de eritrocite. 

Membrana eritrocitelor se va comporta adesea diferit de membranele semipermeabile 

(de aceea, preparatele nu pot fi considerate izotonice decât dacă se testează într-un sistem 

biologic corespunzător). 

Soluțiile cu concentrație moleculară mai mică decât serul sangvin se numesc hipotonice, 

iar cele care au concentrația moleculară mai mare sunt hipertonice. 

Soluțiile hipertonice se administrează numai intravenos. 

Formele hipotonice prezintă dezavantajul că pot provoca hemoliză. 

În contact cu o soluție hipotonică eritrocitele gonflează şi se sparg (datorită presiunii 

osmotice). 

În cazul unui aport hidroelectrolitic modificat din punct de vedere cantitativ şi/sau calitativ 

vor apare modificări nete ca: 

- deshidratarea hipertonă (pierdere de apă fără pierdere de electroliți), 

30 

Neutralizarea soluțiilor se face prin adăugarea bicarbonatului de sodiu sau a tampon fosfaților (NaH2PO4, 2H20 şi Na2HPO4 ) 

în proporții determinate. 

Neutralizarea soluțiilor injectabile trebuie evaluată în funcție de stabilitatea substanțelor medicamentoase (deoarece pot suferi 

modificări după sterilizarea la cald), activitatea şi toleranța acestora, pH-ul soluțiilor trebuind să asigure stabilitatea lor. 

239


- hiperhidratarea hipotonă (aport de apă sau soluții energetice, fără aport electrolitic), 

- hiperhidratarea izotonă (introducerea în organism a soluțiilor izotone, care va fi urmată 

de mărirea spațiilor celulare şi de producerea edemelor. 

Modificările balanței hidroelectrolitice mai pot fi determinate şi de aportul 

necorespunzător de sodiu, în unele afecțiuni glandulare sau renale. 

Deshidratările însoțite de pierderea de electroliți vor determina modificarea echilibrului 

acido-bazic, de aceea, asocierea de bicarbonat de sodiu sau lactat de sodiu la soluțiile saline 

va compensa atât pierderea apei cât şi acidoza. 

Apa liberă din organism se găseşte în compartimentul celular (apa celulară) şi în afara 

lui (apa extracelulară). 

Lichidele din cele două compartimente sunt separate prin peretele celular şi cel vascular 

(care se comportă ca două membrane semipermeabile). 

Moleculele sau ionii substanțelor prezente în lichidul celular prezintă energie cinetică 

proprie manifestată prin presiunea pe care o exercită: presiunea osmotică. 

Aceasta este direct proporțională cu numărul de molecule sau ioni care se găsesc în 

unitatea de volum a lichidului celular sau extracelular. 

În cazul în care într-unul din compartimente concentrația de electrolit este mai mare, apa 

din celălalt compartiment va difuza în compartimentul cu concentrație mai mare, trecând prin 

peretele celular şi diluând soluția până la atingerea echilibrului de concentrație. 

Traversarea membranei celulare de către un lichid spre zona cu concentrație mai mică 

de lichid se numeşte osmoză. 

În funcție de concentrație, între lichidele celulare şi cele extracelulare au loc migrații de 

lichid (ca urmare a modificărilor din compoziția lichidelor extracelulare). 

Celulele vor fi protejate de către mediul extracelular, acesta fiind furnizorul elementelor 

necesare metabolismului. 

Când are loc depleția masivă de lichide extracelulare, săruri (în special ioni de sodiu) 

sau dacă are loc un aflux masiv de ioni de sodiu, lichidul va deveni hipo sau hipertonic. 

Rezultanta acestei variații de concentrație între lichidele celular şi extracelular va fi un 

transfer de apă în vederea restabilirii echilibrului osmotic. 

În concluzie, scăderea concentrației sodiului extracelular va produce hidratarea celulară, 

iar creşterea acesteia, deshidratarea celulelor. 

Când se injectează soluții hipotonice în țesuturi, celulele vor deveni turgescente, datorită 

gonflării protoplasmei şi, deci, extinderea membranei celulare. 

Tensiunea asupra membranei se traduce prin durere la locul injectării, putându-se 

produce chiar ruperea membranei (plasmoliză). 

În cazul injectării intramusculare de soluții hipertonice, celulele din zonă se vor 

deshidrata (cedând apa celulară). 

Protoplasma îşi va micşora volumul şi se va desprinde de pe membrană (proces însoțit 

de durere). Celulele se vor deforma, membrana se va denivela (aspect boselat) modificânduşi 

permeabilitatea. Rezultatul va fi hemoliza. 

În comparație cu lichidul vascular (circuit rapid), lichidele interstițiale au un circuit lent. 

Datorită acestui fapt, soluțiile administrate pe cale i.m. vor staționa timp îndelungat în 

regiunea injectată, celulele deformate se vor rupe rezultând plasmoliză. 

În funcție de concentrația şi volumul administrat, pot surveni accidente grave, chiar 

mortale, situație care nu va avea loc în cazul administrărilor intravenoase, când echilibrul 

osmotic se va restabili cu rapiditate. 

Administrările intravenoase de soluții hiper- sau hipo-tonice vor afecta viabilitatea 

globulară (globulele vor îmbătrâni mult mai repede, din cauza variației osmotice rezistența 

globulară fiind minimă). 

În traseul lor ele se vor izbi continuu de pereții vasculari, fenomenul de hemoliză 

instalându-se mult mai rapid. 

Pierderile de lichid care sunt însoțite şi de depleția potasiului vor duce la perturbări mai 

grave decât pierderile de sodiu (potasiul participă la procesul de excitație a miocardului şi în 

240


anabolismul aminoacizilor). 

Ca rezultat al pierderilor de lichid extracelular, se poate instala modificarea gradientului 

de concentrație pentru potasiu între lichidul extracelular şi cel intracelular. 

Pierderile apei şi a electroliților precum şi compensarea echilibrului acido-bazic, în 

practică, se realizează prin perfuzii. 

Soluțiile perfuzabile urmăresc aceste scopuri, precum şi: 

• înlocuirea lichidelor sanguine pierdute, 

• administrarea de substanțe roborante, 

• administrarea de substituenți de plasmă sau sânge, 

• precum şi înlocuirea altor lichide pierdute prin fistule sau prin pirexie. 

Prin sisteme complexe de reglare, organismul are capacitatea de a reține elementele 

necesare şi de a elimina surplusul, sistem cunoscut sub denumirea de homeostazie. 

Homeostazia apei şi a electroliților este reglată de glande (hipofiza, paratiroida, 

suprarenalele) precum şi de impulsurile nervoase care acționează la diferite niveluri ale 

sistemului nervos sau prin hipotalamus. 

Cu rol important în acest proces participă: pielea, plămânul şi, mai ales, rinichiul. 

În concluzie, o soluție hipertonică, în cantități mari, se va administra numai intravenos. 

Soluțiile hipotonice, pentru a fi mai bine tolerate (atunci când se administrează de la 5 ml în 

sus) vor fi obligatoriu izotonizate. 

Având în vedere că majoritatea soluțiilor injectabile pentru uzul veterinar sunt hipotonice, 

izotonizarea este o procedură frecvent aplicată. 

În practica farmaceutică curentă soluțiile izotonice se pot prepara direct dintr-o 

substanță activă sau o soluție hipotonică se poate izotoniza. 

De exemplu: 

Soluția de glucoză 41,544 g ‰ este izotonică cu sângele, concentrația moleculară a 

soluției se poate afla prin împărțirea lui 41,544 la 180 (care este greutatea moleculară a 

glucozei anhidre), fiind egală cu 0,2308. 

Deci, soluția de glucoză 0,2308 N va fi izotonică cu sângele şi va avea punctul 

crioscopic egal cu al sângelui. 

Pentru a se putea calcula cantitatea de substanță (G) pe care va trebui să o solubilizăm 

în 100 ml apă pentru a obține o soluție izotonică, se va multiplica 0,2308 cu greutatea sa 

moleculară (m): G= 0,2308 x m. 

În cazul electroliților trebuie să se țină seama şi de numărul de ioni în care disociază, 

deoarece se ştie că ionii disociați se comportă în fața presiunii osmotice întocmai ca 

moleculele întregi. 

Un electrolit, până la o anumită concentrație, va influența presiunea osmotică după 

numărul ionilor disociați (şi nu după concentrația sa moleculară). 

Ca rezultat al disocierii electrolitului, se va forma un număr dublu, triplu etc. de 

“componente active” (şi, deci, pentru a se afla presiunea osmotică corectă, trebuie să se țină 

seama de numărul de ioni disociați). 

Numărul de ioni mai este cunoscut şi sub denumirea de coeficient de disociere şi va fi 

notat în calcule cu simbolul “i”. 

Aceşti coeficienți au fost deduşi de către De Vries pentru soluții de la 0,1 până la 0,25N 

şi nu sunt riguros exacți (pentru neelectroliți: i = 1; pentru electroliții care disociază în doi ioni: i 

= 1,5; pentru electroliții care disociază în trei ioni i = 2, pentru electroliții care disociază în 

patru ioni: I = 2,5). 

În cazul electroliților, formula generală anterioară va deveni: 

G = 0,2308 / i x m. 

De exemplu: NaCl disociază în doi ioni (Cl - +Na + ), rezultă că pentru a prepara o soluție izotonică de NaCl, G= 

0,2308/1,5 x 58,5 = 9,0. Deci, prin dizolvarea a 9 grame clorură de sodiu în 1000 ml apă se va obține o soluție izotonică. 

În acelaşi mod, pentru a prepara o soluție injectabilă de sulfat de magneziu, izotonică, G= 0,2308/1,5 x 246,5 = 40,13. 

Adică, 40,13 grame sulfat de magneziu se vor solubiliza cu apă până la 1000ml. 

Soluțiile injectabile apoase hipotonice se izotonizează respectând formula: 

241


G = (0,2308 - C x i): i’ x m, 

unde: 

G = este cantitatea în grame substanță izotonizantă pentru 1000 ml soluție injectabilă; 

C = concentrația moleculară a substanței active; 

I = coeficientul de disociere a substanței active; 

i’ = coeficientul de disociere al substanței izotonizante; 

m = greutatea moleculară a substanței izotonizante. 

În situația în care se impune izotonizarea unei soluții injectabile hipotonice în care se află mai multe 

substanțe active, calculul se va face după formula: 

0,2308 - (Ci + Ci/i + C2/2) 

G = -------------------------------------- x m, 

i’ 

în care se însumează C,C1,C2.Cx. Calcularea cantității necesare de izotonizant se mai poate face şi după 

formulele care au la bază valoarea punctelor crioscopice ale soluțiilor, cunoscându-se că soluțiile cu concentrații 

moleculare egale au puncte crioscopice identice. 

(0,52° - a) x c 

G= -------------------------- , în care: 

B 

G - este cantitatea în grame de substanță izotonizantă necesară pentru 100 ml soluție hipotonică; 

0,52° - punctul crioscopic al serului sanguin; 

a - punctul crioscopic al soluției de izotonizat; 

b - punctul crioscopic al soluției cu care izotonizează; 

c - cantitatea în grame de substanță izotonizantă care, dizolvată în 100 ml apă, dă o soluție cu punct crioscopic egal cu al soluției b. 

De exemplu, punctul crioscopic al soluției de clorură de sodiu 9%o este de 0,52°. 

Înlocuind în formulă se va obține: 

0,52 - (a + a1 +a2+ax) x c 

G=----------------------------------------b 

Aplicarea acestor formule necesită tabele cu valorile punctelor crioscopice pentru soluții cu diferite 

concentrații. 

Tabelul 7.5. 

Valorile concentrației (g/100ml) şi ale punctului crioscopic (°) pentru 

principalele soluții utilizate a.u.v. (F.R. IX, X) 

Substanța Concentrația soluției Punctul crioscopic 

(g/100ml) 

(°) 

Acid boric 1-2 0,25 -0,52 

Citrat de sodiu 1-2,5 0,185 - 0,45 

Cloretona 0,50 0,07 

Clorhidrat de efedrină 1 0,16 

Clorhidrat de pilocarpină 3 0,42 

Clorhidrat de procaină 1 - 2 - 4 0,14 - 0,25 - 0,56 

Clorhidrat de morfină 1 -2 0,096 - 0,185 

Clorură de potasiu 1 - 1,01 - 1,77 0,49 - 0,52 - 0,30 

Clorură de sodiu 0,9 - 1 - 1,4 0,52 - 0,58 - 0,80 

Dionină 1 0,09 

Fosfat disodic 1 - 2 0,26 - 0,52 

Glucoză anhidră 1 - 4,5 0,10 - 0,52 

Nitrat de argint 0,10 - 0,50 - 1 - 2 0,02 - 0,10 - 0,20 - 0,39 

Nitrat de sodiu 1 - 1,2 0,40 - 0,52 

Salicilat de eserină 0,50 0,07 

Sulfat de atropină 1 0,74 

Sulfat de potasiu 2,01 0,52 

Sulfat de magneziu 6,6 0,46 

Sulfat de sodiu anhidru 1 0,32 

Sulfat de sodiu cristalin 1 - 4,07 0,15 - 0,56 

Sulfat de zinc 0,10 - 0,50 0,015 - 0,07 

O altă modalitate de calcul pentru izotonizare bazată tot pe punctele crioscopice ale 

soluțiilor izoosmotice este redată în formula: 

0,52 - ∆1 

G=------------------- , 

∆2 

în care: 

G = cantitatea în grame de substanță izotonizantă pentru 100 ml soluție; 

∆1 = punctul crioscopic al soluției de izotonizat; 

∆2 = punctul crioscopic al unei soluții de clorură de sodiu de concentrație dată (9‰). 

Punctele crioscopice se citesc, aşa cum s-a văzut, din tabel. Pentru a uşura calculele de 

izotonizare ale soluțiilor injectabile hipotonice, s-au adoptat monogramele. 

242


Acestea sunt compuse din trei scale verticale: A, B şi C: 

- pe scala A este exprimată concentrația în miligrame pe mililitru, 

- pe scala B sunt înşiruite medicamentele cele mai uzuale sub formă de soluții 

injectabile, 

- pe scala C fiind exprimată cantitatea de clorură de sodiu (mg/ml) necesară izotonizării. 

Unind printr-o linie dreaptă scala A (substanța medicamentoasă) cu scala B 

(concentrația soluției medicamentoase), în prelungirea ei, la intersecția cu scala C se va afla 

cantitatea de clorură de sodiu necesară izotonizării. 

Limpiditatea 

Această caracteristică este atribuită doar soluțiilor injectabile. 

Soluțiile injectabile trebuie să fie perfect clare, lipsite de impurități în suspensie 31 , care ar 

putea produce reacții în organism. 

Această exigență solicită filtrarea soluțiilor medicamentoase. La filtrarea soluțiilor se va 

avea în vedere timpul de filtrare. Cu cât durata acestuia va fi mai scurtă, cu atât va fi mai mică 

şansa de a impurifica sau infecta soluția. 

În cazul filtrărilor prin hârtie de filtru acestea se vor spăla cu apă distilată fierbinte pentru 

îndepărtarea scamelor, primele porțiuni de filtrat fiind refiltrate prin acelaşi filtru, până când 

soluția va deveni clară. Se va avea în vedere acoperirea pâlniilor cu cristalizatoare sau plăci 

de sticlă, pentru a împiedica evaporările şi impurificările. În industrie, tot mai mult îşi fac loc 

filtrele poroase de porțelan sau sticlă, care prezintă avantajul realizării în acelaşi timp a 

sterilizării şi clarificării soluțiilor. Acestea au capacitate mărită antibacteriană reținând cu 

succes substanțele pirogene. Soluțiile injectabile uleioase se filtrează uzual la cald. 

Umplerea şi închiderea fiolelor 

Soluțiile sau suspensiile injectabile proaspăt filtrate se vor distribui în fiole imediat după 

preparare. 

Fiole de tip A: închis şi deschis 

Fiolă de tip B (pt. 

soluţii uleioase). 

Fiolă de tip C (pt. 

soluţii buvabile) 

Carpulă. 

Fiolă de tip D 

(mare capacitate) 

Fig. 7.15. Tipuri de fiole şi flacoane utilizate în medicina veterinară. 

31 

Verificarea limpidității se face prin examen vizual, în bune condiții de observare, de obicei folosind fondul alb sau negru cu 

lumină puternică din lateral. La vizualizare nu este permisă depistarea particulelor în suspensie. Natura particulelor străine 

poate fi foarte diversă, de la particule de sticlă, cauciuc, hârtie de filtru, precipitate datorită modificărilor care pot apare, toate 

modificările de culoare, tulburările sau alte modificări ale aspectului inițial descalificând produsele vizualizate. 

243


Pentru a se putea umple şi închide corespunzător fiolele vor respecta etapele: 

• tăierea, 

• spălarea, 

• uscarea şi 

• signarea. 

Tăierea fiolelor 

Pentru a nu fi impurificate cu praf sau contaminate cu microorganisme fiolele sunt 

livrate, cel mai adesea, cu vârful închis. De aceea, înainte de procesarea lor în continuare, 

fiolele vor fi tăiate cu ajutorul pilelor din oțel sau carborund. iolele fixate pe planşete se vor 

plimba pe muchia pilei şi printr-o apăsare uşoară va ceda. 

Datorită inegalității dintre fiole, vor rezulta fragmente de sticlă care pot pătrunde în 

interiorul fiolelor. 

Sistemele moderne de tăiere a fiolelor, au cuțitul de secționat sticla confecționat dintr-un 

oțel foarte dur şi acționat de motoare electrice. 

Cantitatea de sticlă care se scurge în fiole este mult mai redusă, dar nu este eliminată 

definitiv, la control putându-se constata "praful de sticlă", care este absorbit după detaşarea 

gâtului (datorită vidului format în fiolă). Îndepărtarea acestui praf este foarte dificilă şi de 

aceea s-au încercat diferite metode de evitare a acestui neajuns. 

Fabricile de medicamente folosesc de mult fiole cu vârful deschis. 

Spălarea fiolelor 

Este necesară pentru îndepărtarea impurităților care au aderat la suprafața sticlei şi, nu 

în ultimul rând, pentru a reduce alcalinitatea peretelui interior al fiolelor. 

Operațiunea este obligatorie şi pentru fiolele şi flacoanele care se livrează deschise. 

În farmacie. Spălarea se face cu ajutorul unei pâlnii de separare, pusă în legătură cu un 

tub efilat. Se foloseşte apă distilată fierbinte, filtrată, în fiecare fiolă, apoi apa se va înlătura 

prin scuturare. 

În industrie. Fiolele sunt introduse în casete metalice care se vor spăla mai întâi la 

exterior, după care vor fi spălate la interior. Operațiunea se efectuează cu instalații speciale 

cu ajutorul vidului. Cele mai cunoscute maşini de spălat fiole sunt maşinile de spălat tip, 

STRUNCK HP RSA, complet mecanizate, cu un randament de 10.000 - 15.000 fiole/oră (fig. 

7.16.). 

Fig. 7.16. Imagini din Uzina de medicamente Bucureşti. 

1 - instalație pt. prepararea medicamentelor injectabile; 

2 - secția de umplut-închis soluții. 

244


Uscarea şi sterilizarea fiolelor 

Operațiunea de uscare se realizează prin încălzirea la 140-160°C, timp de 2 ore sau 1 

oră la 180°C. 

Controlul fiolelor 

Se referă la: 

• controlul rezistenței hidrolitice (reactivitatea suprafeței sticlei în contact cu apa), 

• cantitatea limită de ioni de sodiu sau calciu (pe care îi poate ceda sticla) 

• controlul morfologic (verificarea regularității formei fiolelor). 

După spălare, fiolele vor fi uscate în etuve sau în tuneluri de uscare tip S.T.T., care fac 

trecerea de la sala de spălat la sala de umplut şi închis fiole. 

Signarea fiolelor. 

Signarea este operațiunea de inscripționare care se aplică după uscarea şi sterilizarea 

fiolelor goale. Pe fiole se va inscripționa: denumirea produsului, concentrația, numărul şarjei 

etc., cu ajutorul unor instalații automatizate (ex. instalația Frewilt, care oferă posibilitatea de a 

signa în două culori) şi care execută operațiunea în flux continuu. 

După umplere şi sterilizare, fiolele signate sunt preluate de o bandă transportoare şi 

trecute într-un tunel de uscare a cernelii (fie sub flux de aer cald, fie într-o atmosferă de ozon). 

În funcție de natura, destinația şi modul de administrare, signarea se face în culori 

diferite, cu cerneală litografică. 

Medicamentele de uz uman: 

• cele pentru administrările intramusculare sau subcutanate, albastru 

• cele pentru administrările strict intravenoase, verde 

• cele de la categoria Separanda şi Venena, roşu 

Medicamentele pentru uz veterinar: 

• codul de culoare în țara noastră este negru 

Fiolele folosite pentru soluții fotosensibile (sticla brună) vor fi signate cu cerneală albă 

sau galbenă. 

Volumul de lichid care se introduce în fiolă este cuprins, în general, între 1 şi 20 ml, F.R. 

admițând diferite limite de umplere a fiolelor (tabelul 7.6.) 

Tabelul 7.6. 

Volumul de lichid care se poate introduce în fiole (F.R. IX, X) 

Volumul Volumul care trebuie introdus în fiole 

nominal (ml) apoase (%) uleioase (%) 

1 1,1±5 1,2±5 

2 2,2±5 2,3±5 

3 3,2±5 3,3±5 

4 4,25±5 4,4±5 

5 5,3±5 5,5±5 

10 10±5 10,8±3 

20 20,6±3 21,0±3 

Volumul de lichid se verifică pe 20 de fiole şi se admite ca lichidul dintr-o fiolă poate să 

prezinte o variație de maximum 10%. 

Umplerea fiolelor se face cu ajutorul unor distribuitoare tip seringă care pot fi acționate 

manual (pentru un număr mic de fiole) sau automat. 

Un inconvenient la umplerea fiolelor cu soluții cu conținut organic este prelingerea pe 

gâtul fiolelor (în momentul scoaterii tuburilor efilate din fiole). 

La închiderea fiolelor cu ajutorul căldurii substanțele de pe gâtul fiolelor vor carboniza şi 

astfel vor impurifica soluțiile. 

Pentru a se evita acest neajuns s-a aplicat (pentru umplerea manuală) o presiune 

uşoară a tubului de cauciuc care face legătura cu recipientul care conține soluția 

medicamentoasă. 

După presare cauciucul va reveni la volumul său inițial şi astfel va absorbi picătura 

rămasă în vârful capilarei, care va fi îndepărtată şi nu se va mai prelinge. 

245


Pericolul de prelingere se mai poate înlătura prin pulverizare cu apă distilată peste 

fiolele umplute cu soluție (picăturile formate la gâtul fiolei se vor spăla). 

Soluțiile uleioase sunt destul de dificil de introdus în fiole, datorită vâscozității lor 

procesul de umplere reclamând presiune de aer sau încălzire uşoară (pentru micşorarea 

vâscozității). 

O altă dificultate o reprezintă umplerea fiolelor cu soluții care conțin substanțe sensibile 

la aer (ex. acidul ascorbic). În această situație înfiolarea trebuie să se facă într-o atmosferă 

lipsită de aer, atmosferă care se obține prin barbotarea unui gaz inert (CO2, N2) în soluție în 

timpul umplerii. 

Gazele inerte, care se introduc pentru a se elimina eventualele particule solide care ar 

putea exista în ele, se vor spăla. 

Procesul de înfiolare trebuie să fie foarte rapid, imediat după umplere, deoarece 

majoritatea soluțiilor injectabile sunt medii prielnice şi prezintă riscul de a se impurifica cu 

substanțe pirogene 32 . 

Închiderea fiolelor. 

În industrie. Se face, în mod curent, prin sudare la flacăra de gaz. Becurile utilizate 

permit arderea completă a gazului (pentru că comunică, atât cu sursa de gaz, cât şi cu un 

compresor de aer sau altă sursă de oxigen, care ajută la arderea completă a gazului). 

Tot în scopul închiderii fiolelor se pot folosi sisteme de sudare cu arc voltaic. 

În farmacie. Închiderea fiolelor se poate face prin încălzirea vârfului fiolei până la 

incandescență şi modelarea acestuia cu o pensă (se trage repede). Se va forma un fir de 

sticlă care se va rupe. Apoi vârful fiolei se va ține deasupra flăcării până se va întări şi rotunji. 

Verificarea închiderii fiolelor 

Se face după operațiunea de sterilizare a soluțiilor injectabile în fiole. 

Fiolele încă fierbinți se vor introduce în soluții colorate. Acestea, dacă sunt fisurate, vor 

permite pătrunderea apei colorate, fiind astfel uşor de depistat. 

Dacă procedeele de sterilizare sunt fără căldură, fiolele se vor menține în vase cu apă 

colorată cuplate la o sursă de vid. Aici se vor menține 10-15 minute, după care se va restabili 

presiunea atmosferică. În acest mod lichidul colorat va pătrunde în fiolele fisurate. 

Sterilizarea 

F.R. lasă libertatea de a alege procedeul de sterilizare, dar numai cu aprobarea 

Ministerului Sănătății. De asemenea, farmacopeea face mențiuni speciale pentru procedeele 

care nu oferă garanții complete. 

De exemplu, în cazul preparărilor aseptice este prevăzut să se treacă obligatoriu pe 

eticheta recipientelor: "preparat aseptic" 

La soluțiile supuse filtrării bacteriene se menționează obligatoriu pe etichetă "sterilizat 

prin filtrare". Menționarea datei de preparare pe etichete (mai ales pentru farmaciile mici, 

indiferent de metoda de sterilizare folosită) este foarte importantă pentru că se va evita 

stocarea pe timp îndelungat. Acest lucru este necesar întrucât preparatele "sterile" realizate în 

officina nu se supun controlului sterilității (aşa cum prevede farmacopeea pentru produsele 

tipizate). 

Alegerea metodei pentru obținerea de produse sterile (soluții injectabile) se va face 

întotdeauna în funcție de natura substanțelor. 

Metodele care se bazează pe distrugerea microorganismelor prin căldură 33 , deşi sunt 

încă cele mai folosite, au dezavantajul că favorizează descompunerea substanțelor 

medicamentoase (descompunere amplificată în cazul soluțiilor injectabile). 

32 

Sunt substanțe naturale, de obicei endotoxine, provenite din microorganisme (ciuperci inferioare, bac-terii) care devin active 

la doze foarte mici (10-3µm/l) care acționează predilect asupra centrilor hipotalamici (în 4-12 ore), inducând un tablou clinic 

specific (puls rapid, modificări respiratorii, hipertermie etc.). În general, pirogenii au capacitatea de a traversa majoritatea 

filtrelor, fiind destul de rezistenți la sterilizare. 

De aceea, eliminarea substanțelor pirogene este esențială pentru formele injectabile, vaccinuri şi seruri. În prezent, se folosesc 

pentru eliminarea pirogenilor metode de distilare sau prin tratarea cu substanțe oxidante (ex. permanganatul de potasiu), în 

funcție de stabilitatea principiului activ. 

246


Ambalarea fiolelor 

Se face în cutii de carton divizate în compartimente. Pe acestea se vor aplica etichete 

pe care se va nota: 

• numărul şi capacitatea fiolelor, 

• denumirea preparatului, 

• concentrația, 

• modul de administrare, 

• fabrica producătoare, 

• numărul fabricației, 

• şarja şi data fabricației redată în cifre. 

Fiecare cutie va conține prospectul preparatului şi un tichet pentru reclamații. Cutiile se 

sigilează cu o banderolă transversală. 

7.5.2. PERFUZIILE (infundibilia; infusiones) 

Sunt soluții sterile apoase (foarte rar emulsii de tipul U/A), care se administrează în 

cantități mari pe cale intravenoasă. 

Aministrarea perfuziilor intravenoase realizează concentrații ridicate de medicament în 

sânge pentru o perioadă mai lungă (zile), toleranța medicamentelor fiind bună în general. 

În medicina veterinară, perfuziile nu sunt prea comode putând determina sclerozarea 

venelor (mai ales la animalele de talie mică) sau unele efecte secundare. 

Totuşi, necesitatea acestui tip de injecții este indiscutabilă în cazurile de urgență 

chirurgicală, accidente sau ca mijloc de tratament temporar. 

Tabelul 7.7. 

Exemple de medicamente injectabile utilizabile în medicina veterinară (sinteză) 

Denumirea produsului Prezentare Indicații Valabilitate şi păstrare 

Adrenalina fiole de 1ml, 1‰ crize de astm bronşic, stop cardiac 

Venena, ferit de lumină 

- 1 an 

Sulfat de atropină fiole de 1 ml, 1 ‰, 0,25 ‰ Parasimpaticolitic Venena, ferit de lumină 

Bromura de calciu fiole de 10 ml, 10% stări de hipersensibilitate nervoasă la loc uscat, ferit de lumină 

Clorura de calciu fiole de 10 ml, 10%, 20% 

spasmofilie, tetanie, hemoragii, carență de 

calciu, pleurezii, diferite stări alergice 

Idem 

Cafeină natriu benzoică 

fiole 1 ml cu 12,5% cafeină, 

12,5% benzoat de sodiu 

analeptic respirator şi cardiovascular Separanda 

Gluconat de calciu fiole 5 şi 10ml, 10% 

hipocalcemie, rahitism, 

hemoragii, convalescență 

tuberculoză, 

Idem 

Edetamin fiole de 10 ml, 10 % intoxicații cu metale 

la loc uscat, răcoros, ferit de 

lumină 

Efedrină fiole de 1 ml, 1%, 5% 

simpaticomimetic, în sindroame alergice, 

hipotensiune arterială, intoxicații 

Separanda 

Fenobarbital 

fiole de 2 ml, 10% în propilenglicol 

condiționat 

sedativ, hipnotic de lungă durată, 

anticonvulsivant, în intoxicații cu stricnină, 

în tetanos 

Separanda 

substanță energetică, deshidratant al 

Glucoză 

fiole de 10 ml, 20%, 33%, 40% - 

strict i.v. 

țesuturilor, diuretic prin hidremie, 

alimentație parenterală, insuficiență 

cardiacă, renală şi hepatică, şoc traumatic 

şi operator 

la loc uscat, ferit de lumină - 

2 ani 

Heparină fiole de 1 ml, 5.000 U.I. / ml anticoagulant şi factor lipolitic 

analgezic central de tip morfinic, neoplazii, 

Separanda 

Hidromorfon (Dilauden) fiole de 1ml, 0,2% 

infarct miocardic şi pulmonar acut, colici, 

arsuri întinse 

stupefiant – Venena 

Sulfat de magneziu fiole de 10 ml, 20 % 

spasmolitic, 

antiemetizant şi sedativ 

anticonvulsivant, 

____ 

Metenamin (Hexamin) fiole de 5 ml, 25 % 

antiseptic al căilor urinare, eficace mai 

ales când urina are pH acid, indicat în 

infecții urinare 

ferit de lumină, 

temperatura camerei 

la 

Morfina 

fiole de 1 ml, 2 % clorhidrat de 

morfină 

analgezic central puternic stupefiant - Venena 

Salicilat de sodiu 

fiole brune de 10 ml, 10 %, 20 %, 

40 % 

antiinflamator, analgezic, antipiretic, 

antireumatic în poliartrită, artrită, gută 

articulară, varice ca sclerozant 

ferit de lumină, la 

temperatura camerei 

Tiosulfat de sodiu fiole de 10 ml, 10 şi 20 % 

desensibilizant 

anafilactice şi 

şi antitoxic, accidente 

reacții alergice (boala 

____ 

33 

Metodele de sterilizare din ultimii ani sunt în permanență revizuite eliminându-se sterilizarea la 100°C şi introducându-se ca 

metodă valabilă sterilizarea la 120 °C, cu vapori sub presiune sau, la 140-180°C, la aer încălzit. 

247


Ser neurotonic 

Panthenol 

Fi. x 1 ml, 0,1 % sulfat de 

stricnină, 5% cacodilat de 

sodiu,10% glicerofosfat de sodiu 

fiole de 2 ml cu 500 mg alcool 

pantotenilic 

Papaverina fiole de 1 ml 4 %, !0 % 

Procaina (Novocaină) 

Procaină cu adrenalină 

Xilină 

Xilină cu adrenalină 

Sulfat de stricnină 

fiole de 2 ml, 1, 2, 4, 8% clorhidrat 

de procaină 

fiole de 2 ml, 8% clorhidrat de 

procaină şi 0,06% adrenalină 

fiole 0,5%, 2%, 4% clorhidrat de 

lidocaină 

fiole a 3 ml, 2% lidocaină şi 0,003 

% adrenalină 

Soluții 0,1, 0,2, 0,3 sau 0,4% 

sulfat de stricnină 

Vitamina C (Acid ascorbic) fiole de 2 şi 5 ml, 10% 

Vitamina B1 (Tiamină) 

Vitamina B2 (Riboflavină) 

Vitamina B6 (Piridoxină) 

fiole cu 10, 25, 100mg clorhidrat 

de tiamină 

fiole de 1 şi 2 ml, 5 mg şi 10 mg 

riboflavină 

fiole de 5 ml cu 5% clorhidrat de 

piridoxină 

Rutozid fiole de 2ml cu 80 mg rutozid 

Vitamina B12 

Vitamina K3 (Menadionă) fiole de 1 ml, 1% 

fiole de 1 ml ce conțin 50 şi 1000γ 

cianocobalamină 

Vitamina K1(Fitomenadion) fiole de 1 ml cu 0,01 g vit. K1 

Vitamina PP 

fiole de 1 şi 2 ml cu 3 şi 5 % acid 

nicotinic sau nicotinamidă 

Vitamina A fiole de 1 ml cu 300.000 U.I. 

Vitamina A palmitat 

Vitamina D2 

Vitamina D3 hidrosolubilă 

Vitamina E 

Vitamino-complexul B 

fiole de 2 ml a 200.000 U.I. 

vitamina A palmitat hidrosolubila 

fiole a 600.000 U.I. ergosterol 

iradiat soluție buvabilă 

fiole cu sol. inj a 400.000 U.I 

respectiv 600.000 U.I. ergosterol 

iradiat 

fiole a 2 ml cu 600.000 U.I. vit. D3 

hidrosolubilă 

fiole cu sol. Uleioasă inj. 1%, 3% 

şi 30% (10, 30 şi 300mg s.a. / ml) 

fiole a 2 ml cu sol. apoasă injectabilă: 

vit.B1 0,01g, vit.B2 

0,002g, vit.B6 0,006g, 

nicotinamidă 0,05g 

serului, dermatoze alergice, urticarie, 

eczeme) - i.v. lent 

stări de astenie nervoasă, convalescență, 

debilitate 

tonic şi epitelizant, indicat în sechele 

posthepatice, enterite, procese inflamatorii 

ale căilor respiratorii superioare, 

dermatoze, rahiodermite 

antispastic, musculotrop, vasodilatator 

(coronarian, cerebral), indicat în colică 

renală şi biliară, angină pectorală, astm 

bronşic, atero-scleroză 

248 

Separanda 

Separanda 

anestezic local, pt. rahianestezie (8%) ferit de lumină 

anestezic local în intervenții de mică 

chirurgie 

Venena, ferit de lumină 

anestezic local şi de infiltrație ferit de lumină 

anestezic local şi vasoconstrictor Venena, ferit de lumină 

stimulator al sistemului nervos central şi al 

măduvei, tonifiant al musculaturii, indicat 

în pareze şi paralizii, incontinență, astenie 

nervoasă 

scorbut, boli infecțioase, stări de efort, 

hepatite, alergii, gestați, parodontoză 

beri- beri, stări de hipovitaminoză, febră 

prelungită, boli epuizante, nevrite şi 

polinevrite, se izotonizează înainte de 

administrare 

regenator tisular în metabolismul 

glucidelor, în carențe polivitaminice ale 

complexului B, tulburări de creştere, 

anemie, dureri musculare 

afecțiuni hematologice şi dermatologice, 

polinevrite de origine toxică şi 

medicamentoasă, hepatită infecțioasă, 

astenie nervoasă 

glicozid cu proprietăți ale vitaminei P, 

micşorează permeabilitatea şi creşte 

rezistența capilarelor, indicat în hemoragii 

prin fragilitate capilară, hemoptizii, 

hemoragii digestive 

anemie pernicioasă, neuropatii, hepatite şi 

ciroze 

hemoragii şi diateze hemoragice, hepatite, 

ciroze 

hipoprotrombinemie, carență de vitamina 

K din insuficiența hepatică, antihemoragic 

în toate manifestările de pelagră, lupus 

eritematos, eritrodermii, nevralgii 

trigeminale, boală hipertensivă, arterite, 

hepatite 

carențe specifice, stări de hipo sau 

avitaminoză, unele boli de piele, la nou- 

născuți alimentați artificial 

profilactic pentru a mări rezistența la 

infecții ale tractului respirator, rinită 

atrofică, rinofaringite uscate, în 

oftalmologie, în keratite, ulcere corneene, 

în unele afecțiuni dermatologice 

profilaxia şi tratamentul rahitismului, 

decalcifierea în perioada de gestație, 

consolidarea fracturilor 

Separanda 

ferit de lumină 

ferit de lumină, loc răcoros 

loc uscat, temperatura 

camerei 

Idem 

Idem 

Idem 

1 an, la loc răcoros 

ferit de lumină, îngheț, 

la temp. Mediului 

Idem 

Idem 

Idem 

Rahitism Idem 

avort spontan, sterilitate, afecțiuni 

dermatologice, parodo hepatite 

avitaminoze şi hipovitaminoze, afecțiuni 

neurologice, afecțiuni dermatologice, 

afecțiuni oftalmologice, stări de stres 

ferit de lumină; loc răcoros, 

uscat 

Perfuziile pot conține electroliți, substanțe energetice, reconstituante, substanțe 

medicamentoase care se administrează cu ajutorul aparatului de perfuzie, lent, picătură cu 

picătură. 

Tot în această categorie se pot aminti şi lichidele pentru dializă peritoneală şi soluțiile 

coloidale înlocuitoare de plasmă şi sânge. 

Idem 

Idem


Această succintă enumerare a deosebirilor dintre soluțiile injectabile şi perfuzii, justifică 

tratarea lor ca două forme farmaceutice diferite, farmacopeea având prevăzute monografii 

separate. Totuşi, tehnic vorbind, modul de preparare şi sterilizare este în mare parte acelaşi. 

Perfuziile se prepară prin dizolvarea substanțelor în apă distilată proaspătă şi apirogenă. 

Soluțiile perfuzabile trebuie să fie limpezi, fără particule în suspensie. Controlul se face 

prin răsturnarea de câteva ori a flacoanelor şi vizualizarea, în fața unui ecran (jumătate alb, 

jumătate negru) puternic luminat. 

Emulsiile perfuzabile trebuie să prezinte un aspect omogen (diametrul particulelor să fie 

sub un micrometru) şi să-şi mențină stabilitatea între 4 şi 25°C, pe toată durata valabilității. În 

situațiile în care perfuziile nu sunt perfect incolore F.R. solicită un etalon de culoare. 

Conținutul în substanțe active se poate exprima în g/v sau miniechivalenți (MEq). 

Soluțiile perfuzabile hipotonice se izotonizează. 

După operațiunea de filtrare (repetată) se va face condiționarea în flacoane gradate de 

sticlă sau material plastic de volume variabile (100, 200, 500, chiar 1.000ml) şi apoi se vor 

steriliza. 

Tabelul 7.8. 

Între preparatele injectabile şi perfuzabile există diferențe: 

Preparat injectabil Preparat perfuzabil 

Conțin substanțe medicamentoase cu activitate Servesc mult mai rar ca mod de administrare a unui 

farmacodinamică 

medicament 

Pot avea ca vehicul, în afară de apă: uleiurile, 

diverşi dizolvanți organici. 

Vehiculul este exclusiv apa. 

Substanțele active pot fi dispersate şi sub formă Substanțele active sunt dispersate molecular, 

de suspensii. 

coloidal, rar emulsii. 

Administrările se fac în volume mici, medii (uzual Se prepară şi se administrează în cantități mari, de la 

1-20ml). 

100ml în sus. 

Se pot administra pe cale i.m., s.c., i.v., i.d., i.p. Se administrează strict pe cale i.v. 

Durata administrărilor scurtă (sec./ minute), Durata de administrare lungă (min, chiar ore), dificil la 

comod la animale. 

animale. 

Izotonia şi izohidria nu sunt obligatorii 

Izotonia este obligatorie, pH-ul 7,4 şi compoziția 

întotdeauna. 

ionică, cât mai apropiate de lichidele organismului. 

Prepararea se face în fiole, rar în flacoane, de 

volume mici 

Prepararea se face în flacoane sau ambalaje de 200- 

1000 ml, fără conservanți. 

Pentru dializa peritoneală ambalajele pot de 10-20l. 

Teoretic condiția pirogenității (mai ales la 

cantitățile mici de soluție injectată) este mai puțin 

importantă. 

Condițiile de preparare trebuie să asigure soluții 

perfect sterile, fără substanțe pirogene. 

Ermetizarea flacoanelor de sticlă se face cu dopuri de cauciuc, iar a pungilor din plastic 

prin termosudare (fig. 7.17.). 

Acestea sunt prevăzute cu un dispozitiv de administrare (de perfuzare) care este 

constituit dintr-un tub de perfuzie din plastic, care face legătura între flaconul rezervor şi 

racordul de cauciuc prevăzut cu acul pentru injecții intravenoase. 

Tubul de perfuzie mai poate fi prevăzut cu o clemă de reglare a vitezei de scurgere a 

soluției perfuzabile (care se poate vedea în dispozitivul de picurare) (fig. 7.18.). 

Fig. 7.17. Flacon de sticlă ermetizat şi pungi de plastic termosudate. 

249


În funcție de scopul terapeutic urmărit, perfuziile pot fi: 

• perfuzii cu electroliți; 

• perfuzii pentru stabilirea echilibrului acido-bazic; 

• perfuzii cu substanțe energetice şi reconstituante; 

• perfuzii de soluții coloidale înlocuitoare de plasmă; 

• perfuzii medicamentoase. 

Fig. 7.18. Sistem de perfuzare Flowline (Arnolds) şi sistem de perfuzare clasic cu tuburile aferente. 

7.5.2.1. Perfuzii cu electroliți 

În cazul pierderii unor cantități mari de apă şi a unor electroliți, în cazuri patologice, 

accidente, operații, reechilibrarea balanței hidroelectrolitice şi a echilibrului acido-bazic, a 

carenței de potasiu care se instalează şi pentru terapia şocului ca urmare a perturbărilor 

hemodinamice se folosesc perfuzii cu electroliți. 

În cazul pierderilor masive de apă sau electroliți sau în cazul unui aport insuficient 

(datorită febrei, transpirației, vomei, enteritei, stenozei pilorice, acidozei, pierderilor de sânge 

în cazurile chirurgicale, sau a arsurilor masive) pot să apară: 

• deshidratarea hipertonă: pierderea apei şi retenția sărurilor; 

• hiperhidratarea hipotonă: aport de apă, fără aport de electroliți sau alte substanțe; 

• hiperhidratare izotonă: aportul soluțiilor saline izotonice (care vor mări spațiile 

intracelulare şi pot genera edeme). 

În alterările funcției renale sau glandulare pot avea loc, de asemenea, dereglări ale 

echilibrului acido-bazic ca urmare a pierderilor de electroliți. 

Din această cauză, la soluțiile saline perfuzabile se poate asocia lactatul sau 

bicarbonatul de sodiu, care va compensa atât pierderea apei 34 şi a electroliților, cât şi balanța 

acidobazică. 

Necesarul exogen de apă este foarte diferit la rândul său, în funcție de mai mulți factori 35 

(specie, stare fiziologică, vârstă etc.). 

Balanța negativă de apă va conduce la deshidratare, echilibrul fiind menținut prin 

intervenția factorilor fizici, fizico-chimici şi neuroumorali. 

Balanța pozitivă, hidratarea este favorizată de prezența coloizilor hidrofili (ex. 1g 

serumalbumine rețin 18g apă). 

34 

Apa reprezintă din greutatea totală a animalelor 50-60% (fiind diferențe legate de sex, vârstă, stare de întreținere, specie etc). 

35 

Animalele la naştere conțin 75% apă, fetusul 86%, embrionul 95% din greutatea corporală. 

Conținutul scade pe parcursul dezvoltării şi maturizării, dezvoltării scheletice şi a stratului adipos. 

Masculii au în țesuturi mai multă apă decât femelele, iar cele supuse regimului de îngrăşare, mai puțină. 

În țesuturi repartiția este diferită: țesut nervos 90%, epitelii 70%, muşchi 75%, oase 25%, țesut adipos 10%. În funcție de 

specie variațiile conținutului de apă sunt: cabaline 67 %, bovine 64%, măgar 62%, ovine 61%, caprine 59%, suine 50%. 

Estimarea cantității de apă din organism se poate face cu precizie prin două metode: 

- metoda apei grele (D2O) sau 

- a apei tritiate (HTO). Pierderile hidrice pe durata a 24 de ore, de obicei, balansează aportul apei. 

Apa este nu numai de origine exogenă, dar şi endogenă. 

Pe lângă apa potabilă şi apa din constituția furajelor, apa endogenă este rezultanta proceselor catabolice ale nutrienților. 

Compuşii organici cu conținut mare în hidrogen produc cantități mai mari de apă (ex. prin oxidarea a 100g lipide se produc 119g 

apă, a 100g glucide - 56g apă, iar a 100g protide - 45g apă). 

Deci, oxidarea lipidelor este principala sursă de apă endogenă, animalele reuşind să supraviețuiască până la pierderi de 25- 

30% a apei corporale (ex. cămila, măgarul). 

Omul suportă aceste pierderi doar până la 10-12%. 

250


Procesul de hidratare/deshidratare este influențat de electroliți (ex. 6g sare rețin în 

organism 1.000ml apă). 

Pierderea sărurilor şi proteinelor sanguine va antrena pierderi de apă în proporții 

corespunzătoare. 

Circulația hidrică este constituită din schimburile dintre compartimentele cu conținut 

lichid şi apa de constituție, acest schimb fiind continuu şi constituind circuitul apei în organism. 

Viteza de reînnoire a apei reprezintă "turn overul" ei, la speciile de mamifere apa 

reînnoindu-se complet în 20 de zile. 

În 24 de ore "turn overul" este foarte variabil în funcție de specie: 

• 143ml/kgc la vacă, 

• 150ml/kgc la oaie, 

• 73ml/kgc la capră, 

• 75ml/kgc la măgar, 

Bilanțul hidric este în funcție de raportul dintre ingesta şi excreta apei. În stările febrile 

animalele bolnave au nevoie de un plus de apă. 

Prin creşterea temperaturii cu un grad, necesarul de apă creşte cu 300-500 ml/m 2 

suprafață corporală (aportul de apă fiind mai bine individualizat pe fiecare caz în parte). 

În cazul tineretului, în special la sugari, trebuie să se țină cont de suprafața corporală, 

care în raport cu greutatea este de 3-4 ori mai mare şi, din această cauză, pierderile de apă 

sunt mai mari ca la adulți, compoziția lichidelor corporale fiind mai bogată în sodiu şi mai 

săracă în potasiu. 

Din acest considerent, lichidele saline pentru animalele tinere trebuie să aibă un conținut 

în electroliți de până la max. 45 miliechivalenți/litru. 

Tratamentul de echilibrare a organismului cu perfuzii de soluții cu conținut în electroliți 

va ține obligatoriu seama de raportul în care se află anionii şi cationii în organism. 

Concentrația electroliților se exprimă în miliechivalenți (1 miliechivalent este a mia parte 

dintr-un atom - gram) 

Termenul de miliechivalent se prescurtează mEq pentru acelaşi lucru, unii autori 

folosind şi termenul de: milival (mval), 1 mEq = 1 mval. 

De exemplu: 

1mEq K + = 1 milimol/valență =39,1/1=39,1 mg K + . 

1mEq Ca ++ =1 milimol/valență =40 mg/2=20 mg Ca ++ . 

Tabelul 7.9. 

Necesarul exogen de apă la animalele domestice în condiții normale. 

(Sursa: Carter, 2003) 

Specia şi starea fiziologică Consumul/cap/zi 

Cabaline mature 5,4l/100kg c 

Iepe în lactație 4l apă/1l lapte secretat 

Bovine adulte 38-45l sau 3-8l/kg furaje uscate 

Tineret bovin 15-23l 

Tineret bovin îngrăşat 30-38l 

Vaci în lactație 45-136l sau 3-4l apă/1l lapte secretat 

Viței 4-8 săptămâni 3,8-5,6l 

Viței 12-20 săptămâni 7,6-17l 

Viței 24 săptămâni 15l 

Scroafe gestante 13-17l 

Scroafe în lactație 19-23l 

Tineret suin până la 15kg 2,3-4l 

de la 25 la 35kg 5l 

de la 35 la 55kg 7,5l 

Porci de la 90 la 105kg 5,7-13l 

Miei la îngrăşat 3l 

Oi 3,8l 

Oi în lactație 5,7l 

Găini l îngrăşat 19l/100 capete 

Găini ouătoare 19-28l/100 capete 

Pui de 4 săptămâni 7,6l/100 capete 

Pui de 8 săptămâni 15,5l/100 capete 

Pui de 12 săptămâni 21l/100 capete 

251


Tabelul 7.10. 

Exemple de perfuzii cu electroliți (F.R: IX, X) 

Denumire soluție Concentrația Osmolaritate pH Utilizarea 

Sol. inj. de carbonat de sodiu 1,4 % izotonică 7,0-8,5 Alcalinizant 

Sol. inj. de clorură de sodiu 4,2 % hipertonică 7,0-9,0 Alcalinizant 

Sol. inj. de clorură de sodiu 0,9% izotonică 4,5-7,0 rehidratant, solvent 100ml = 15,4 mEq Na + 

Sol. inj. de clorură de sodiu 10% hipertonică 4,5-7,0 diuretic, corector metabolic 

Sol. inj. de glucoză 5% izotonică 3,5-6,5 solvent - rehidratant, aport energetic 

Sol. inj. de glucoză 30% hipertonică 3,5-6,5 diuretic, corector metabolic 

Sol. inj de manitol 10% hipertonică 5,0-6,5 Diuretic 

Sol. inj. de clorură de calciu 10% hipertonică 5,0-6,5 10 ml = 18 mEq Ca ++ 

Sol. inj. de clorură de magneziu 10% hipertonică 5,0-6,5 10 ml = 9,84 mEq Mg ++ 

Sol. inj. de clorură de potasiu 7,5% hipertonică 5,0-6,5 10 ml = 10 mEq K + 

În tabelul 7.11. sunt redate formele unor soluții oficinale. 

Formulele diferitelor soluții oficinale utilizate în practica veterinară şi de laborator (g‰) 

(la 1000 ml apă distilată) (Sursa: Negoiță, 1962) 

252 

Tabelul 7.11. 

Denumirea 

soluției 

Clorură de 

sodiu 

Clorură de 

potasiu 

Clorură de Bicarbonat 

Glucoză 

calciu de sodiu 

Fosfat de Clorură de 

sodiu magneziu 

Carbonat de 

sodiu 

NaCl 9,50 - - - - - - - 

Sol. Ringer 6,0 - 9,0 6,42 0,24 0,15 - - - - 

Ringer-Locke 6,0 - 8,0 0,2 - 0,4 0,2 - 0,3 0,1 - 0,2 1,0 - - - 

Richter 9,0 0,20 0,20 - - 0,10 0,10 - 

Tyrode 8,0 0,20 0,20 0,10 1,0 0,05 0,10 20,0 

Sol. biologică 9,0 0,20 0,20 0,20 - - - - 

Dakin - - 20p* 20p - - ac. boric4p 12p 

p = părți; * = în loc de clorură de magneziu 

Transformările din miligrame în miliechivalenți şi invers se pot calcula după formulele: 

gr mol 

mg / l = mEq / l ------------ ; 

v 

v 

mEq / l = mg / l ------------ ; 

gr mol 

gr mol 

mg / 100 ml = mEq / l ------------ ; 

10 v 

10 v 

mEq / l = mg / 100 ------------ , 

gr mol 

Valorile pentru v, mEq şi pentru factorii de transformare din mEq / l în mg / 100 şi 

respectiv din mg / 100 ml în mEq / l a câtorva ioni importanți din perfuzii sunt în tabelul 7.12. 

Tabelul 7.12. 

Valori utile pentru prepararea perfuziilor veterinare (F.R. IX, X) 

Ionul Valența gr mol. 

gr mol. 

mEq = ---------- 

v 

gr mol./10 v pt. mEq/l 

(mg/100 ml) 

Factori de transformare 

Cationi 

Na + 1 23 23 2,3 0,435 

K + 1 39,1 39.1 3.91 0.256 

Ca ++ 2 40 20 2,0 0,500 

Mg ++ 2 24,3 12,15 1,21 0,823 

Anioni 

Cl - 1 35,5 35,5 3,55 0,282 

HCO3 - (rez. alcalină) 1 61,02 61,2 6,10 0,164 

HPO4 2- 2 96 48 4,8 0,208 

SO4 2- (rez. alcalină) 2 96,08 48,04 4,8 0,208 

ion lactat C3H5O3 - 1 89 89 8,9 0,112 

10 v / gr mol pt. 

mg/100 ml (în mEq/l) 

În cazul preparării de soluții de electroliți se porneşte de la valorile normale de 

concentrație care sunt comparate cu ionograma animalului bolnav. 

Ionograma reprezintă analiza cantitativă simultană a electroliților. 

Atât apa, cât şi electroliții din organism prezintă un bilanț care poate fi urmărit şi 

controlat. Serul sanguin conține în medie 304 mEq anioni + cationi per litru sau 0,805g %.


Rp./ 

Exemple: 

Infundibile kalii et natrii chlorhidrorum (perfuzie de clorură de potasiu şi de sodiu) 

Clorură de potasiu 51 mEg K + 3,8 

Clorură de sodiu 103 mEq Na + 60,0 

Apă distilată ad 1000,0 

(soluția conține 2 g K + şi 2,4 g Na + ) 

7.5.2.2. Perfuzii pentru restabilirea echilibrului acido-bazic 

Pierderile de lichide sunt însoțite întotdeauna şi de pierderi însemnate de electroliți care 

antrenează modificarea echilibrului acido-bazic. 

Pentru menținerea echilibrului (pH 7,4) organismul apelează la trei strategii: 

• sisteme tampon, 

• funcția compensatorie a plămânilor şi 

• reglarea renală. 

Dintre acestea, sistemul tampon acid carbonic - bicarbonat este cel mai important. 

În lichidul extracelular, sistemul tampon NaHCO3, HHCO3 este în raportul 20:1 

(corespunzător unui pH de 7,4) Producerea metabolică a bioxidului de carbon este o sursă 

permanentă de acid carbonic şi bicarbonat. 

În condiții fiziologice normale, compensarea unei acidoze sau alcaloze se face prin 

modificarea minutvolumului respirator, în sensul creşterii sau descreşterii concentrațiilor de 

acid carbonic. În situațiile când bicarbonatul de sodiu prezintă în sânge niveluri crescute, pHul 

va creşte depăşind valorile normale şi se va instala alcaloza. 

Alcaloza se instalează cel mai frecvent în urma tulburărilor respiratorii când se pierde 

excesiv bioxid de carbon sau în cazul unor dismetabolii. În cazul unei scăderi a concentrației 

bicarbonatului, pH-ul se va modifica şi el şi se va instala acidoza. 

Acidoza se produce datorită unor tulburări metabolice sau în urma acumulării în exces a 

acidului carbonic. 

Limitele pH-ului compatibile cu viața sunt cuprinse între 6,9 şi 8,2 ! 

Funcția compensatorie a plămânilor şi reglarea renală este legată de sistemul tampon al 

fosfaților care acționează intracelular, cu predilecție în hematii şi în celulele tubulare renale. 

Funcția compensatorie pulmonară 

Sângele venos este slab oxigenat, el se încarcă cu oxigen la nivelul capilarelor 

pulmonare, şi trece în oxihemoglobinat de potasiu, printr-un proces la care participă activ 

hemoglobina. 

Bioxidul de carbon va desface oxihemoglobinatul de potasiu în: KHCO3, hemoglobină şi 

oxigen. Excesul de bioxid de carbon de la nivelul membranei alveolare va trece în eritrocite şi 

de aici va fi eliminat prin respirație. Tot aici, oxigenul va difuza din alveolă în eritrocit unde va 

fi fixat sub forma oxihemoglobinatului de potasiu. 

Prin acest mecanism continuu, eritrocitele au rol important în menținerea echilibrului 

acido-bazic, conferind hemoglobinei rol de tampon. 

În cazul unei disfuncții ventilatorii, rezervele de oxigen vor epuiza, echilibru deteriorat în 

favoarea acumulării bioxidului de carbon 

Reglarea renală 

Este legată de corectarea dezechilibrelor fie prin: 

• blocarea eliminării selective a unor electroliți 

• absorbția acestora la nivelul tubilor urinari, 

• modificarea concentrației ionilor de hidrogen sub acțiunea anhidrazei carbonice, fie a 

ionilor oxidril (sub acțiunea glutaminazei). 

Reglarea metabolismului electroliților şi al apei cu rol în absorbția ionilor de Cl - şi Na + de 

către tubii renali îl are aldosteronul (mineralcorticoid secretat de suprarenală). 

253


Esențial în retenția sodiului, aldosteronul nu este desigur singurul hormon implicat şi alte 

funcții fiziologice sau hormoni (vasopresina, hidrocortizonul) putând corecta dezechilibrele 

acido-bazice. 

Exemple de perfuzii pentru redresarea echilibrului acido-bazic 

Acetatul de sodiu (tipizat) 

Acetat de sodiu anhidru 13,0 


Acetatul de sodiu anhidru se dizolvă în 800 ml apă proaspăt distilată. Se completează la v-lum şi se 

sterilizează timp de 15 min. Se prescrie în stări de acidoză 

Soluția de bază “echilibratoare” acido-bazică 

Acetat de sodiu cristalizat 2,72 

Clorură de potasiu 1,92 

Clorură de magneziu cristalizată 0,52 

Clorură de sodiu 0,88 

Fosfat de potasiu 1,56 

Sorbitol 50,00 


Această soluție conține pe lângă electroliții din ser şi cationii şi anionii lichidului intracelular (K + , Mg 2+ , HPO - 4 2 ). 

Soluție “declanşatoare” renală (tipizată) 


Acetat de sodiu cristalizat 2,04 



Această soluție se prescrie când există riscul hiperkaliemiei (din anurii, respectiv oligurii). 

Sorbitolul va fi transformat în ficat în prezența unei dehidrogenaze, fără o fosforilare prealabilă în d- 

fructoză. 

La administrările orale sau parenterale sorbitolul va fi transformat încet în bioxid de carbon. 

Perfuzie de THAM ( Trometanol) (tipizată) 

Trihidroximetilaminometan 36,30 

Acid acetic 6,20 



Este o perfuzie lentă în acidoză metabolică şi respiratorie, în intoxicație acută cu salicilați sau cu barbiturice, 

în acidoză diabetică. 

Soluția este recomandată mai ales în cazurile în care este contraindicat aportul de sodiu. 

Componentele se dizolvă în 800 ml apa distilată apirogenă proaspăt fiartă şi răcită şi se completează la 

1000 ml, se filtrează şi se sterilizează în flacoane timp de 20 min. la 120 C. Soluția are pH= 10. 

Efectul alcalinizant a 1000ml soluție THAM echivalează cu 1350ml soluție 1/6 molară de bicarbonat de 

sodiu (1,4%). 

Soluția se poate administra în caz de urgențe concomitent cu produsul tipizat Rheomacrodex, cu care 

prezintă compatibilitate. 

Soluția Darow (tipizată) 



Soluție de lactat de sodiu 20% 29,0 


Soluția se filtrează şi se sterilizează în flacoane timp de 20 min. la 120°C. 

Soluția Butler (tipizată) 



Fosfat de potasiu bibazic sic. 0,25 

Soluție de lactat de sodiu 20% 1,2 

Glucoză 54,0 


Soluția se filtrează şi se sterilizează în flacoane timp de 20 min. la 120 C. 

Soluția perfuzabilă de bicarbonat de sodiu (tipizată) 

Bicarbonat de sodiu 12,5g 23g 50g 84 g 

Apa distilată ad 1000ml 1000ml 1000ml 1000ml 

Se poate administra în cazurile de acidoză metabolică gravă (5-6 ml/kgc/24 h soluția izotonică). Se 

recomandă precauție în cazul afecțiunilor renale, hepatice, cardiace. 

254


Soluția se prepară prin dizolvarea bicarbonatului de sodiu în apă distilată proaspătă, după care se filtrează 

direct în flacoanele de perfuzii lăsându-se un spațiu de 30% din volumul flacoanelor. 

Soluția se răceşte la 8-9°C la curent de apă sau la gheață şi se omogenizează uşor. Se filtrează într-un alt 

flacon, se închide ermetic şi se ste-rilizează 30 min. la 120C, flacoanele fiind introduse în autoclav cu dopul în jos 

(pentru a se evita pierderile de bioxid de carbon). 

Unele farmacopee (D.A.B.) prevăd că încăl-zirea autoclavului să se facă lent, deschiderea lui efectuându-se 

doar după răcirea completă, altfel, soluția poate deveni tulbure, iar la păstrare va prezenta sediment, atribuit de unii 

autori urmelor de ioni de calciu şi magneziu cedați de sticlele de proastă calitate ale flacoanelor sau datorită 

calității necorespunzătoare a dopurilor. O soluție pentru clarificarea soluțiilor de bicarbonat de sodiu este 

adăugarea de 0,1% edetat de sodiu. 

Farmacopeele europene consideră soluția izotonică soluția de bicarbonat de sodiu între:1,25-1,40%. 

Se mai prescriu, de asemenea, soluțiile hipertonice între: 2,3% şi 5%. În cazul menținerii soluțiilor la 

temperaturi crescute, bicarbonatul de sodiu se transformă în carbonat de sodiu alcalin, CO2 şi H2O. Această 

reacție este reversibilă, bicarbonatul de sodiu putându-se regenera. Soluția de bicarbonat de sodiu se poate înlocui 

cu cea de lactat de sodiu, mult mai uşor de sterilizat. O soluție de bicarbonat de sodiu este şi Speciale 2411 

(Cachil) (fig. 7.19.) 

Fig. 7.19. Soluția rehidratantă hipertonică alcalină Speciale 2411 (Coophavet). 

Conține: bicarbonat de sodiu şi zaharoză. Datorită presiunii osmotice ridicate şi dozei în bicarbonat de sodiu 

este un excelent remediu în restabilirea balanței electrolitice. 

Soluția perfuzabilă de lactat de sodiu 

Soluția perfuzabilă de lactat de sodiu conține 1,72% lactat de sodiu. Se dizolvă lactatul de sodiu în 800 ml 

apă, se completează la 1000 ml, se filtrează şi se sterilizează. 1000 ml soluție conține 153 mEq Na + . Este un 

preparat antiacid care poate mări rezerva alcalină şi diminuează aciditatea urinii. Este indicată în acidozele 

metabolice fixe (în diaree, nefrita interstițială, insuficiența renală etc.). În industrie se prepară sub denumirea lactat 

de sodiu, soluție 11,2%, perfuzii şi fiole a 10 ml, care conțin 20 mEq Na + şi 20 mEq lactat. 

Perfuzia de lactat de sodiu după BP 

Farmacopeea britanică recomandă o soluție de lactat de sodiu izotonică preparată direct din acid lactic şi 

hidroxid de sodiu după formula: 

Acid lactic 14,0 ml 

Hidroxid de sodiu 6,7 g 

Acid clorhidric diluat q.s. 


M.f.perfusio 

D.S.ext.i.v. 

Soluția perfuzabilă de lactat de potasiu 25,63 % 

Soluția poate fi condiționată şi sub formă de fiole de 10%. Preparatul acționează ca substituent al HCO3 - 

seric. După injectarea i.v., ionul lactat este convertit în bicarbonat, determinând creşterea rezervei alcaline şi 

scăderea acidității urinii. Indicația majoră este în stările de acidoză. În cazul folosirii fiolelor, conținutul unei fiole se 

diluează cu soluție de glucoză 5% până la volumul de 125ml. 

Perfuzia de clorură de potasiu concentrată 15% 

Clorura de potasiu se dizolvă în 800 ml apă, se aduce la 1000 ml. Se filtrează, se sterilizează la 120°C, timp 

de 20 de minute. Soluția este limpede, incoloră, cu gust sărat, fără miros, pH 5-7. Soluția perfuzabilă 15% se 

administrează după diluarea cu apă sterilă apirogenă la concentrația necesară (1000ml soluție = 2000mEq K + ). 

Perfuzia de clorură de potasiu şi de sodiu (tipizată) 

Clorură de potasiu 3,8 51 mEg K + 

Clorură de sodiu 6,0 103 mEq Na + 


(soluția conține 2 g K + şi 2,4 g Na + ) 

Se dizolvă clorura de potasiu şi clorura de sodiu în apă, se filtrează direct în flacoane şi se sterilizează la 

120°C, timp de 20 de minute. Se prepară ex tempore. 

255


Perfuzia de clorură de potasiu şi glucoză (tipizată) 


Glucoză anhidră 33,8 


În F.R. IX această soluție conține la 1000ml: 1,81 g Cl - , 1,99 g K + (51 mEq) şi 33,8 g glucoză. 

Clorura de potasiu şi glucoza anhidră se dizolvă în 800 ml apă. Soluția se completează la 1000 ml, se 

filtrează, se sterilizează timp de 20 min., la 120C. Soluția este limpede, cu gust dulceag, fără miros şi incoloră, cu 

pH 4-6. Se prepară ex tempore. 

Soluția de clorură de sodiu 

Soluția perfuzabilă conține 9‰ clorură de sodiu. Clorura se dizolvă în 900 ml apă, se com-pletează la 1000 

ml, se filtrează în recipiente de sticlă sau plastic şi se sterilizează. Lichid limpede, incolor, gust sărat, pH 5,5-7. 

1000 ml soluție conțin 155 mEq Na + (fig. 7.20.). 

Fig. 7.20. Soluția perfuzabilă de clorură de sodiu 0,9% (Vetoflex). 

Soluție perfuzabilă Ringer (tipizată) 


Clorură de calciu 0,50 



Soluția se prepară prin dizolvarea clorurilor în 800 ml apă apirogenă proaspăt fiartă şi răcită, se 

completează la 1000 ml, se filtrează, se sterilizează. Lichid limpede, incolor, gust sărat, pH 5-7. 

Se prepară ex tempore. 

Soluția perfuzabilă Ringer lactată (tipizată) 


Clorură de calciu 0,5 


Lactat de sodiu 0,5 


Se prepară ca rețeta anterioară, dar, în plus, în cei 800 ml de apă apirogenă proaspăt fiartă se adaugă 

lactatul de sodiu sau cantitatea corespunzătoare de lactat de sodiu 20% (25ml), se completează cu apă la 1000ml, 

se filtrează şi se sterilizează. Se prepară ex tempore. 1000ml soluție 4 mEq K + , 4,6 mEq Ca + şi 147 mEq Na + (fig. 

7.21). 

Fig. 7.21. Soluția Calci Tad N 25 (Lohman Animal Health). 

Conține: gluconat de calciu 1,55, burogluconat de calciu 21,45g, hidroxid de calciu 0,66g, clorură de magneziu 

3,25g, dihidrogenaminoetil 0,3g, hidroxi-benzoat 0,10g – în pareze hipocalcemice, eclampsie, alergii la 

animalele de rentă şi câine. 

256


7.5.2.3. Perfuzii cu substanțe energetice şi reconstituante 

Procesele metabolice din organism solicită un suport energetic obținut prin 

transformarea substanțelor energogeneratoare din furaje (glucide, lipide, aminoacizi). 

În afară de apă şi electroliți, homeostazia organismelor are nevoie şi de un aport caloric, 

acesta fiind obținut în urma proceselor digestive care desfac moleculele de amidon în glucide 

simple, pe cele de lipide în acizi graşi şi pe cele de proteine în aminoacizi. În stări patologice, 

pentru a se aduce un aport caloric, se poate recurge la alimentația prin perfuzii. 

Caloriile 36 sunt rezultatul arderilor hidraților de carbon, a grăsimilor şi parțial din proteine 

ca urmare a oxidărilor care au loc în țesuturi şi în ficat. Nevoile energetice sunt în funcție de 

specie, talie, precum şi serviciul zilnic. 

Administrările unor substanțe nutritive prin perfuzii priveşte restabilirea cât mai rapidă a 

pacienților, ca aceştia să poată consuma furaje, în mod obişnuit. De obicei, aceste tratamente 

durează 1-3 zile, foarte rar, o săptămână. 

Exemple de perfuzii cu substanțe energetice şi reconstituante 

Manitol. Soluțiile oficinale sunt 5%, 10%, 20%. 

Manitolul se dizolvă la cald în 800ml. Soluția 50 ‰ este izotonică - “Soluția Fleig” 

Sorbitol - soluție oficinală 50g, 100g sau 400g la 1000ml. 

Glucoză - soluție perfuzabilă 5% 

Fructoză - 5,4g%, 10g%, 40g%; produsul industrial - fiole a 100ml sol. 20‰. 

Alcool şi fructoză 

Compoziția I II III IV 

Alcool 96° 40 40 55 55 

Fructoză 40 100 40 100 

Apă ad 1000 1000 1000 1000 

Alcool şi glucoză 

Compoziția I II III IV 

Alcool 50 100 50 100 

Glucoză 50 100 50 100 

Apă ad 1000 1000 1000 1000 

O soluție rehidratantă energetică – reconstituantă hipertonică, frecvent folosită în uzul 

veterinar, este D. Hydrat (Cadril) (fig. 7.22.). Acționează prin aport imediat de glucide şi 

restaurarea echilibrului elec-trolitic extracelular; cofeina este tonic general şi stimulant SNC. 

Fig. 7.22. D.Hydrat (Cadril) 

Conține: clorură de sodiu, bicarbonat de sodiu, zaharoză, glucoză şi cofeină. 

Perfuzii cu lipide 

Pentru a se compensa carența în lipide sau pentru a furniza organismului o sursă 

majoră de energie (lipidele au valoare energetică dublă față de glucide şi protide, respectiv 

9,3 cal față de 4,1-4,2 cal). 

De reținut că lipidele nu sunt eliminate ca atare prin rinichi, evitânduse astfel "depleția 

calorică”, comparativ cu soluțiile de glucide. 

36 1 calorie (cal.) este cantitatea de energie necesară pt. a ridica temperatura unui gram de apă cu 1° între 14,5 şi 15,5°; 1.000 

de calorii = 1 kilocalorie (Kcal.). 

257


De asemenea, emulsiile de lipide sunt lipsite practic de efecte osmotice, nu sunt iritante 

pentru endoteliul venos (aşa cum sunt soluțiile hipertonice). 

În mod uzual, realizarea preparatelor perfuzabile din grăsimi pt. administrarea venoasă 

ridică numeroase probleme de tehnică farmaceutică, pt. a obține dispersii de mare finețe şi 

stabilitate. 

Dispersiile insuficient de fin divizate pot duce la embolii, fiind greu metabolizate. 

Dimesiunile particulelor uleioase trebuie să fie de până la 0,5µm (dimensiuni apropiate 

de cele ale particulelor care apar în sânge, după consumul de lipide). 

Lipidele injectate sunt constituite din trigliceride, fosfolipide, colesterol, proteine, plasma 

având rolul de a hidroliza trigliceridele când acestea sunt cuplate la proteine. 

Această lipoproteinolipază (denumită şi "clearing factor") este strâns legată de prezența 

heparinei în sânge şi eliberează lipază tisulară. 

Din această cauză, o mare proporție din lipide este fixată în plămân (organ bogat în 

heparină). Lipidele utilizate sunt în mod uzual: 

- uleiul din semințe de bumbac, 

- uleiul de soia, 

- susan, 

- măsline (emulsii de tipul U/A). 

Emulgatorii folosiți trebuie să fie aleşi astfel încât să fie metabolizați în organism. 

Aceştia sunt de două categorii: 

- naturali: lecitine purificate şi hidrogenate parțial din soia sau in) şi 

- sintetici: monooleat de poliglicerol; polisorbați; derivați de polipropilen-polietilenglicolipluronici; 

rezine polietilenice de p-octilfenol-formaldehidă-tritoni). 

Emulsiile perfuzabile trebuie să fie stabile, atât la conservare (să nu separe sau să 

râncezească), cât şi la contactul cu alte componente adăugate în timpul administrării (la 

adăugarea de cantități egale de alcool etilic combinat sau de soluție molară de clorură de 

sodiu, emulsia trebuie să rămână intactă). Pentru conservarea soluțiilor se poate utiliza 

tocoferol. 

Emulsiile sunt condiționate în flacoane cu pereți siliconați, în atmosferă de azot, sau, în 

cazul în care sunt concentrate, în fiole de 25 ml, care se vor dilua în momentul administrărilor. 

Vâscozitatea lichidelor perfuzabile trebuie să fie de 1,5-2 cP. 

Emulsiile de lichide perfuzabile nu trebuie să producă modificări ale compoziției sângelui 

şi să nu aglutineze eritrocitele. 

Exemple de perfuzii cu lipide: 

Lipofundin 10% (Braun) 

se administrează în perfuzii lente şi are formula: 

Ulei de semințe de bumbac 100,0 

Sorbitol 50,0 

Fosfați din soia 7,5 

Dl - α - tocoferol 0,585 


Tabelul 7.13. 

Exemple de perfuzii cu emulsii de uleiuri vegetale 

Denumirea I II II IV 

Ulei de soia 100 g - - - 

Ulei de bumbac - 150 g - 100 - 150 g 

Ulei de susan - - 200 g - 

Lecitină de ou 12 g - - - 

Lecitină de soia hidrogenată - 12 g 2 g 15 g 

Pluronic F 68 - 3 g - - 

Sorbitol - - - 50 g 

Glicerol 25 g - - - 

Glucoză - 40 g 80 g - 

D.L. metionină - - 4 g - 

Apă până la 1000 ml 1000 ml 1000 ml 1000 ml 

Calorii / 1000 ml 1100 1600 - 1240 - 1650 

258


Perfuziile cu aminoacizi 

Medicația este constituită din amestecuri cu aminoacizi sub forma hidrolizatelor 

proteice 37 sau a asociațiilor de aminoacizi în stare pură. 

Dezavantajul preparatelor hidrolizate este compoziția neuniformă şi conținutul variabil de 

aminoacizi. Preparatele nu pot fi formulate individual, în funcție de necesitățile în aminoacizi 

ale organismului. Acest lucru poate determina apariția unor fenomene secundare (vertij, 

cefalee). 

La preparatele cu aminoacizi se pot asocia: electroliți, alcool, glucoză, sorbitol, vitamine 

şi alte componente, absolut necesare alimentației parenterale, concentrațiile uzuale fiind 

cuprinse între 5-10%. 

Viteza de perfuzare este mică (500-600ml în 3-4 ore), doza zilnică utilă fiind de 0,5- 

5g/kg corp, în funcție de specia animalului. 

Perfuziile cu aminoacizi puri 

Au avantajul că sunt formulate exact, asigurând o medicație mult mai exactă. Aceste 

preparate conțin obligatoriu aminoacizii esențial: 

- izoleucina, 

- leucina, 

- lizina, 

- metionina, 

- fenilalanina, 

- treonina, 

- triptofanul şi 

- valina, care nu pot fi sintetizați în organism. 

Lipsa doar a unui singur aminoacid induce modificări metabolice în defavoarea balanței 

azotate. De obicei, soluțiile conțin L-amino-acizi (levogiri) care sunt în întregime activi, dar şi 

forme racemice (amestecuri echimoleculare de forme dextrogire şi levogire). 

Alături de aminoacizii esențiali, în soluțiile cu aminoacizi se mai adăugă şi aminoacizi 

neesențiali: 

- alanină, 

- prolină, 

- glicină, 

- colină, 

- histidină etc. 

Proporția de preparare este de 1:2 (aminoacizi esențiali/neesențiali). 

Medicația cu aminoacizi este indicată în stările carențiale grave: carență în albumine, 

arsuri grave, post-operator, contraindicația majoră fiind: afecțiunile hepatice şi renale grave. 

Flacoanele sau pungile cu aminoacizi se folosesc o singură dată, ex-tempore. 

Exemple de perfuzii cu aminoacizi: 

Amigen - soluție apoasă care conține: hidrolizat de cazeină 5%, dextroză 5g%, 

metionină, triptofan, bisulfit de sodiu. 

Aminofusin - soluție perfuzabilă care conține: aminoacizi cristalizați puri, sorbitol, 

vitamine şi electroliți. 

Perfuzii cu soluții coloidale înlocuitoare de plasmă (Plasma espander) 

Pierderea masivă de sânge poate fi compensată cu ajutorul transfuziilor (injectarea 

directă de sânge din vena unui donator sănătos în vena bolnavului). 

În medicina veterinară, acest demers este foarte dificil şi însoțit de numeroase 

inconveniente: tehnica laborioasă, probabilitatea mare a incompatibilităților de grup sanguin, 

durata limitată de conservare a sângelui (20-30 zile). 

37 

Hidrolizatele proteice se obțin fie prin scindarea nezimatică a albuminelor (care în prezența enzimelor pancreatice se 

transformă parțial - 40-60%, restul albuminelor şi a peptidelor cu greutate mare fiind separat) fie prin hidroliză acidă (care duce 

la pierderea triptofanului şi degradări esențiale ale argininei, histidinei şi triptofanului şi care sunt adăugați ulterior în preparat). 

materialele prime utilizate pentru obținerea hidrolizatelor sunt: cazeina, lactalbumina, fibrina şi proteina musculară. 

259


Încercările de a înlocui sângele cu soluții de electroliți s-a lovit şi de inconvenientul 

eliminării lor foarte rapide. 

Soluțiile coloidale hidrofile au avantajul că realizează creşterea volumului plasmatic în 

mai mare măsură, decât cantitățile de lichid administrat, datorită atragerii plasmei capilare. 

Acest avantaj, la care se adaugă posibilitatea asocierii cu alți electroliți, fără pericolul 

incompatibilităților fizico-chimice şi de grup sanguin, a impus grupa coloizilor hidrofili 

înlocuitori de plasmă în terapeutica curentă. 

Condițiile esențiale care se impun acestor soluții sunt: să dea soluții coloidale cu efect 

osmotic comparabil cu al plasmei; să fie metabolizate în organism sau să aibă un ritm de 

eliminare convenabil (zile); să nu producă aglutinarea eritrocitelor şi să nu producă efecte 

antigenice. 

Exemple de perfuzii cu soluții înlocuitoare de plasmă 

Polivinilpirolidona (PVP) (cu greutate moleculară medie - 40.000) A fost prima substanță utilizată ca 

înlocuitor de plasmă. Vâscozitatea apropiată de cea a sângelui asigură menținerea lichidelor din patul vascular 

pentru o perioadă îndelungată. Polivinilpirolidona nu este metabolizată, eliminarea fiind foarte lentă. 

Soluțiile sunt utilizate izotonizate cu clorură de sodiu 5%. 

Dezavantajul major al PVP este faptul că poate conține fracțiuni cu greutate moleculară mai mare, acest 

lucru limitând repetarea administrărilor pentru perioadă îndelungată. 

Dextranul este un polizaharid, fiind cel mai utilizat înlocuitor de plasmă obținut pe calea biosintezei prin 

acțiunea enzimatică a microorganismelor (ex. Leuconostoc mesenteroides) cultivate pe medii cu zaharoză 38 . 

Se cunosc două tipuri de dextran macromolecular: cu greutatea moleculară 70.000 (Macrodex), respectiv 

40.000 (Rheamacrodex) realizate de firma Pharmacia. 

Produsul autohton corespunzător Macrodex-ului este Dextran 70, care conține 60g dextran (G.M.=70.000), 

9g clorură de sodiu (pentru izotonizare) şi apă distilată ad. 1.000, condiționat în flacoane de 500ml. Produsul nu 

este toxic şi, în general, nu dă reacții alergice. 

Utilizarea majoră este în hipovolemiile dramatice, şocuri şi după pierderi masive de lichide (consecutiv 

arsurilor). Se conservă ferit de îngheț şi lumină. 

Gelatina. Se utilizează cea cu greutate moleculară de 30.000, în concentrații de 4-6%. 

Dezavantajele majore ale gelatinei sunt: deprimarea sintezei proteice, antigenitatea, efectul 

pseudoalgutinant şi efect hemodinamic redus (24 ore). Tendința de a gelifica impune încălzirea la 40°C înainte de 

administrare. 

Produsul românesc este Marisang (soluție de gelatină modificată şi parțial hidrolizată). 

Alginatul de sodiu. Are greutate moleculară de aproximativ 15.000 şi este utilizat în concentrații de 0,3%. 

Izotonizarea este făcută cu glucoză 5g%, în apă caldă. 

Albumina serică. Se poate obține din serul, plasma sau sângele animalelor în concentrații de 5-20% şi este 

netoxică. Albumina serică este un substituent de plasmă care se administrează în perfuzii lente. 

Gamaglobulinele. Se pot prepara din ser sau plasmă animală şi se utilizează ca preparat imunitar. 

Conferă imunitate pasivă 4-6 săptămâni animalelor slăbite sau după boli infecțioase. 

Administrarea se face strict intramuscular. 

Lichide pentru dializă peritoneală şi hemodializă. 

Lichidele pentru dializă peritoneală sunt soluții de electroliți administrate în cantități mari (2-3 litri), la 

temperatura corpului, în cavitatea peritoneală 39 , după care acestea vor fi eliminate. 

Se pot elimina: apă, electroliți, uree, substanțe rezultate din metabolism, medicamente, dar şi unele 

substanțe toxice. 

Lichidele peritoneale trebuie să conțină toți electroliții sângelui şi să aibă aceeaşi tonicitate pentru ca 

peritoneul să fie permisiv schimburilor. 

Aceste schimburi vor avea loc până la echilibrul osmotic. 

Menținerea lichidelor în cavitatea peritoneală este de 30-60 minute, în 24 de ore putându-se 

administra până la 20-40litri în funcție de specie. 

Soluțiile pentru hemodializă. Sunt denumite şi "soluții pentru rinichi artificial" (hemodializor) şi sunt 

utilizate în cazurile de anurie (urmarea insuficienței renale), în intoxicații grave, în general, în cazurile unde este 

necesară epurarea sângelui. 

Hemodializorul este prevăzut cu o membrană semipermeabilă care permite dializă extra-corporală. 

Sângele este pus în contact cu soluții de polielectroliți cu conținut asemănător plasmei sanguine. 

Prin membrană, se vor petrece schimburi între substanțele din plasma sanguină şi soluția pentru rinichiul 

artificial. Cantitățile pentru dializă sunt de ordinul sutelor de litri în funcție de specie. 

38 În prima fază, zaharoza este scindată în glucoză şi fructoză, apoi fructoza va fi polimerizată, formând macromolecule cu lanț 

lung. Va rezulta dextran brut insolubil (cu greutatea moleculară = 1.000.000), care va fi supus hidrolizei, obținându-se diferite 

fracțiuni cu greutăți moleculare convenabile. 

39 Peritoneul se comportă ca o membrană semipermeabilă care în contact cu lichidele permite difuzarea acestora. 

260


Perfuzie de dextran - Infusio dextrani 

Dextran (G.M. 40.000) 100,0 

Glucoză 50,0 



Perfuzie complexă cu dextran (tipizată) 

Dextran (G.M. 40.000) 40,0 

Sorbitol 20,0 

Rutină 0,3 

Acid ascorbic 0,3 

Na + (125 mEq/l) 2,87 

K + (5 mEq/l) 0,20 

Cl - (90 mEq/l) 3,19 

Acetat (40 mEg/l) 2,36 


Marisang - produs românesc - soluție de gelatină modificată şi parțial hidrolizată cu 

greutate moleculară medie 30.000. 

Gelofusine - gelatină parțial hidrolizată 4%, clorură de sodiu 0,85% şi 0,5% clorură de 

calciu. 

Perfuziile medicamentoase 

În situațiile în care viteza de eliminare a medicamentelor este mare, concentrațiile 

terapeutice din sânge nu se pot realiza, fiind necesară perfuzia. 

De asemenea, medicamentele care nu sunt bine tolerate pe cale orală pot fi 

administrate pe cale perfuzabilă. 

Acest tip de administrare este specific medicinii umane, cel mai adesea această cale de 

administrare fiind aleasă în cazul terapiei antituberculoase cu amilazină şi PAS-sodic (paminosalicilat 

de sodiu). 

În medicina veterinară, această cale ar putea fi aleasă concomitent cu alte perfuzii prin 

introducerea lor în flacoane, fără a mai face injectări în plus (vitamine, hormoni). 

7.5.3. Soluțiile oftalmice (oculenta, oculostillae, collyrie oculoguttae 40 ) 

Colirele sunt conform Farmacopeei Române "preparate farmaceutice lichide sterile 

apoase sau uleioase destinate tratamentului sau diagnosticării bolilor de ochi". 

Colirele se pot prepara sub formă de soluții, emulsii sau suspensii. 

Sub denumirea de colire sunt incluse şi băile oculare (apele pentru ochi) aplicate destul 

de rar în medicina veterinară. 

Sunt soluții care conțin concentrații mici de substanțe active şi sunt folosite pentru 

spălarea globului ocular şi a conjunctivei, având un efect calmant decongestionant sau 

astringent. În medicina veterinară au aplicare în tratamentul telaziozei (parazitoză a ochiului) 

(fig. 7.23.). 

Fig. 7.23. Loțiunea oculară sterilă Ocryl (T.V.M.) 

Conține: clorură de benzalconiu 7mg, albastru de metilen 0,1mg, esență de trandafir şi excipient la 100ml. 

Utilizat pentru curățirea fiziologică a ochilor şi a pupilei la câine, pisică şi cal. 

40 

Picăturile pentru ochi sunt preparate apoase sau uleioase (foarte rar, suspensii) destinate tratamentului afecțiunilor ochiului, 

pupilei, conjunctivei sau corneei, prin aplicări repetate. Colirele se pot clasifica după starea de agregare: gazoase, lichide, moi şi 

solide (cu aplicare exclusivă în medicina veterinară, acestea sunt pulberi extrafine suflate în ochi sau creioanele oftalmice). 

261


Tratamentul afecțiunilor oculare implică cunoştințe despre globul ocular şi anexele sale: 

Globul ocular este segmentul periferic al analizorului vizual, fiind în legătură cu scoarța 

cerebrală prin fasciculul optic. 

Ochiul este format din trei membrane suprapuse: 

- tunica externă (formată din sclerotică şi cornee); 

- tunica mijlocie (corpul ciliar, coroidal şi irisul); 

- tunica internă sau retina (care conține retina propriu-zisă, ciliară şi iriantă). 

Tratamentele zonelor oculare în medicina veterinară se referă la: 

- tunica externă a globului ocular, 

- conjunctivă şi 

- aparatul lacrimal, care sunt cel mai adesea sediul infecțiilor sau suferă lezionări relativ 

frecvente. 

Conjunctiva acoperă partea anterioară a globului ocular şi partea internă a pleoapelor. 

Caracterul de membrană mucoasă este dată de glandele diferite conținute. 

Aparatul lacrimal este format din glanda lacrimală situată în unghiul extern al orbitei (pleoapa 

superioară) sub conjunctivă. 

Sclerotica, de obicei, albă, de natură conjunctivă, conține un pachet de vase şi nervi. 

În partea anterioară, sclerotica este întreruptă şi continuată de cornee, mai bombată, de natură 

epitelioconjunctivă, care abundă în terminații nervoase care ajung până în epiteliul exterior. 

Umoarea apoasă se află sub cornee şi ocupă cavitatea dintre cornee şi cristalin. 

Umoarea apoasă are indicele de refracție de 1,337. 

Umoarea sticloasă este situată între cristalin şi retină şi are indicele de refracție de 1,338. 

Tratamentele oculare sunt exclusiv tratamente locale, deoarece corneea nu beneficiază 

de vase sanguine, iar sclerotica este irigată foarte slab. 

În acest fel, concentrațiile principiilor active aduse ochiului de sânge, ca urmare a 

tratamentelor generale, sunt foarte mici pentru a asigura efecte terapeutice. 

De asemenea, nu trebuie omis nici faptul că fluxul lacrimal (care este mult amplificat în 

cazurile de inflamație şi iritare ale ochiului) va îndepărta rapid principiile active instilate în 

sacul conjunctival. 

În condiții normale, soluțiile oftalmice care staționează în sacul conjunctival 4-5 minute, 

durata această putând fi prelungită destul de mult prin mărirea vâscozității soluțiilor. 

Mai mult, se cunoaşte că 15-20% din substanța activă care pătrunde în cornee va difuza 

în sclerotică şi nu va ajunge în camera anterioară. 

Acest fapt impune mărirea concentrației substanței active, în aşa fel încât în puține 

picături să se afle cantitatea terapeutică optimă (evitându-se, pe cât posibil, sensibilitatea 41 

nervoasă a ochiului). 

Pătrunderea prin cornee a substanțelor active este strâns legată de starea de ionizare a 

acestora în soluții, de caracterul lor hidrofil sau lipofil şi, nu în ultimul rând, de mărimea 

moleculelor. 

Terapia locală prezintă avantajul unei acțiuni rapide şi directe cu concentrații mici de 

medicamente. 

Uzual, colirele sunt preparate multidoze, condițiile pentru ca să fie bine suportate de 

ochi fiind următoarele: 

- să fie limpezi, 

- să fie izotone, 

- să asigure stabilitatea fizico-chimică a principiilor activi şi a adjuvanților, 

- să aibă o bună toleranță fiziologică şi 

- să asigure sterilitatea şi conservabilitatea. 

Prepararea colirelor 

Condițiile cerute la prepararea colirelor sunt identice cu cele cerute şi pentru prepararea 

soluțiilor injectabile. Solventul uzual este apa distilată, proaspăt fiartă şi sterilă. 

În afară de apă, se mai poate folosi şi ulei de floarea soarelui neutralizat. 

Farmacopeea mai recomandă şi alte vehicule, cele mai uzuale fiind: 

41 Zonele de sensibilitate nervoasă cele mai importante sunt corneea şi sclerotica. 

262


Soluția izotonică de acid boric (pH 5) 

Acid boric 1,9 

Sol. de borat fenilmercuric 2% 2,0 

Apă distilată ad. 100,0 

Acidul boric se dizolvă la fierbere în 90 ml apă, după răcire se adaugă soluția de borat fenilmercuric se 

completează la 100 g şi se filtrează. 

Soluție oftalmică 

Acid boric 1,22 


Tetraborat de sodiu 0,13 

Borat fenil mercuric 0,2% 1,0 


Soluția are pH 6,8, este izotonică cu lichidul lacrimal şi se foloseşte atunci când substanța activă este 

prescrisă sub 1% şi este stabilă la acest pH. 

Soluțiile oftalmice apoase se prepară prin dizolvarea substanțelor în apa distilată 

proaspăt fiartă şi răcită, în soluții izotonice sau soluții tampon, după care se filtrează şi se 

sterilizează. 

Soluțiile oftalmice uleioase se prepară în condiții aseptice prin dizolvarea substanțelor 

medicamentoase în ulei de floarea soarelui neutralizat şi sterilizat. 

Substanțele medicamentoase folosite la prepararea suspensiilor trebuie să fie fin 

pulverizate pentru a obține particule de cel mult 50nm. 

Prepararea colirelor trebuie să respecte condiții riguroase: 

Condiții tehnice 

Colirele sunt expediate în flacoane picătoare sau flacoane obişnuite când sunt însoțite 

de un instilator. Flacoanele pot fi închise cu dopuri speciale care prin răsturnare permit 

obținerea de picături. 

Limpiditatea 

Este esențial ca soluțiile oftalmice să fie limpezi, atât după obținerea soluției, cât şi după 

sterilizare sau în timpul conservării. 

Claritatea soluțiilor este dată de calitatea substanțelor active, de solvenți şi chiar de 

calitatea ambalajelor din sticlă sau din material plastic. 

Alegerea celor mai potrivite soluții tampon, izotonizante sau conservante, vor evita 

incompatibilitățile. Filtrarea este foarte importantă în claritatea soluțiilor oftalmice, evitându-se 

eventualele iritații provocate de suspensiile mecanice. 

Ineficacitatea produselor oftalmice se poate datora, fie unui pH slab acid sau slab alcalin 

al soluției, fie unei diferențe de concentrație moleculară dintre lichidul lacrimal şi soluția 

oftalmică. 

Aceste deficiențe pot antrena iritația mucoasei oculare şi înlăturarea soluției oftalmice de 

către lichidul lacrimal, înainte de apariția efectului terapeutic sau acțiunii asupra germenilor 

prezenți pe mucoase. Majoritatea acestor deficiențe se datorează defecțiunilor de tehnică 

farmaceutică, legate în special de: 

• alegerea unui vehicul, excipient sau tehnică de lucru, care trebuie să asigure 

stabilitatea componentelor şi să evite incompatibilitățile; 

• ajustarea pH-ului, pentru a fi bine tolerate de către conjunctivă şi cornee; 

• realizarea unor divizări foarte fine, pentru o dispersare cât mai omogenă în bazele de 

excipient; 

• izotonizarea soluțiilor apoase; 

• asigurarea unei sterilizări corespunzătoare a preparatelor. 

Tonicitatea soluțiilor oftalmice 

Colirele sunt izotonice atunci când posedă aceeaşi presiune osmotică precum lichidul 

lacrimal. 

Presiunea osmotică a lichidului lacrimal este egală cu cea a clorurii de sodiu 0,9% (deci 

aceeaşi presiune osmotică cu a sângelui). 

263


Soluțiile hipotone pot provoca senzația de usturime şi durere, datorită iritării membranei 

oculare. Aceeaşi senzație se poate realiza şi prin administrările de soluții hipertone, deoarece 

ochiul nu are posibilitatea de a egala presiunea osmotică a unei cantități mai mari de lichid 42 

Farmacopeea Română prevede ca, atunci când cantitatea de substanță activă este sub 

1%, soluția oftalmică să se obțină prin dizolvarea substanței active în soluțiile izotonice de 

acid boric sau în dizolvantul pentru soluții oftalmice. 

Atunci când cantitatea de substanță activă depăşeşte 1%, izotonizarea se va face la fel 

ca pentru "Injectiones". Izotonizările se fac cu clorură de sodiu. În cazul în care aceasta este 

contraindicată se poate folosi nitratul de sodiu, de potasiu, glucoza sau diferite soluții tampon 

(când se realizează în acelaşi timp pH optim). 

pH-ul soluțiilor oftalmice 

Pentru a fi uşor tolerate pe lângă izotonie se mai impune şi condiția de izohidrie. 

Lichidul lacrimal are pH-ul cuprins între 7,3 şi 7,8, în funcție de specia animalului. pH-ul 

ideal cerut este 7,4. 

Ochiul poate suporta destul de uşor soluțiile care au pH-ul cuprins între 6,5-7,4, de 

aceea pH-ul soluțiilor oftalmice se recomandă a fi condiționat între aceste limite. 

Este de reținut că nu se poate realiza un pH uniform pentru toate colirele, deoarece nu 

toate substanțele active sunt stabile la aceste pH-uri (colirele cu săruri de alcaloizi reclamă 

mediu acid). În aceste situații, este necesar să se asigure un echilibru satisfăcător stabilitate - 

acțiune fiziologică -tolerabilitate. 

Soluțiile tampon sunt dictate în funcție de substanțele active cu care se asociază: soluții 

de acid boric (pentru pH=5); soluții tampon de fosfați (pentru pH 5,7-7,6) (tab. 7.14.). 

Vâscozitatea soluțiilor oftalmice 

Vâscozitatea crescută a colirelor se poate realiza prin adăugarea de substanțe 

macromoleculare hidrofile într-un vehicul apos (gelatină soluție 3%, metilceluloză, mucilagii 

0,5-1,5%, polietileglicol, polivinilpirolidonă). 

Substanțele macromoleculare imprimă colirelor acțiune lubrifiantă, identică cu a 

mucusului conjunctival, şi măresc timpul de contact al substanțelor active cu corneea. 

Sterilizarea soluțiilor oftalmice 

Epiteliul corneean este o bună barieră fiziologică față de infecții, deci poate suporta 

soluții nesterile. 

Situația însă se schimbă în cazul lezionării corneei când soluții oftalmice nesterile pot 

provoca accidente grave. 

F.R. prevede ca soluțiile oftalmice care se aplică o singură dată să se sterilizeze, iar 

cele constituite din mai multe doze trebuie să conțină substanțe cu activitate bactericidă şi 

fungicidă în concentrațiile necesare pentru a asigura sterilitatea preparatelor pe toată durata 

tratamentului. 

Valori Ph recomandabile pentru asigurarea stabilității toleranței şi eficacității (F.R. IX, X) 

pH Soluții 

6,4-6,5 sulfat de atropină, bromhidrat de atropină, scopolamină, penicilină 

6,3 nitrat de argint, sulfat de zinc, etilhidrocupreină 

6,05 clorhidrat de: amilocaină, cocaină, efedrină, procaină, salicilat de ezerină, rezorcină 

5 săruri de adrenalină, dionină, pantocaină, prostigumină 

42 

S-a constat că, totuşi, corneea (deşi este țesutul cel mai sensibil la durere) nu necesită izotonie strictă. 

De asemenea, s-a constat că ochiul suportă, totuşi, mai bine soluțiile hipertonice, decât pe cele hipotonice. 

264 

Tabelul 7.14. 

Sterilizarea preparatelor se face: 

- la cald (cu aer cald în etuve, 2-3 ore la 160-140°C, vapori sub presiune, la autoclav 20 

- 30 minute la 120 -115°C; încălziri repetate în băi de apă în autoclave, lăsând deschis 

robinetul de evacuare al vaporilor); 

- prin filtrare, în cazul substanțelor active termolabile, toate operațiunile premergătoare 

realizându-se aseptic.


Conservarea soluțiilor oftalmice 

Evitarea contaminării se face prin adăugarea conservanților în concentrații care să 

asigure distrugerea florei microbiene care poate contamina soluțiile la preparare sau în timpul 

utilizărilor. 

Cele mai utilizate substanțe conservante sunt: 

- clorura de benzalconiu: 1 : 10.000 - 1: 50.000; 

- mertiolatul de sodiu: 0,01-0,001%; 

- clorhexidina: 1 : 15.000-1:50.000, are avantajul că nefiind tensioactivă 

este inofensivă pentru ochi; 

- sărurile de mercur, care au dezavantajul că se acumulează în cazul aplicărilor multiple: 

- borat fenilmercuric: 1 : 50.000 - 1: 100.000 sol. apoasă 0,2%; 

- acetat fenilmercuric 1 : 600 sol. aposă; 

- nitrat fenilmercuric 1 : 1.500, sol. apoasă; 

- nipaginul şi nipasolul, 1 : 2.000 

- alcoolul feniletilic (0,9%) în apă; 

Termenul de valabilitate 

Soluțiile oftalmice oficinale se păstrează în farmacie timp de 2 luni. 

Se recomandă ca termene de valabilitate: 

• 12 zile, pentru soluțiile oftalmice de cloramfenicol, 

• 30 de zile, pentru solventul soluțiilor oftalmice, 

• 24 de ore, pentru băile oculare (de la deschiderea recipienților) până la 3 zile. 

• 5 ani, pentru produsele tipizate. 

În cursul preparărilor de soluții oftalmice, pentru uzul veterinar, pot să apară 

incompatibilitățile (7.15.). Cei mai uzuali sunt: azotații, proteinații şi vitelinații. 

Colirele cu complecşi coloidali se prepară aseptic, deoarece nu se pot steriliza (căldura 

precipitând suportul coloidal 43 ). 

De asemenea, colirele cu complecşi coloidali nu se pot izotoniza cu clorură de sodiu, 

datorită clorurii de argint insolubile. 

Pe de altă parte clorura de sodiu ca electrolit modifică structura coloidală a complecşilor. 

Totuşi, există posibilitatea izotonizării cu azotat de sodiu (care nu coagulează coloidul). 

Tabelul 7.15. 

Incompatibilitățile soluțiilor oftalmice cel mai frecvent întâlnite şi care trebuie evitate 

(Sinteză Cristina) 

Substanța Incompatibil cu 

nitrat de argint 

halogenii, fosfații, borax (din principii active, izotonizare, stabilizanți, soluții 

tampon), lumină (reduceri) 

argirol, protargol, colargol electroliți (floculare) 

albastru de metilen electroliți (floculare) 

sulfamide (săruri) pH sub 8,2 (precipitare) 

mercurocrom substanțe cu reacție acidă, cu excepția acidului boric (precipitare) 

ezerină şi săruri oxidanți formarea oxiezerinei, ce se-nlătură prin adăugarea sulfitului de sodiu 1% 

hiposulfiți substanțe acide (precipită sulful) 

penicilină glicerină, glicol, reacție acidă sau alcalină (se tamponează la pH 6,3 - 6,8); căldură 

Compuşii de argint 

Colirul cu azotat de argint 1% 

Azotatul de argint şi azotatul de sodiu se dizolvă în 90 g apă distilată, se completează la 100 g şi se 

filtrează. pH-ul optim, care asigură stabilitatea colirului, este 6,3. Se eliberează în flacoane colorate, se prepară extempore. 

Colirul cu protargol 

Soluția se prepară 5%. Apa distilată fiartă şi răcită se pune în contact cu protargolul (se prepară fără a 

amesteca), se lasă 30 de minute, apoi soluția se transfuzează într-o sticlă brună, neutră, sterilă. 

Pentru izotonizare se poate utiliza glucoza 4,4% sau azotatul de sodiu 1,38%. 

Soluțiile de protargol nu se filtrează deoarece coloidul este reținut prin porii filtrului, prin capilaritate şi 

adsorbție. Se va menține la întuneric soluția fiind fotosensibilă. 

Se întrebuințează în tratamentul conjunctivitelor, oftalmii purulente, blefarite. 

43 

Complecşii coloidali de argint nu se pot înlocui între ei, deoarece conținutul de argint (metalic) variază (argint proteic 8%, 

argint coloidal 70%, argint nucleinic 10%, vitelinat 20%). 

265


Colirul cu argirol (vitelinat de argint) 

Soluția oftalmică de argirol se prepară 5%. Vitelinatul de argint se presară deasupra apei şi se lasă în 

repaus 30 de minute. Soluția se poate filtra prin vată şi tifon, obținându-se o soluție neutră sau uşor alcalină (pH 

optim 6,8). Nu se impune adăugarea de substanțe tampon, dar se pot adăuga substanțe conservante (nipagin, 

nipasol) în asociere cu substanțe antiseptice (clorcrezol). 

Argirolul are proprietăți şi utilizări asemănătoare cu protargolul, însă este mai puțin iritant pentru țesut. 

Colir cu colargol (argint coloidal) 

Soluțiile se utilizează în oftalmologie în con-centrații de 1-5%. 

Soluția oftalmică de colargol se prepară aseptic. 

Peste colargolul cântărit se adaugă apă fiartă şi răcită şi se lasă 30 de minute în repaus. 

Se filtrează prin vată. Se utilizează la fel ca soluțiile anterioare. 

Compuşii de zinc 

Colirul cu sulfatul de zinc 

Soluția oftalmică (F.R. X) se prepară din: sulfat de zinc 0,25, acetat de sodiu 0,50; clorură de sodiu 0,70, 

soluție de borat fenilmercuric 1ml, apă până la 100ml. 

Se dizolvă substanțele solide 44 , în 90 ml apă proaspăt fiartă şi răcită se adaugă sol. de borat fenilmercuric, 

se completează, se lasă în repaus 60 min. după care se filtrează. 

Soluțiile de sulfat de zinc 0,25-0,50% depun precipitat la scurt timp după preparare (7-8 zile), precipitatul 

fiind format din microorganismele care se dezvoltă în colirul cu sulfat de zinc. 

Din această cauză soluțiile de sulfat de zinc se prepară ex-tempore în cantități mici. 

Soluțiile obținute au gust sărat, metalic, slab astringent, şi sunt inodore. 

Se foloseşte ca astringent şi medicament de elecție în afecțiunile cauzate de Diplococcus conjunctivitis. 

Alți compuşi 

Colirul cu rezorcinol 

Farmacopeea Română recomandă asocierea: rezorcinol 1,0; acid boric 1,3; soluție de borat fenilmercuric 

0,5ml, apă până la 100. 

Acidul boric se dizolvă în 80 g apă la fierbere, după răcire se adaugă rezorcinolul şi soluția de borat 

fenilmercuric; se completează şi se filtrează. 

Va rezulta o soluție limpede incoloră 45 , cu pH de 5,3-5,7. 

Rezorcinolul este foarte solubil în apă, cu reacție foarte slabă acidă. 

Soluțiile sunt fotosensibile, de aceea se eliberează în flacoane colorate. În prezența acidului boric (pH 5,0) 

se obține o soluție izotonică. Se poate utiliza ca antiseptic. 

Colire cu sulfamide 

Sulfamidele, agenți antibacterieni cu activitate împotriva bacteriilor Gram pozitive (Streptococcus spp.; 

Pneumococcus spp.; Staphylococcus spp. etc.) şi Gram negative (Gonococcus spp.; Meningococcus spp. etc). 

Cel mai des folosite sulfamide în practica oftalmologică curentă sunt: sulfacetamida, sulfatiazolul, 

sulfamerazina, sulfadiazina, sub forma sărurilor sodice (forme solubile), dar care au dezavantajul că imprimă un pH 

alcalin. La prepararea lor, pH-ul favorabil stabilității se menține folosind soluții tampon. 

Asocierea cu ureea măreşte puterea bactericidă a sulfamidelor hidrosolubile şi are în plus şi acțiune 

antioxidantă şi de amplificare a penetrării sulfacetamidei sodice prin cornee. 

Soluția este limpede, alb-gălbuie, cu pH 7-8, puternic hipertonă, dar neiritantă. 

Se utilizează ca soluții bacteriostatice față de germenii sensibili (agenți ai infecțiilor conjunctivale de diferite 

etiologii). Soluțiile sunt sensibile la lumină, de aceea se păstrează ferite de lumină, în sticle colorate, bine închise, 

la loc răcoros. 

Colire săruri de alcaloizi 

La prepararea soluțiilor oftalmice cu alca-loizi, se utilizează sărurile hidrosolubile. 

Sărurile de alcaloizi au stabilitate maximă la pH acid, pH la care soluțiile sunt iritante şi au acțiune fiziologică 

redusă. Din această cauză, prepararea soluțiilor oftalmice cu săruri de alcaloizi reclamă ajustarea până la valori ale 

pH-ului care să asigure echilibrul între tolerabilitate - acțiune fiziologică - stabilitate. 

De aceea se apelează la diferite sisteme tampon care să aducă pH-ul la 6,5-7 pentru asigurarea stabilității 

chimice, acțiunii optime şi toleranței locale crescute. 

Dintre sărurile de alcaloizi mai importante pentru medicina veterinară, amintim: soluția oftalmică de atropină 

1%; ezerină (fizostigmină) 0,2% şi pilocarpină 2%. 

44 Sulfatul de zinc este efervescent, cristalizează cu 7 molecule de apă. 

De aceea se recomandă ca sulfatul de zinc să fie menținut 4 ore la 170°C. 

Sulfatul de zinc în soluție apoasă disociază. 

La pH 5,5 soluția este foarte iritantă pentru conjunctivă, de aceea este necesară tamponarea cu acetat de sodiu, care în 

prezența sulfatului de zinc formează un acetat de zinc uşor solubil, care are pH 6.3-6,5. 

Efectele iritante ale colirului se pot datora şi diferenței de presiune osmotică (ceea ce reclamă izotonizarea cu clorură de sodiu). 

45 Se poate accepta o colorație slabă care nu trebuie să fie mai intensă decât un etalon preparat din 0,1 ml KO + 0,15 ml Fe şi 

apă la 5 ml 

266


Colire cu antibiotice 

Cele mai utilizate antibiotice în soluțiile oftalmice veterinare sunt: etc. 

Alegerea antibioticului celui mai cloramfenicolul, bacitracina, tetraciclinele, streptomicina şi neomicina. 

Alegerea antibioticului se face în funcție de natura infecției oculare, sensibilitatea la antibiotic sau de 

rezistența microorganismelor la antibiotice. 

Prepararea colirelor 

Impune respectarea condițiilor de igienă a vaselor, aparaturii, folosirea excipienților 

adecvați, adausul de soluții tampon şi conservanți. 

Fiecare soluție de antibiotic prezintă caractere diferite, legate de stabilitate, solubilitate, 

activitatea optimă la un anumit pH, termolabilitatea şi reactivitatea față de enzime sau 

substanțele chimice. În categoria soluțiilor oftalmice, mai amintim: 

- apele oftalmice, 

- soluțiile oftalmice vâscoase, 

- suspensiile oftalmice şi 

- colirele uleioase. 

Apele oftalmice 

Sunt soluții diluate pentru spălarea ochilor, care se administrează călduțe cu ajutorul 

unui pahar special sau prin aspersare uşoară (în medicina veterinară). 

Apele oftalmice, în medicina veterinară, sunt preparate având la bază bicarbonat de 

sodiu, borax, acid boric, acetat de amoniu, apă de Foenicul, soluții antiparazitare sau 

antimicotice. 

Soluțiile pentru spălături oculare nu trebuie să conțină particule în suspensie şi se 

prepară aseptic. 

La preparare, se va avea în vedere importanța pH-ului şi faptul ca soluțiile trebuie să fie 

izotone, deoarece în contact prelungit cu mucoasa oculară nu pot fi influențate de sistemul 

tampon lacrimal. 

Se recomandă ca aceste soluții să conțină un conservant (dacă substanța activă nu are 

calități bactericide). 

Soluțiile oftalmice vâscoase 

Sunt utilizate doar pentru medicina umană, ca soluții vâscoase pentru lentilele de 

contact (gonioscopie) sau ca lacrimi artificiale (oculoguttae viscosa) destinate pentru a înlocui 

lichidul lacrimal în cazurile când secreția lacrimală este insuficientă. 

Suspensiile oftalmice 

Acestea se folosesc în medicația oftalmologică, sub formă de picături, după o prealabilă 

agitare a flaconului. 

Substanțele active trebuie aduse la un grad de finețe avansat, dimensiunea fiind 

esențială pentru stabilitatea şi calitățile fiziologice ale produselor. 

Pentru stabilizare, se utilizează cel mai adesea agenți de dispersare din categoria 

compuşilor macromoleculari hidrofili. 

Eliberarea suspensiilor se face cu eticheta: "A se agita înainte de folosire". 

Suspensia oftalmică cea mai utilizată în medicina veterinară este: 

Suspensia oftalmică de hidrocortizon acetat: 

Hidrocortizon acetat 1,0 

Carboximetil celuloză sodică 0,5 

Polivinilpirolidonă 1,0 

Citrat trisodic 0,1 

Borat fenilmercuric 2‰ 1ml 

Apă până la 100ml 

Se va dizolva citratul de sodiu în apă; se filtrează şi se divide. 

În prima parte se va dispersa carboximetil celuloza sodică, iar în cea de a doua se va dizolva 

polivinilpirolidona. Soluțiile se vor reuni. 

Hidrocortizonul se va tritura cu o porțiune din vehicul, suspensia obținută diluându-se cu restul de solvent. 

În final, se va adăuga soluția de borat fenilmercuric. Suspensia se va omogeniza uşor. 

267


268 

Tabelul 7.16. 

Cantitățile necesare de sare alcaloid pt. colire uleioase care să conțină 1% alcaloid bază (F.R. IX, X) 

Sare alcaloid Cantitatea (g) 

Atropină sulfurică 1,20 

Cocaină clorhidrică 1,12 

Eterină salicilică 1,50 

Morfină clorhidrică 1,32 

Pilocarpina clorhidrică 1,18 

Pilocarpina nitrică 1,32 

Se eliberează în flacoane de sticlă colorate, bine închise şi etichetate. Se prepară extempore. 

Colirele uleioase 

De obicei, sub formă de colire uleioase se prescriu alcaloizi şi se prepară prin dizolvarea 

alcaloidului bază în ulei. 

În cazul în care alcaloidul bază nu se găseşte în farmacie gata preparat, acesta se 

poate obține prin extracție în eter, printr-o soluție apoasă a sării alcaloidului, alcalinizată cu 

soluții de hidroxid de sodiu. 

7.5.4. Aerosolii medicamentoşi (Nebulogena, Nebulae, Inhalosum) 

Aerosolii sunt particule foarte fine, solide sau lichide, destinate aplicării pe căile 

respiratorii, piele sau mucoase, sub formă de picături fine, dispersate cu ajutorul unor 

dispozitive speciale. 

Importanța aerosolilor medicamentoşi a fost sesizată încă din primul deceniu al secolului 

nostru, importanța acestei forme medicamentoase fiind reflectată prin oficializarea în aproape 

toate farmacopeele importante. upă domeniile de utilizare, aerosolii farmaceutici pot fi 

clasificați în: 

• aerosoli pentru căile respiratorii, 

• aerosoli utilizați în dermatologie, 

• aerosoli anestezici etc. 

Dependent de numărul fazelor componente se cunosc: 

• aerosoli 

• bifazici 

• trifazici. 

După modul de preparare se clasifică în: 

• aerosoli de dispersie sau 

• de condensare. 

În condiții naturale (fumul, norii, ceața), ca şi în mod artificial, aerosolii iau naştere prin 

dispersare sau condensare. 

Gradul de dispersie al majorității aerosolilor este sub cel al sistemelor coloidale (D=10 3 - 

10 5 x cm -1 ). Mărimea particulelor dispersate ale aerosolilor medicamentoşi este de la 0,01- 

1µm, până la câteva zeci de micrometri. 

7.5.4.1. Aerosolii pentru căile respiratorii 

Aerosolii destinați căilor respiratorii sunt denumiți şi aerosoli de inhalație. 

Se consideră că introducerea de medicamente sub formă de particule cu diametrul între 

2 şi 20µm, poate asigura efecte terapeutice optime. 

Administrarea de medicamente sub formă de aerosoli poate duce la un efect asupra 

mucoaselor, musculaturii sau florei bacteriene din căile respiratorii (efect local). 

Aerosolii pot fi folosiți şi pentru a obține efecte sistemice (substanțele active pătrund din 

circulația sanguină pulmonară, în cordul drept şi apoi în sistemul arterial, răspunsul terapeutic 

fiind rapid).


Avantajele administrărilor de aerosoli: 

• aerosolii destinați căii interne asigură o administrare mai comodă comparativ cu căile 

parenterale; 

• substanțele active evită bariera digestivă şi pe cea hepatică; 

• rata absorbției aerosolilor de către tractul respirator este mai mare, comparativ cu cea 

obținută pe cale parenterală (i.v.). 

• suprafața pulmonară mare care vine în contact cu substanțele active, grosimea foarte 

mică a pereților alveolelor pulmonare (0,005-0,007µm) permit o penetrare foarte uşoară; 

• administrările pe cale aeroforă a aerosolilor permite doze mai reduse de substanță 

activă, comparativ cu alte căi de administrare; 

• prin asigurarea unui anumit grad de dispersie al substanțelor active se poate dirija 

acțiunea la diferite “etaje” ale căilor respiratorii; 

• administrările de aerosoli se fac fără contact, fără risc de contaminare, sunt rapide, 

deci, practice. 

Dezavantajele aerosoloterapiei 

• necesitatea utilizării unei aparaturi relativ costisitoare, manipularea ei efectuându-se 

sub control calificat; 

• cerința unei dozări corecte, adesea dificilă (care poate antrena iritarea mucoasei 

respiratorii). 

Penetrarea şi resorbția aerosolilor în căile respiratorii 

Gradul de penetrare al particulelor de aerosoli este legat de mărimea particulelor şi 

forțele care acționează asupra lor. 

Energia cinetică descreşte pe măsură ce particulele pătrund în căile respiratorii 

ramificate spre alveole (unde devine nulă). 

Pe traiectul lor, sedimentarea particulelor este în funcție de gravitație şi mişcarea 

browniană. Particulele peste 0,6µm sunt sedimentate (datorită gravitației), în timp ce 

particulele sub 0,6µm se depun datorită mişcării browniene. 

La dimensiuni sub 0,1 µm, particulele se comportă asemănător cu particulele gazoase, 

penetrarea fiind asigurată de legile difuziunii. 

Studiile au precizat rata penetrării particulelor în tractul aerofor, în funcție de mărimea 

particulelor (tab. 7.17). 

Retenția unui aerosol depinde de tipul de contact al aerosolului cu suprafața mucoasei. 

În cazul respirației rapide, superficiale, retenția aerosolilor este foarte scăzută, în timp ce 

respirația profundă, lentă asigură o rată de reținere înaltă a aerosolilor, starea de apnee 

mărind eficacitatea retenției. 

Tabelul 7.17. 

Nivelul penetrării particulelor funcție de mărime 

Mărime particula Nivel de penetrare 

3µm alveole pulmonare 

0,8-2µm expirate din nou 

Aerosolii de uz intern utilizați în medicina veterinară sunt din categoria: substanțelor 

antiinflamatorii, antihistaminicelor, expectorantelor, antibioticelor, anestezicelor locale, 

vitaminelor, hormonilor şi asigură tratarea complicațiilor locale pulmonare (bronşite acute şi 

cronice, pneumonii, traheite, abces pulmonar etc.) şi au activitate sistemică. 

Alte tipuri de aerosoli 

Aceştia sunt utilizați: în scopuri igienice şi în îmbolnăvirile pielii, folosiți prin aplicarea 

directă a substanțelor active pe piele sau mucoasele unor orificii naturale, ca mucoasa nazală, 

vaginală, rectală, auriculară etc. 

269


• în terapia afecțiunilor gâtului şi faringelui, se utilizează, în general: dezinfectante 

uşoare, vasoconstrictoare, antibiotice. 

• în terapia afecțiunilor mucoaselor vaginale şi rectale: anestezice, antipruriginoase, 

antimicrobiene, antimicotice, antiseptice. 

• în terapia afecțiunilor pielii: sicative, antiseptice, dezodorizante, antifungice, 

antiparazitare, anestezice (arsuri), antimicrobiene 

Condiționarea aerosolilor 

Aerosolii sunt condiționați în ambalaje ermetice, din care conținutul poate fi expulzat cu 

ajutorul unor gaze propulsoare. Recipienții trebuie să fie rezistenți la o anumită presiune 

internă bine definită. 

Se cunosc recipienți metalici (fier, oțel, aluminiu), vopsiți la interior, siliconați sau 

acoperiți cu un strat de oțel inoxidabil, recipienți de sticlă acoperiți sau nu, cu material plastic 

(clorură de polivinil), recipienți din material plastic (fig. 7.24.). 

Fig. 7.24. Diferite tipuri de condiționare pt. aerosoli 

(recipienți din metal, plastic, sticlă, valve cu jet continuu sau dozatoare simple). 

Valva este elementul care asigură obturarea etanşă a recipientului, permițând 

distribuirea conținutului prin apăsare. 

De fapt, este o supapă mobilă verticală, care, prin apăsare, produce deschiderea. 

Reluarea poziției se face sub presiunea unui arc, la încetarea presiunii exercitate asupra 

valvei. Valvele, în funcție de rolul lor, se pot clasifica în: 

• valve dozatoare - care eliberează cantități determinate de conținut, indiferent de 

durata presiunii şi care sunt dotate cu o cameră dozatoare; 

• valve cu debit continuu - care asigură emisiunea atât timp cât durează presiunea pe 

capul de apăsare. Emisiile pot fi sub formă de: 

• jet (pentru suprafețe mici), 

• pensulă (pentru zonele cutanate), 

• de ceață (pentru căile respiratorii), 

• de emulsie (la creme şi spumele aerosolizate). 

Propulsorii (vehiculant; mediul de dispersiune) 

Sunt reprezentați de un amestec de gaze comprimate sau lichefiate, care exercită o 

presiune asupra conținutului din recipienți mai mare decât cea atmosferică şi se comportă ca 

un piston asupra suprafeței conținutului din reci-pient. 

Gazele comprimate, care sunt utilizate ca propulsori, pot fi parțial solubile sau 

insolubile în soluția dispersată. 

270


Protoxidul de azot şi bioxidul de carbon se pot considera parțial solubile în faza lichidă 

(produs), dar, de obicei, se utilizează gaze (cum ar fi azotul sau argonul). 

În farmaceutică, se utilizează, cu precădere, azotul purificat, care este perfect tolerat, 

inert din punct de vedere chimic. 

În cazul folosirii de gaze lichefiate, presiunea din recipient va fi determinată de 

presiunea de vapori a propulsorului şi nu de cantitatea acestuia. 

Din această cauză, presiunea va rămâne constantă. La deschiderea valvei, se va 

elibera o anumită cantitate de amestec propulsor - medicament, dar presiunea internă va 

rămâne aceeaşi. La ieşirea din recipient, se va produce volatilizarea bruscă a propulsorului 

care va duce la mărirea volumului (până la 200 de ori). 

Deşi prezintă risc ecologic, totuşi în medicina veterinară încă mai sunt actuale într-o 

măsură redusă gazele lichefiate din familia hidrocarburilor alifatice simple sau halogenate, cu 

punct de fierbere relativ apropiat de temperatura ambiantă şi care se pot lichefia convenabil, 

fie prin presiune, fie prin răcire. 

Derivații clorofluorați ai metanului şi ai etanului (freonii) cei mai întâlniți sunt: 

• diclordifluormetanul (CCl2F2) (Freon Propulsor 12), cu punctul de fierbere la -29,8°C, 

cel mai utilizat, netoxic; 

• triclorfluormetanul (CCl3F) (Propulsor 11) are punct de fierbere mai ridicat, de aceea 

are utilizări limitate; 

• diclordifluormetanul (CCl3F2-CCl2) (Freon 114); 

• clortrifluormetanul (CF3); 

• tetrafluormetanul (CF4) etc. 

Aceste substanțe poartă denumiri brevetate, ca: freoni; frigeni; arctoni; eskimoni etc.; 

sunt stabili chimic, neimflamabili, la presiune lichefiază când sunt sub formă de gaze sau sub 

formă lichidă. Au calitatea de a dizolva unele lichide polare. 

Aparatura pentru producerea aerosolilor 

Aerosolii se produc ex-tempore, cu ajutorul a două tipuri de dispozitive: 

a) generatoare de aerosoli în care se introduc substanțele de aerosolizat; 

b) generatoare de aerosoli care servesc şi pt. conservarea substanței active de 

dispersat 

Se cunosc numeroase încercări de a genera aerosoli. Un dispozitiv simplu este 

dispozitivul "Pandula” (fig. 7.25.). 

Fig. 7.25. Generator de aerosoli Pandula. 

a-generator de vapori de apă; b-sursă de căldură; c-tub efilat care conduce vaporii; 

d-tub dispus în soluția medicamentoasă; e-tub de direcționare a aerosolilor. 

Dispozitivele generatoare de aerosoli 

Principalele tipuri de dispozitive generatoare de aerosoli sunt sistemele cu 

- două faze şi cu 

- trei faze. 

Sistemele cu două faze 

Sunt sisteme constituite dintr-o fază gazoasă şi una lichidă (fig. 7.26.). 

Aerosolii cu gaz comprimat formează sisteme cu două faze. 

271


Fig. 7.26. Sistem bifazic. 

1 - faza gazoasă; 

2 - faza fluidă. 

La deschiderea supapei, amestecul de propulsor lichefiat şi substanță activă va fi 

expulzat, şi prin evaporarea gazului, produsul activ este împrăştiat într-o dispersie foarte fină. 

(fig. 7.27.). 

Solvenții utilizați pentru amestecul substanței active cu propulsorul sunt: alcoolul etilic, 

glicerina, propilenglicolul, polietilenglicolul, acetatul de etil, acetonă, uleiul de vaselină 

a-dispozitiv cu diuză şi 

pereți din material 

plastic deformabil. 

Fig. 7.27. Dispozitive manuale de aerosoli. 

Sistemele cu trei faze 

Acestea sunt formate din soluția de medicament, gaz lichefiat care este nemiscibil cu 

prima şi faza gazoasă a propulsorului. 

În acest caz, propulsorul nu participă la formarea aerosolului, nefiind expulzat prin valvă 

(ci are rolul de a crea presiunea necesară în recipient (fig. 7.28. şi 7.29.). 

Acest sistem are o utilizare redusă în medicina veterinară, neproducând aerosoli 

adevărați. 

Fig. 7.28. Sistem trifazic. 

1-faza gazoasă; 

2-agent propulsor; 

3-soluția medicamentoasă. 

Fig. 7.29. Dispozitiv generator de aerosoli 

unde agentul propulsor este un gaz comprimat care apasă asupra soluției medicamentoase. 

272 

b-dispozitiv cu pară 

de cauciuc.


Umplerea recipienților cu soluții 

Umplerea recipienților se face la temperatură scăzută şi sub presiune. 

Umplerea la rece. Se face în prezența temperaturilor scăzute, în instalații frigorifice 

adecvate. 

Soluția de substanță activă şi propulsorul lichefiat se introduc în recipienți deschişi, 

după care se aplică valva. 

Umplerea cu hidrocarburi fluorurate se face la -30°C. 

Umplerea sub presiune se execută la temperatura mediului. 

În recipient, se introduce substanța activă (sub formă de soluție, suspensie sau 

emulsie), se aplică valva prin sertizare 46 , apoi propulsorul se va introduce în sens opus 

funcționării valvei (fig. 7.30.). 

Fig. 7.30. Valvă. 

1-supapă mobilă; 

2-cap vaporizator; 

3-arc valvă; 

4-tub plonjor; 

5-orificiul capului de vaporizare. 

În toate procedeele de umplere, se vor folosi recipienți sterili, din care s-a scos aerul. 

Dozarea cantităților de fluide aerosolizate se face gravimetric şi volumetric (pompe 

dozatoare care se umplu şi se golesc alternativ, cu conținut fix, care sunt introduse în 

flacoanele de aerosolizare). 

Obținerea aerosolilor 

Aerosolii se obțin, în principiu, prin două metode: prin condensare şi prin dispersare. 

Prepararea prin condensare constă în obținerea unui volum inițial de gaz suprasaturat 

cu substanța activă ca urmare a unei reacții chimice, combustii, volatilizări rapide, urmată de o 

răcire (în spațiu rece) a gazului suprasaturat sau prin detentă adiabatică (care determină 

condensarea în dispersie foarte fină a substanței active). 

În medicina veterinară, cel mai simplu, pseudoaerosolii se obțin prin arderea unor 

droguri şi inhalarea fumului rezultat sau prin volatilizarea unor uleiuri eterice prin antrenare cu 

vapori de apă (care, la condensare, formează aerosoli inhalanți). 

Cea mai simplă metodă de a obține aerosoli inhalanți este presărarea peste apă 

fierbinte a unor produse vegetale cu conținut în uleiuri eterice sau a unor tincturi de uleiuri 

eterice. 

Prepararea prin dispersare este utilizată pentru obținerea aerosolilor medicamentoşi. 

Metoda constă în dispersarea foarte fină a fazei lichide (sau uneori solide) cu ajutorul 

unor mijloace mecanice, cu un curent de aer sau alt gaz sau prin detenta unui gaz care obligă 

faza lichidă să străbată o duză sau un orificiu capilar (imobil sau rotativ). 

În acest scop, se întrebuințează dispozitive (nebulizatoare, pulverizatoare, atomizoare) 

prin care curentul de aer sau gaz este dirijat spre deschiderea unui tub capilar, introdus în 

soluția de dispersat, fapt ce va provoca aspirarea lichidului sub formă de jet. 

De obicei, acesta este proiectat asupra unei suprafețe sau obstacol de captare care 

realizează omogenizarea dispersiei gazoase, după care aerosolul este condus la locul de 

aplicare. 

Aerosolii farmaceutici posedă două componente: 

46 Sertizarea este deformarea părții inferioare şi fixarea etanşă la gâtul recipientului metalic. 

273


a) substanța activă (faza dispersă), cel mai adesea sub formă de soluție dar şi solidă 

b) mediul vehiculant (faza de dispersiune, propulsorul). 

Substanțele active pot fi utilizate şi sub formă de suspensii, ceea ce reclamă 

micronizarea şi folosirea agenților de stabilizare 47 umectanți (Tween). 

Substanța activă poate fi utilizată şi sub formă de emulsie tip U/A. 

Controlul preparatelor pe bază de aerosoli 

Controlul aerosolilor urmăreşte calitatea diferitelor componente (substanțele active, 

propulsorii, recipienții). 

Pentru aerosolii adevărați, activitatea terapeutică este condiționată de o anumită 

capacitate de pătrundere şi fixare în căile respiratorii. 

Omogenitatea şi stabilitatea aerosolilor este determinată de dispozitivul generator. 

Capacitatea de penetrare şi fixare în căile respiratorii depinde şi de dispozitivul de 

aerosolizare, care trebuie să fie adaptați, în funcție de ventilația pulmonară. 

Nivelul de penetrație a particulelor de substanță activă dispersate este influențat de 

curentul de aer şi de dimensiunea particulelor. 

Diametrul cel mai eficient al particulelor, pentru pătrunderea în alveolele pulmonare, 

este diametrul sub 5µm, (cele sub 1µm sunt îndepărtate prin expirare) şi nu se fixează. 

Studiul granulometric al aerosolilor necesită captarea particulelor dispersate. 

Aceasta se poate realiza printr-o rețea de fibre de plexiglas (port-obiectiv), prin care 

aerosolul controlat este menținut câteva secunde. 

Microparticulele sunt reținute de firele portobiectivului care se adaptează la un 

microscop prevăzut cu un ocular micrometric cu ajutorul căruia se poate stabili dimensiunea 

particulelor. 

Controlul aerosolilor include: 

a) controlul toxicității acute a agenților propulsori; 

b) controlul compatibilității fiziologice pentru fiecare nouă formulă de preparare şi 

condiționare sub formă de aerosoli, prin determinarea concentrației maxime (exprimată în 

ppm, ml/m 3 ) de produs aerosolizat care, timp de 8 ore, nu provoacă vreo acțiune dăunătoare 

sau iritantă asupra mucoaselor şi pielii. 

c) determinarea stabilității principiilor activi se face după 6 luni de păstrare a flacoanelor 

la temperatura camerei sau după 3 luni de păstrare la temperatura de 50°C. 

47 

Stabilitatea aerosolilor este mult mai mică decât a hidrosolilor. 

Aceasta se datorează în special mediului de dispersiune gazos, care are vâscozitate mult mai mică decât a apei (aerul are 

vâscozitate de circa 1,8 x 10 

274 

4 poise, în timp ce apa, la 20°C are o vâscozitate de 10 -2 poise). 

Datorită vâscozității mici a mediului de dispersie gazos, particulele dispersate se găsesc antrenate într-o mişcare intensă, care 

are ca rezultat ciocniri frecvente ale particulelor care pot agrega în particule mai mari, solicitate de forța gravitației. 

Acest proces este un proces de coagulare pericinetică. 

În sedimentarea lor, particulele vor întâlni şi alte particule pe care le vor antrena în sedimentare. 

Acest proces este denumit coagulare ortocinetică. 

Aceste două tipuri de coagulare se petrec nu numai în aerosoli ci şi în cazul altor sisteme disperse. 

Baza particulelor exercită o influență esențială asupra aerosolilor, astfel încât numai aerosolii cu un grad mare de dispersie sunt 

relativ mai stabili (10 6 -10 5 x cm -1 ). 

Un alt factor care contribuie la o stabilitate scăzută a aerosolilor (comparativ cu suspensiile, soluțiile, emulsiile) este încărcarea 

redusă cu sarcini electrice (sau chiar lipsa acestora) de pe suprafața particulelor disperse. 

Sursa încărcării electrice (atunci când ea există) se datorează modului de obținere a aerosolului sub influența unui efect brusc 

sau a unei acțiuni ionizante, ca urmare a coliziunii particulelor cu ionii atmosferici. 

Uneori aerosolii pot fi constituiți din particule încărcate cu sarcini electrice opuse. 

Sub acțiunea forței gravitaționale, mişcării browniene şi fenomenelor de adsorbție numărul şi diametrul particulelor aerosolilor 

variază foarte mult în timp. 

Aerosolii tind să se stabilizeze când diametrul particulelor este cuprins între 0,1-1µm (dimensiuni la care viteza de sedimentare 

a particulelor este sensibil echivalentă amplitudinii mişcării browniene.


7.6. SOLUȚIILE EXTRACTIVE 

Soluțiile extractive sunt forme farmaceutice care conțin proporții mai mari sau mai mici 

de substanțe active alături de alte substanțe mai puțin active, inerte, denumite “balast” 

care au fost extrase cu ajutorul unui dizolvant din produse animale sau vegetale. 

În funcție de structura celulei vegetale viteza extracției va fi variabilă. Prin țesuturile cu 

parenchim, atât dizolvantul, cât şi soluția extractivă, difuzează mai uşor. 

Dacă textura este lemnoasă sau cu conținut în substanțe hidrofobe (ceruri, rezine) şi 

solventul este hidrofil, difuziunea va fi foarte scăzută sau chiar nulă. 

La începutul extracției, în lichidul extractiv vor difuza într-o cantitate mai mare 

substanțele cu greutate moleculară mică, procentul acestora va scădea şi în soluție vor trece 

substanțe cu greutate moleculară mare. (albumine, pectine, mucilagii etc.) care vor constitui 

balastul. 

Pentru a uşura procesul de dizolvare şi fenomenele de difuziune-osmoză a substanțelor 

din droguri, produsele vegetale se vor îmbiba în solvenți. 

Îmbibarea sau umectarea se aplică în cazul solvenților hidroalcoolici sau al apei. 

În timpul extracției are loc un schimb de substanțe între soluția din interiorul celulei (cu 

concentrație mare în principii activi) şi dizolvantul folosit. 

Acest proces de schimb se va încetini pe măsura extracției, până la stabilirea unui 

echilibru între concentrația soluției, de la interiorul şi exteriorul ei. 

În cazul stabilirii echilibrului, difuziunea şi osmoza vor înceta. 

7.6.1. Soluțiile extractive apoase 

Soluțiile extractive apoase sunt preparate farmaceutice lichide obținute prin macerarea, 

infuzarea sau decocția produselor vegetale cu apă. 

În funcție de modul de obținere pot fi: macerate, infuzii, decocturi (FR X). 

Soluțiile extractive sunt forme farmaceutice care conțin proporții mai mici sau mai mari 

de substanțe active alături de altele mai puțin active şi de balast, extrase cu ajutorul 

solvenților. Pentru extracția texturilor vegetale, se vor folosi plante întregi sau părți din plante, 

de obicei uscate (foarte rar proaspete) 48 . 

Viteza şi rata extracției din sunt condiționate de procesele de dizolvare, difuziune şi 

osmoză. 

Metoda de extracție Forma farmaceutică Solventul folosit 

Macerare Macerat Apa 

Infuzie Infuzie Apa 

Decocție Decoct Apa 

Macerare repetată Extracte Alcool, alcool + apă, eter 

Percolare-diacolare Tincturi Alcool + eter 

Macerare Vinuri medicinale Vinuri 

Macerare Oțeturi Oțet 

Macerare-digestie Uleiuri Uleiuri 

Procedeul de extracție se alege dependent de natura țesutului produsului vegetal şi de 

proprietățile fizico-chimice ale principiilor active care urmează a fi extrase. 

Metodele aplicate în vederea obținerii soluțiilor extractive se pot aplica dependent de 

natura drogului şi de forma farmaceutică care se va obține. 

Randamentul de extracție al principiilor active depinde de factorii enumerați mai jos: 

Gradul de mărunțire al produsului vegetal supus extracției 

Cu cât produsul vegetal este adus la un grad de mărunțire mai avansat, cu atât 

suprafața de contact este mai mare, deci extracția este completă. 

Totodată, se extrage şi o cantitate mai mare de substanțe de balast, care prin absorbție 

48 

De obicei, se foloseşte acea parte a plantei care conține cantitatea maximă de principii activi. 

Din droguri proaspete, soluțiile extractive se prepară imediat după recoltare (pentru a se elimina orice pierdere sau modificare a 

principiilor activi care ar putea surveni în procesul de uscare sau conservare). 

Prin uscare, celulele plantei devin rugoase datorită contractării protoplasmei (care trece din starea de sol în cea de gel, proces 

reversibil atunci când solventul este hidrofil şi pătrunde în celulă prin membrana semipermeabilă). 

275


rețin o parte din principiile active scăzând astfel calitatea preparatului. 

Din aceste motive, FR X prevede gradul de mărunțire al preparatelor vegetale folosite la 

prepararea soluțiilor extractive, fiind avansat pentru produse vegetale cu structura compactă 

(fructe, semințe). 

Pentru soluțiile extractive apoase, F.R. recomandă mărunțirea în funcție de produsul 

vegetal. 

Pentru flori şi părți ierboase (sita I şi II), pentru tulpini, scoarțe, rădăcini (sita III). 

S-a constatat că pentru unele porțiuni vegetale un grad mai avansat de mărunțire 

determină o rată mai mare a cantității substanțelor active extrase şi, în această situație, se 

recomandă sita V (drogurile care conțin glicozizi, alcaloizi şi uleiuri volatile). 

Pentru obținerea soluțiilor extractive apoase nu este prevăzut nici un procedeu unanim 

recunoscut. În acest context, la alegerea procedeului de extracție, se va lua în calcul natura 

substanțelor active care se vor extrage şi structura drogurilor care sunt extrase. 

Pentru țesuturile vegetale friabile, (frunze, flori, cu conținut în uleiuri volatile, alcaloizi 

sau glicozizi) se recomandă infuzarea. 

Pentru țesuturile lemnoase sau care conțin alcaloizi, taninuri, substanțe amare sau 

saponine se recomandă decocția. 

Adesea se recomandă utilizarea mai multor procedee de extracție pentru acelaşi drog. 

Raportul produs vegetal – solvent 

În cazul în care cantitatea de produs vegetal nu se indică din prescripție, F.R. X prevede 

următoarele proporții: pentru rădăcina de odolean, rădăcina de ciuboțica cucului şi floarea de 

muşețel: 3%, pentru frunza de degețel: 0,5%, pentru rădăcină de ipeca: 0,25% şi 6% pentru 

restul produselor vegetale. 

Dozele maxime, se verifică, conform F.R. X, pentru produsele vegetale ce conțin 

principii puternic activi (rădăcina de ipeca, frunzele de degețel lânos). 

Umectarea prealabilă a produsului vegetal supus extracției 

La infuzare şi decocție, F.R. X prevede umectarea cu 3 ml apă pentru fiecare gram de 

produs vegetal şi menținerea în contact 5 minute, favorizând astfel extracția ulterioară a 

principiilor activi. 

Produsul vegetal, în contact cu apa, se înmoaie, membrana sa celulară se îmbibă, 

permite pătrunderea apei în interiorul celulei şi aduce protoplasma din stare de gel, în stare de 

soluție. 

Umectarea are rostul de a deplasa aerul din țesuturile materialului vegetal, împiedicând 

flotarea lui la suprafața apei. 

Timpul scurt de îmbibare împiedică instalarea unor procese enzimatice care ar putea 

degrada unele principii active. 

Apa folosită la extracție este apa distilată. 

Datorită pierderilor de apă care survin în timpul extracției prin evaporare, prin îmbibarea 

produsului vegetal şi a materialului flotant, F.R. X prevede completarea la masa prevăzută 

prin spălarea cu apă sau prin stoarcerea reziduului. 

Cantitățile de apă folosite pentru umectarea drogului nu se iau în considerare la 

completarea la greutate a soluției extractive apoase. 

Temperatura şi timpul de încălzire 

Influențează în mod pozitiv randamentul de extracție, datorită solubilității crescute a 

principiilor active la cald. F.R. X prevede extracția unor principii termostabili, la temperatura de 

90- 100°C, în cazul infuziilor şi a decocturilor. 

Timpul de încălzire prevăzut este de 15-30 de minute, în funcție de tipul extractului. 

Agitarea 

Agitarea din când în când a amestecului în timpul extracției îndepărtează stratul saturat 

în principii active din jurul produsului vegetal şi se înlocuieşte cu lichid extractiv mai puțin 

concentrat, mărind astfel randamentul extracției. 

276


Filtrarea 

F.R. X prevede ca infuziile să se filtreze după 30 de minute, iar decocturile imediat după 

preparare, prin vată, deoarece hârtia de filtru şi materialele textile rețin prin adsorbție o parte 

din principiile active. 

7.6.1.1. Maceratele 

Maceratele sunt preparate farmaceutice lichide obținute prin extracția principiilor activi 

din produse vegetale la temperatura normală. 

F.R. X precizează că metoda se foloseşte la extragerea mucilagiilor din produse 

vegetale. 

Tehnică: peste produsul vegetal mărunțit (cu excepția semințelor de in) şi spălat sub jet 

de apă se adaugă masa de apă prevăzută şi se ține la temperatura camerei timp de 30 de 

min, agitând de 5-6 ori. Lichidul se decantează şi se filtrează prin vată. 

Filtratul se completează la masa prevăzută prin spălarea reziduului cu apă, fără a presa. 

Dacă soluția extractivă rezultată depăşeşte 100g se adaugă un amestec de phidroxilbenzoat 

de metil şi p-hidroxilbenzoat de propil (75mg şi respectiv 25mg pentru fiecare 

100g soluție extractivă rezultată). 

Macerarea poate fi de mai multe feluri: 

• simplă (după procedeul de mai sus); 

• dublă (extracția se face cu adăugarea de două ori a solventului); 

• multiplă. 

Macerarea se mai poate efectua şi prin metoda per descensum (asemănător procesului 

de dizolvare de la soluțiile de preparare). 

Procedeul este indicat la prepararea soluțiilor extractive din produsele mucilaginoase. 

Macerarea se aplică mai ales în cazul extracției principiilor uşor solubile la rece şi 

termolabile. În cazul macerării, având ca solvent apa, lichidul extractiv nu va fi foarte stabil şi 

se pot produce inactivări (datorită proceselor enzimatice). 

Digestia este o macerare la 40-60°C. După adăugarea solventului peste drog, vasul se 

menține la această temperatură pe baia de apă timp de 2-6 ore, agitând periodic. 

Digestia este utilă pentru extracția substanțelor mai greu solubile la rece (mai puțin 

termolabile). 

Macerarea apoasă asigură extracția principiilor active sensibile la căldură, permite 

extracția selectivă, însă incompletă. Maceratele apoase, pot deveni medii favorabile 

dezvoltării microorganismelor, şi, de aceea, la preparare, se iau măsuri pentru evitarea 

contaminării (prin utilizarea vaselor acoperite, filtrarea în cel mai scurt timp posibil şi/sau 

adăugarea unui conservant antimicrobian). 

Timpul de macerare pentru extracțiile apoase este de la 30 de minute la 5-6 ore; pentru 

cele alcoolice (vezi tincturi şi extracte) 6-10 zile. Timpul de macerare se scurtează prin 

agitare. 

Rp./ 

Exemple de macerate oficinale: 

Maceratul de nalbă mare 

Macerati Altheae radicis 6/180 

Aminophenazoni* 1,00 

Tincturae Belladonae* 0,50 

Sirupi codeini 20,00 

M.f. macerati 

D.S.int. 

(Dozele maxime prevăzute de F.R. IX pentru aminofenazonă şi de F.R. X pentru tinctura de Belladonae nu 

vor fi depăşite.) 

Preparare. Peste rădăcina de nalbă mare, mărunțită la sita I şi spălată sub jet de apă se adaugă cantitatea 

de apă prevăzută (180g) şi se ține la temperatura camerei timp de 30 de minute, agitând de 5-6 ori. 

Lichidul obținut se decantează şi se filtrează prin vată, iar flotantul se completează la 180g prin spălarea cu 

277


apă a reziduului, fără a presa. 

Se adaugă apoi 0,135g nipagin şi 0,045g nipasol. 

În soluția extractivă se dizolvă aminofenazona (eventual la o uşoară încălzire pe baia de apă), se adaugă 

siropul de codeină, apoi tinctura de mătrăgună măsurată în picături. 

Se etichetează flaconul de expediere in-dicând modul de administrare, data preparării şi mențiunile "A se 

păstra la rece" (2-8°C) şi "A se agita înainte de utilizare". 

Observații. Rădăcina de nalbă se mărunțeşte în fragmente prea mici, deoarece ea conține şi o cantitate 

mare de amidon (35%), care la o mărunțire mai avansată s-ar extrage. 

Amidonul extras, pe lângă faptul că nu are acțiune terapeutică, îngreunează extracția mucilagiilor şi poate 

favoriza alterarea preparatului. 

Principiul medicamentos din rădăcina de nalbă mare este reprezentat de substanțele mucilaginoase uşor 

solubile în apă rece. 

Prin macerare se asigură o extracție selectivă, evitându-se antrenarea amidonului, scop în care reziduul nu 

se separă după filtrare. 

Agitarea amestecului în timpul macerării este necesară pentru a îndepărta stratul de solvent (natural) 

saturat din jurul drogului şi înlocuirea lui cu un strat mai puțin saturat, care va favoriza în continuare extracția. 

Observație: decoctul de nalbă este impropriu numit astfel, deoarece soluția extractivă se prepară prin 

macerare şi nu prin extracție. 

Întrebuințare. Emolient şi calmant al tusei, acțiuni completate de restul componentelor active ale 

prescripției (Tincturae Belladonnae, Sirupi codeini), analgezic şi antipiretic. 

Maceratul de in 

Rp./ 

Macerati Lini seminis 5/150 

Methenamini 5,00 

Sirupi balsame Tolutani 30,00 

M.f. macerati 

D.S.int., la şase ore câte o linguriță la câine. 

Preparare. Se prepară maceratul de semințe de in (conform tehnicii din F.R. X ). 

În maceratul obținut, se dizolvă metanamina, iar soluția obținută se amestecă cu siropul din balsam de Tolu, 

cântărit direct în sticluța de expediere. 

Precizări. Semințele de in conțin în celulele epidermice un mucilag (3-7%) care va fi extras prin îmbibarea 

lor cu apă, motiv pentru care nu mai este necesară mărunțirea semințelor. 

În acelaşi timp, semințele fiind intacte, este evitată hidroliza glicozidelor cianogenetice cu eliberarea de HCN 

sub acțiunea enzimei linimaraza. 

Acțiune terapeutică şi indicații. Datorită mucilagiilor conținute în semințele de in, preparatul este emolient 

şi uşor laxativ (produce în intestin o dilatare a peretelui, ceea ce determină în mod reflex accelerarea 

peristaltismului. 

7.6.1.2. Infuziile 

Sunt preparate farmaceutice lichide, obținute prin acțiunea extractiva a apei încălzite la 

fierbere asupra unor produse vegetale. 

Infuzarea se foloseşte la extragerea principiilor active din produsele vegetale care conțin 

țesuturi friabile (flori, frunze, părți ierbacee). 

Tehnică: produsul vegetal se aduce la gradul de mărunțire prevăzut în monografia din 

F.R. În continuare, pentru fiecare gram de produs vegetal se foloseşte, pentru umectare, apa, 

cu excepția produselor vegetale care conțin uleiuri volatile 49 care se umectează cu 0,5 alcool 

diluat. 

După 5 minute, se adaugă masa de apă prevăzută, încălzită la fierbere şi se lasă în 

contact timp de 30 de min. 

Se filtrează prin vată şi soluția obținută se completează la masa prevăzută prin spălare 

49 

F.R. recomandă folosirea apei acidulate (acid clor-hidric 1%) în cazul extracției drogurilor care conțin alcaloizi. 

În cazul drogurilor cu conținut în uleiuri volatile umectarea se va face cu o cantitate de alcool 50° (cât este necesar pentru 

umezirea abundentă a drogului). 

Operația se execută în infuzoare acoperite, după 5 minute se adaugă apa fierbinte, după care se filtrează. În cazul produselor 

vegetale care conțin glicozide (ex. Digitalis, Convalaria) drogul mărunțit se amestecă cu apă rece şi apoi se menține 15 minute 

pe baia de apă la 90°C. 

Pentru a stabiliza glicozidele se recomandă adaosul de 10% alcool la soluția rece. 

În situația când drogurile conțin saponine, extracția se va face în apă alcalinizată cu bicarbonat de sodiu (1g bicarbonat/10g 

produs vegetal). 

Procedeul de a turna apă în clocot peste drogul uscat nu este recomandabil deoarece apa clocotită va coagula albuminele şi 

astfel va îngreuna extracția. 

278


cu apă sau prin stoarcerea reziduului. 

Dacă soluția extractivă rezultată depăşeşte 100g se adaugă un amestec de parahidroxibenzoat 

dimetil şi para-hidroxibenzoat de maril (75mg şi, respectiv, 25mg pentru 

fiecare 100g soluție extractivă rezultată. 

Aspectul infuziilor trebuie să fie clar, limpede. 

În funcție de natura produsului vegetal supus extracției, această tehnică suferă 

modificări, după cum se va observa în următoarele exemple oficinale: 

Rp./ 

Infuzia din specii pectorale 

Infusii Species pectorales 10/180 

Kalii guajacoli sulfonici 3,00 

Dionini 0,20 

Sirupi simplici ad 200,00 

M.f. inf. 

D.S.int. 

Preparare. Se prepară infuzia din specii pectorale după tehnica prevăzută, adăugând cantitatea 

corespunzătoare de amestec conservant "nipagin-nipasol". 

Într-o parte din soluția extractivă obținută se dizolvă tiocolul şi separat în restul soluției de dizolvă morfina 

clorhidrat. 

Se reunesc soluțiile şi se aduc în flaconul de expediere, completându-se apoi la 200g cu sirop simplu. 

Se eliberează în flacoane colorate, ferit de lumină, care au prevăzute pe etichetă modul de administrare, 

data preparării şi mențiunile "A se păstra la rece" şi "A se agita înainte de întrebuințare". 

Precizări. Infuzia de specii pectorale se prepară folosind recipiente de sticlă sau porțelan cu deschidere 

largă (eventual în formă cilindrică) pentru a se putea introduce şi scoate uşor produsul vegetal şi pentru a se agita 

amestecul, acoperite pentru a evita invadarea cu microorganisme şi răcirea rapidă. 

Nu se folosesc vase de metal sau recipiente cu smalțul sărit datorită prezenței tiocolului (complex colorat 

violet cu Fe 3+ ). 

Dizolvarea tiocolului se va face la temperaturi care să nu depăşească 60-70°C, iar conservarea preparatului 

se realizează în recipiente colorate datorită sensibilității acestuia față de lumină. 

Acțiune terapeutică, indicații: emolient, expectorant, antiseptic, în afecțiuni ale căilor respiratorii la 

animale tinere. 

Infuzie din flori de tei 

Rp./ 

Infusii Tiliae flores 5/100 

Natrii benzoati 2,00 

Kalii guajacolsufonatis 3,00 

Sol. ammonii chloridi anisata IV gtts 

Sirupi codeini 20,00 

M.f. inf. 

D.S.int., la două ore câte o lingură. 

Preparare. Florile de tei mărunțite la sita I se umectează cu 15 g apă, se lasă în repaus 5 minute, după care 

se adaugă cantitatea de apă încălzită la fierbere. 

Se lasă 30 de minute în repaus, apoi se filtrează prin vată şi se completează la masa prevăzută prin 

spălarea sau stoarcerea reziduului. 

În soluția extractivă se dizolvă benzoatul de Na, tiocolul, apoi se adaugă siropul de codeină şi soluția de 

clorură de amoniu anisată. Se eliberează în recipiente colorate, etichetate corespunzător (mod de administrare, 

data preparării, mențiuni speciale). 

Precizări. Deşi florile de tei conțin principii volatili (farnezolul), infuzia de flori de tei se prepară după tehnica 

generală prevăzută de F.R. X, fără umectarea cu alcool (F.R. X prevede umectarea cu apă a florilor de tei) pentru 

a nu precipita mucilagiile a căror prezență în infuzie este necesară pentru efectul emolient. 

Alături de substanțele mucilaginoase se mai extrag flavone, quercetol, kempferol), taninuri, uleiuri volatile. 

Infuzarea se face în vase bine închise pentru a evita volatilizarea parțială a farnesolului. 

Întrebuințări. Infuzia de tei se utilizează ca emolient, fluidizant al secrețiilor şi expectorant (flavonozide), 

uşor sedativ. Aceste proprietăți sunt completate sau potențate de acțiunea celorlalte componente ale prescripției. 

Infuzia de flori de muşețel 

Rp./ 

Infuzii Chlamomilae flores 5/250 

Acidi borici 

Natrii borati aa 3,00 

M.f. inf. 

D.S.ext., comprese pentru afecțiuni oftalmice 

Preparare. Florile de muşețel se mărunțesc la sita I, se amestecă cu 2,5g alcool diluat. 

279


După 5 minute se adaugă 250g apă încălzită la fierbere şi se lasă în contact 30 de minute. 

Se filtrează prin vată şi soluția obținută se completează la masa prevăzută (250g) prin spălare cu apă sau 

prin stoarcerea reziduului. În soluția extractivă obținută, la cald, se adaugă acidul boric şi tetraboratul de sodiu, iar 

după răcire se adaugă 2,5g soluție de boratfenil mercuric 0,2%. 

Observații. Infuzia de flori de muşețel nu este menționată în F.R. X, dar la monografia de generalități 

"Solutiones extractivae aquasol" se specifică masa de flori de muşețel în procente (3%). 

Vasul în care se face extracția trebuie să fie bine închis pentru a nu se permite pierderea uleiului volatil. 

Florile de muşețel conțin: 

• substanțe amare de natură secvinterpenică (matricarina şi matricina) care la distilarea cu vapori de apă 

pentru obținerea uleiului volatil se descompune parțial cu formare de derivați de azulen, în principal, comazulen; 

• un ulei volatil în proporție de 0,3% albastru, datorită prezenței azulenelor (comazulena), cu miros aromat 

puternic şi gust acru sensibil la lumină; alături de azulene, uleiul volatil mai conține disabolol, compus cu acțiune 

antiinflamatoare puternică; 

• flavone, rezinee, mucilagii. Infuzia este utilizată sub formă de comprese oculare. 

Acțiune terapeutică şi indicații. Infuzia de flori de muşețel se utilizează ca antiinflamator (datorită 

bisobolului) şi cicatrizant (datorită romazulenei). Acțiunea cicatrizantă se explică prin influența favorabilă asupra 

metabolismului pielii, conducând la regenerarea țesuturilor prin procese de granulare şi epitelizare. 

Are şi acțiune radioprotectoare. 

Extern, se utilizează în afecțiunile cutanate (intertrigo şi iritații cutanate, zona zoster, furuncule, erupții) şi, 

sub formă de clisme, în stări iritative ale intestinului gros. 

Intern, infuzia de flori de muşețel se utilizează ca antiseptic (datorită cumarinelor, flavonelor şi bisabololului), 

antiinflamator, stomahic, în inflamații gastrointestinale, stări dis-peptice, colite, meteorism de origine spastică, 

inflamații ale căilor urinare. 

Infuzia de flori de coada şoricelului 

Rp./ 

Infuzii Millefolii flores 1/l00 

Natrii borati 1,00 

M.f. inf. 

D.S.ext. 

Preparare. Infuzia de flori de coada şoricelului se prepară prin tehnica cunoscută, ținând cont de conținutul 

de ulei volatil al acestui produs vegetal. 

În soluția extractivă obținută se dizolvă, prin uşoară încălzire, tetraborat de sodiu, iar după răcire se poate 

adăuga cantitatea corespunzătoare de soluție Fenosept 0,2%. Se eliberează în flacoane colorate, având menționat 

pe etichetă modul de întrebuințare, data reparării, "A se agita", " A se păstra la rece". 

Observații. Componentul principal al acestor flori fiind uleiul volatil (0,1-0,5%), pentru fiecare gram de ulei 

vegetal se folosesc pentru umectare 0,5ml alcool diluat, iar infuzarea se va face în vase bine acoperite, pentru a se 

evita volatilizarea alcoolului şi a uleiului volatil. 

Uleiul volatil din flori şi frunze conține în principal azulene (50%), care se formează in timpul distilării cu 

vapori de apă din proazulene şi care îi conferă culoare albastră, şi, spre deosebire de uleiul volatil din Chamomillae 

flores, nu conține bisobolol, alcool secvinterpenic. 

Acțiune terapeutică. Infuzia de coada şoricelului este indicată, datorită proprietăților antiinflamatoare, 

calmante, antiseptice, ca hemo-static anal, vezical, nazal, intestinal. 

Infuzii de produse vegetale ce conțin alcaloizi 

Rp./ 

Coffeini et natrii benzoati 0,50 

Aminophenazoni 1,00 

Codeini phosphati 0,20 

Inf. Ipecacuanhae radix 0,50/150 

Sol. ammonii chloridi anisati 2,00 


M.f. inf. 

D.S.int. 

Preparare. Rădăcina de Ipeca se mărunțeşte la sita V. Peste ea se adaugă 1,5g apă (30 de picături). 

După un repaus de 50 de minute se aduce cantitatea de apă prescrisă încălzită la fierbere, acidulată cu 

două picături de acid clorhidric diluat. După 30 de minute, soluția extractivă se decantează şi se filtrează prin vată. 

Se completează la 180g spălând reziduul cu apă distilată şi se filtrează prin aceeaşi vată. 

Într-o mică porțiune de filtrat (circa 5-10g) se dizolvă fosfatul de codeină. În restul soluției extractive se 

dizolvă aminofenazona, apoi codeina şi benzoatul de sodiu şi se reunesc soluțiile. 

În sticla de expediere se cântăreşte soluția de clorură de amoniu anisată, siropul şi peste aces-tea se 

adaugă infuzia în care s-au dizolvat substanțele. 

Dacă este nevoie lichidul se filtrează din nou prin vată. 

Se etichetează indicând modul de administrare, data preparării şi mențiunile "A se păstra la rece", "A se 

agita înainte de întrebuințare". 

280


Acțiune terapeutică şi indicații. Infuzia de rădăcină de ipeca este indicată, în doze mici, ca expectorant 

stimulând secreția mucoaselor şi fluidificând expectorația, în bronşite acute şi cronice, bronhopneumonii, deoarece 

nu provoacă efecte secundare. 

Substanțele medicamentoase asociate infuziei completează sau poten-țează efectele acesteia, codeina 

acționează ca antitusiv , aminofenazona ca analgezic, antipiretic, soluția de clorură de amoniu anisată ca 

expectorant antiseptic al căilor respiratorii. 

7.6.1.3. Decocturile 

Decocturile sunt preparate farmaceutice lichide obținute prin acțiunea extractivă a apei 

timp de 30 de minute, la baia de apă. 

Decocția se foloseşte la extragerea componentelor active din produsele vegetale care 

conțin țesuturi lemnoase (rădăcini, rizomi, scoarțe, fructe coriacee). 

Tehnica de preparare este oarecum asemănătoare cu cea a infuziilor: 

- Drogul se va mărunți şi se va îmbiba în 5 părți apă rece. 

- Se macerează 5 minute şi se adaugă apoi restul de apă fierbinte la proporția cerută 

(1% sau 5%). 

- Se încălzeşte, pe baia de apă, 30 minute (la fierbere), se strecoară şi reziduul se spală 

până la volumul prescris (la drogurile cu conținut în uleiuri eterice se vor umecta bine cu 

alcool de 50°C, apoi se va adăuga apă fierbinte). 

Rp./ 

Exemple de decocturi magistrale: 

Decocturi din produse care conțin glicozide fenolice 

Decoctul de merişor 

Decocti Vitis idaeae Fol. 20/180 

Methenamini 15,00 

Natrii benzoati 2,00 


M.f. sol. 

D.S.int., 3 linguri pe zi 

Conform F.R. IX, Uvae ursi folium se poate înlocui cu Vitis idea folium (frunze de merişor) în cantitate dublă. 

Aceasta are aceeaşi acțiune farmacodinamică şi abundă în zona subalpină la noi în țară. 

Preparare. Frunzele de merişor se mărunțesc la sita V, se umectează cu 60g apă şi se lasă în repaus 50 de 

minute. Se adaugă masa de apă prevăzută (180g), încălzită la fierbere şi se ține în baia de apă 30 de minute. 

Soluția fierbinte se filtrează prin sită şi se completează la masa prevăzută prin spălare cu apă sau prin 

stoarcerea reziduului. În soluția extractivă se dizolvă metanamina, benzoatul de sodiu şi cantitatea 

corespunzătoare de amestec conservant nipagin: nipasol (0,135g, respectiv 0,045g). 

Soluția se aduce în sticla de expediere în care s-a cântărit siropul simplu. 

Observații. Principiile active mai importante ale frunzelor de merişor sunt metilarbutozida, alături de care se 

mai pot găsi tanin galic, acid ursolic, glucide, ceară, flavonozide etc. 

Drogul se mărunțeşte la finețea sitei V, conform prevederilor F.R. X pentru produse vegetale care conțin 

glicozide. Frunzele de merişor sunt coriacee şi acoperite cu un strat ceros, care împiedică pătrunderea solventului 

în celule. Prin încălzire timp de 30 de minute pe baia de apă la fierbere, stratul ceros este înmuiat, iar solventul 

extrage principiile active şi din țesutul compact al frunzei. 

Datorită taninurilor, soluția extractivă nu se asociază cu săruri de alcaloizi, precipitatele care apar fiind 

toxice. 

Acțiune terapeutică şi întrebuințare. Decoctul de frunze de merişor se foloseşte în tratamentul bolilor 

căilor urinare, mai ales în stări inflamatorii purulente. 

Pe traiectul urinar, arbutozida şi metilarbutozida sunt hidrolizate la hidrochinonă, metilhidrochinonă şi 

glucoză. 

Acțiunea antiseptică se datorează hidrochinonei, care se elimină rapid prin urină colorând-o în verde. 

Hidroliza arbutozidei şi deci acțiunea antiseptică este posibilă numai într-o urină alcalină (pH= 8-8,5), ceea ce se 

realizează prin administrarea concomitentă de bicarbonat. 

Taninurile au o acțiune sinergică cu hidrochinona, prin calitățile astringente şi antiseptice. 

Decoctul de China 

Rp./ 

Decocti Chinae cortex 10,0/300,0 

Extractae colae fluidi 10,0 


M.f. sol. 

D.S.int., 2 x 1 lingurițe 

281


Preparare. Scoarța de China mărunțită la finețea sitei V se umectează cu 15g apă, se omogenizează cu o 

baghetă şi după 5 minute se adaugă 120g apă încălzită la fierbere, acidulată cu 0,5g acid clorhidric diluat (10 

picături). Se menține în baia fierbinte amestecând. Reziduul se spală cu apă şi se completează soluția la masa 

prevăzută, apoi se verifică pH-ul soluției care trebuie să fie acid, (pentru a evita precipitarea alcaloizilor). 

Soluția obținută se aduce în sticluța de expediere, în care se cântăreşte siropul simplu apoi se adaugă 

tincturile. Pe eticheta recipientului se menționează modul de administrare, data preparării, "A se agita înainte de 

întrebuințare", "A se păstra la rece". 

Observații. Alcaloizii din scoarța de China; chinina, chimidina, cinconina se găsesc sub formă de complecşi 

chinotanici foarte greu solubili, mai ales la rece. Prin încălzire trec în soluție în cantitate mai mare, însă după răcire 

precipită parțial şi decoctul se tulbură. Prin extracția scoarței de China cu apă acidulată cu HCl (1,5 ml HCl pentru 

1g alcaloizi), aşa cum prevede F.R. X, alcaloizii trec în soluție sub formă de clorhidrați mai solubili, fiind astfel 

extraşi aproape în totalitate. Filtrarea decoctului de China se face la cald, deoarece alcaloizii, chiar sub formă de 

clorhidrați, au o stabilitate mai mică la rece decât la cald. Tot datorită acestei diferențe de stabilitate în funcție de 

temperatură, decoctul de China preparat în condiții bune poate avea aspect tulbure sau poate prezenta un 

sediment, motiv pentru care se impune agitarea preparatului înainte de întrebuințare. 

Acțiune terapeutică: tonică, stomahică, eupeptică. 

Decoctul de ciuboțica cucului 

Rp./ 

Decocti Primulae radix 3/150g 

Aminophenasoni 

Natrii benzoati aa 1,00 


M.f.sol. 

D.S.int. 

Preparare. Rădăcina de ciuboțica-cucului, mărunțită la finețea sitei V, se umectează cu 9 g apă, se lasă în 

repaus 5 minute. În 150g apă în fierbere se dizolvă 0,3g bicarbonat de sodiu, soluția se aduce peste produsul 

vegetal, apoi se menține în baia de apă la fierbere timp de 30 de minute. Lichidul extractiv se filtrează imediat şi se 

completează la 150g prin spălarea reziduului. În soluția extractivă se dizolvă masa corespunzătoare de amestec 

conservant (nipagin-nipasol, aminofenazonă şi benzoatul de sodiu). Se reunesc soluțiile şi se adaugă peste siropul 

cântărit în sticla de expediție. 

Observații. F.R. X prevede că masa de rădăcină de ciuboțica cucului necesară pentru 100g solvent de 

extracție este de 3g. Din punct de vedere al compoziției chimice, rădăcina de ciuboțica cucului conține o saponină 

(primulina) şi două glicozide (primverozidul şi primula-verozidul). Saponinele din rădăcina de Primula sunt 

saponine triterpenice acide, greu solubile în apă, dar solubile în prezența bicarbonaților, când trec în sărurile 

corespunzătoare. Acesta este motivul pentru care F.R. X prevede ca la extracția produselor vegetale care conțin 

saponine acide greu solubile în apă să se folosească 1g bi-carbonat de sodiu pentru 10g produs vegetal. De 

asemenea, se va respecta gradul de mărunțire (sita V) în cazul rădăcinii de ciuboțica cucului. Se etichetează cu 

mențiunile "A se păstra la rece" şi "A se agita înainte de întrebuințare". 

Agitarea însă nu se va face în mod exagerat, deoarece soluția spumifică abundent la agitare datorită 

saponinelor, putând să iasă din flacoane. 

Acțiune terapeutică şi întrebuințări. Decoctul datorită saponinelor, are acțiune expectorantă, 

fluldificatoare a secrețiilor bronşice (benzoat de sodiu), antipiretică (aminofenazona). Este indicat în bronşite acute 

şi cronice. 

Conservarea soluțiilor extractive 

F.R. X prevede ca soluțiile extractive apoase să se prepare la nevoie (cantitatea 

necesară pentru cel mult 2-3 zile), deoarece, în afară de principii active mai conțin şi 

substanțe balast (substanțe amilacee, pectine, albumine etc.), datorită cărora fermentează 

uşor şi sunt invadate de microorganisme. În timpul întrebuințării vor fi păstrate la rece, 

menționându-se acest lucru pe etichetă mențiunea "A se agita înainte de întrebuințare" se 

face deoarece substanțele balast sedimentează destul de repede şi pot absorbi din 

substanțele active ale preparatelor. 

În scopul evitării contaminării preparatelor cu microorgansime, se prevede adăugarea 

unui amestec de 0,025g nipasol şi 0,075g nipagin pentru fiecare 100 soluție extractivă 

(macerat, infuzie, decoct) obținute. 

7.6.2. Soluții extractive alcoolice 

7.6.2.1. Tincturi 

F.R. X. defineşte tincturile ca fiind: “preparate farmaceutice lichide extractive, sub 

formă de soluții alcoolice, hidroalcoolice sau eteroalcoolice, obținute prin extracția 

produselor vegetale sau animale”. 

282


Denumirea vine deci latinescul tingere =a colora, deoarece tincturile 50 sunt soluții 

colorate. Drogurile se aduc la gradul de mărunțire prevăzut în monografia respectivă. 

Raportul drog: solvent este de 1:10 (m/m) pentru tincturile preparate din produse 

vegetale care conțin substanțe puternic active (10%) şi 1:5 (m/m) pt. tincturile preparate din 

alte produse vegetale (20%). 

Solventul folosit la extracție este în general alcoolul diluat (70%). 

Se mai folosesc: 

- amestecuri hidro-alcoolo-eterice, 

- alte concentrații de alcool (50%), 

- uneori acidulat de regulă cu acid clorhidric diluat, 

- acid formic diluat 1%, 

- acid fosforic 59%, în special pentru produsele vegetale care conțin alcaloizi. 

Produsele vegetale care au conținut lipidic vor fi degresate în prealabil pt. a se obține un 

randament optim şi preparate cu stabilitate corespunzătoare. 

Umiditatea drogurilor uscate poate să fie cuprinsă între 2-20% (având în vedere că 

drogurile, deşi uscate, conțin un procent de umiditate important. Chiar dacă sunt preparate 

corect, tincturile ar putea să fie mai diluate din cauza apei conținute. În această situație se 

recomandă folosirea unei cantități mai mari de drog sau folosirea unui alcool mai concentrat. 

Metodele de preparare sunt: macerarea, macerarea repetată şi percolarea. 

Tincturile care au stabilitate redusă se prepară prin dizolvarea extractelor uscate sau 

prin diluarea extractelor fluide. 

Când se foloseşte o altă metodă de preparare, tincturile obținute trebuie să corespundă 

condițiilor prevăzute în monografiile din F.R. 

Descriere: sunt lichide limpezi, colorate, cu mirosul şi gustul caracteristice 

componentelor produsului vegetal şi solventului folosit la preparare. 

Prin diluare cu apă, unele tincturi devin opalescente sau se tulbură. 

În F.R. se prevăd limite pentru: 

• Fe 3+ (0,001 %) decelat sub forma complexului hexacianoferat (II) de potasiu (albastru), 

în comparație cu o soluție etalon; 

• metale grele (0,001 %) decelate ca sulfuri şi comparate cu soluție etalon. 

• conținut în alcool determinat conform prevederilor F.R. X la "Concentrația în alcool a 

preparatelor farmaceutice”; 

• reziduul prin evaporare: 10g tinctură se evaporă la sicitate pe baia de apă, într-o fiolă 

de cântărire cu d = 4cm şi înălțimea de 2cm, în prealabil cântărită; se usucă la 105°C timp de 

3 ore, se cântăreşte şi se raportează la 100g tinctură; 

• dozare: se face conform metodelor indicate la fiecare monografie, concentrația 

exprimându-se la 100g tinctură, de obicei în cel mai important principiu activ sau în principii 

activi totali. 

Conservare: 

Se conservă în recipiente de capacitate mică, bine închise, ferite de lumină. 

Tincturile a căror masă este mai mare de 250g se conservă la temperaturi cuprinse între 

8-15°C. Datorită conținutului în principii şi substanțe balast antrenate în timpul preparării, 

tincturile au o conservabilitate limitată. 

Sunt sensibile la acțiunea oxidantă a aerului, mai ales preparatele care conțin uleiuri 

volatile, rezine, balsamuri, alcaloizi, taninuri, care, în urma acestui proces, accelerat de 

lumină, de cele mai multe ori, se modifică culoarea preparatului. 

Prezența unor enzime provenite din produsele vegetale, precum hidrolaze, oxidaze, 

poate provoca degradări urmate de inactivări ale principiilor activi. Tincturile fiind, în 

majoritatea cazurilor, soluții saturate, prin depozitare, în timp, se vor separa substanțele mai 

greu solubile şi cele insolubile aflate în stare coloidală. Dacă diferența dintre temperatura de 

50 

Nu pot fi considerate tincturi soluțiile alcoolice obținute prin dizolvarea unor substanțe chimice în alcool (ex. soluția iodoiodurată 

alcoolică, impropriu denumită, tinctură de iod). 

283


preparare şi cea de conservare este mare, poate fi antrenată în aceste depozite şi o cantitate 

apreciabilă din principiul activ, ceea ce duce la scăderea calității preparatului. În aceste situații 

nu se va proceda la îndepărtarea sedimentului balast prin filtrare, ci, aşa cum recomandă F.R. 

X, se va folosi lichidul decantat, cu condiția ca acesta să corespundă prevederilor din 

monografia respectivă. Temperatura prea ridicată poate fi şi ea nefavorabilă, în sensul 

evaporării unei cantități de vehicul, uneori şi principii activi, urmată de concentrarea tincturii, 

descompuneri, inactivări. 

Componentele extrase din droguri vegetale în tincturi se modifică prin conservare 

(datorită unor procese biochimice, chimice şi fotochimice). Rezultatul (mai ales în extractele 

fluide) va fi apariția sedimentelor constituite din substanțe balast (coloizi, albumine, substanțe 

grase) şi, uneori, din substanțe active (care pot suferi procese de oxidare, hidroliză şi chiar 

enzimatice). Tincturile trebuie preparate, în general, în cantități corespunzătoare unui consum 

limitat în timp. F.R. prevede pentru majoritatea tincturilor prepararea anuală sau controlul 

analitic. Filtrarea sedimentelor din tincturi şi extracte fluide este contraindicată deoarece 

favorizează evaporarea alcoolului, de asemenea contactul cu aerul şi unele pierderi.F.R. 

prevede peste 30 de tincturi dintre care cele cu importanță pentru medicina veterinară sunt 

redate în tabelul 7.18. 

Tabelul 7.18. 

Tincturi oficinale cu folosirea în medicina veterinară (F.R. X) 

Nr. 

crt. 

Tinctura 

1. Aconiti 

Drog g/‰ 

/solvent 51 

100/Alc.90° 

+ HCl dil. 

Obținere 

prin: 

Percolare 

Prezentare Acțiunea 

Lichid galben-brun, limpede, amar, 

înțepător (Separanda) 

Asupra terminațiunilor nervoase, în 

laringite (în amestecuri), bronşite, 

accese de tuse 

2. Amara 200/Alc.40° Percolare Lichid gălbui, limpede, gust foarte amar Excitant reflex al secreției gastrice 

3. Auricae 100/Alc.40° Percolare Lichid gălbui cu miros caracteristic, amar Antiinflamator al tegumentelor intacte 

4. Aurantii 200/Alc.70° Macerare 

Lichid gălbui-brun, miros caracteristic, 

gust slab aromat, amar 

Excitosecretor gastric, excitant 

mobilității gastrointestinale 

al 

5. Belladonae 

100/Alc.70° 

+ 

HCl dil. 

Macerare 

Lichid limpede, brun-verzui, miros 

caracteristic, reacție acidă, gust amar 

(Separanda) 

Sedativ, antispastic al musculaturii 

netede şi intestinal 

6. Capsici 100/Alc.70° Percolare 

Lichid limpede, brun-roşiatic, gust iute, în 

volume egale cu apa se tulbură 

Rubefiant, revulsiv, iritant, eupeptic 

7. Colae 200/Alc.70° Macerare 

Lichid limpede, brun, gust 

astringent, miros cara-cteristic 

amar Stimulator al S.N.C., indicat în boli 

infecțioase, depresii, oboseală 

Lichid limpede, verde-brun, gust amar. 

8. Digitalis 100/Alc.95° Macerare Activitatea se verifică după un an Cardiotonic, în insuficiență cardiacă 

9. Eucalipti 200/Alc.70° Macerare 

(Separanda) 

Lichid limpede, brun sau verde, gust 

amar, miros caracteristic 

În bronşite cronice, 

sinuzite congestive 

rinofaringite, 

10. Gentianae 200/Alc.70° Macerare 

Lichid limpede, de la galben la brunroşcat, 

gust amar, miros caracteristic 

Stomahic, tonic amar 

11. Hiosciami 100/Alc.70° Macerare 

Lichid limpede, brun-verzui, 

caracteristic, gust amar 

miros 

Sedativ 

12. Ipecacuanhae 

100/Alc.70° 

+ 

HCl dil. 

Percolare 

Lichid limpede, galben-brun, gust amar. 

Conținutul în alcaloizi se verifică la un an 

(Separanda) 

Expectorant în bronşite şi 

bronhopneumonii (doze mari - vomitiv) 

13. Jalopae 100/Alc.60° Macerare 

Limpede, gălbui, 

caracteristic 

gust şi miros 

Acțiune locală în alopecii 

necicatriceale. Asociat cu loțiuni şi 

unguente. 

14. Opii 50/Alc.70° Dizolvare 

Lichid limpede, brun închis, gust amar, 

miros caracteristic. Cu apa dă soluții 

opalescente (Venena) 

Constipant, antispastic, analgezic. În 

gastroenterite acute. 

15. Primulae 100/Alc.70° Macerare 

Limpede, brun-roşcat, gust amar, miros 

caracteristic. Cu apa formează spumă. 

Expectorant. 

16. Rataniae 200/Alc.70° Macerare 

Roşu-brun, inodor, gust acru. 

Precipită cu apa. 

Astringent, antidiareic, 

enteritele cronice. 

indicat în 

17. Reventi 200/Alc.70° Macerare Limpede, brun-roşu, amar, miros specific Laxativ, doze mici, purgativ, doze mari 

18. Saponariae 200/Alc.60° Macerare Limpede, galben, gust amărui 

Limpede, galben-brun, gust amar (toxic). 

Expectorant 

19. Strychnini 100/Alc.70° Percolare Conținutul în alcaloizi se verifică la un an 

(Separanda) 

Tonic S.N.C. 

20. Valerianae 200/Alc.60° Macerare 

Limpede, roşu-brun, cu miros caracteristic 

şi reacție slab acidă 

Antiseptic, sedativ uşor 

51 

Concentrația alcoolului la prepararea tincturilor şi extractelor variază cu natura substanțelor. Astfel alcoolul concentrat dizolvă 

mai bine: rezinele, balsamurile, esențele, pe când alcoolul diluat: saponinele şi gumerezinele. 

284


Exemple de tincturi oficinale 

Tincturi preparate prin macerare 

La prepararea tincturilor prin macerare, variațiile care apar când se utilizează drogul 

pulverizat sau în fragmente sunt practic neglijabile. 

La acest tip de preparare este chiar de dorit să se folosească fragmente de drog, 

deoarece astfel se vor extrage cantități mici de substanțe de balast şi, în consecință, 

conservarea va fi mai bună. 

Extracția prin macerare este înceată şi incompletă, deoarece la un moment dat se va 

stabili (după contactul dintre produsul vegetal şi solvent) un echilibru între concentrațiile 

substanțelor din produsul de extracție şi cea a soluției extractive (de aceea agitarea este 

obligatorie). 

Rp./ 

Tinctură de coajă de portocale (F.R. X) 

Aurantii Pericarpi (III) 20,00 

Alcoholi diluti q.s. ad 100,00 

M.f. tincturae 

D.S.ext. 

Se prepară prin macerare, conform prevederilor de la monografia "Tincturae", astfel încât să se obțină 100g 

tinctură: peste produsul vegetal adus la gradul de mărunțire “3”, se adaugă solventul sau amestecul de solvenți 

prevăzuți într-un vas bine închis. 

Se ține la temperatura camerei timp de 10 zile, agitând de 3-4 ori/zi. 

Lichidele extractive reunite şi omogenizate se lasă să sedimenteze la 5-10°C timp de 6 zile şi se filtrează, 

evitând pierderile prin evaporare. 

Observații. Prin Aurantii pericarpium se înțelege coaja de portocală a fructelor coapte, după decorticare şi 

uscare. Înainte de uscare se va înlătura partea anterioară albă (“albedo”) a pericarpului, păstrând numai partea 

exterioară, care este de fapt, suportul pungilor secretorii care conțin uleiul vegetal, un amestec complex de citrat, 

citronelal, finalol etc. 

În afara acestora, coaja de portocală mai conține şi două principii amare (auranțiamarina şi acidul 

auranțamarinic), precum şi un procent însemnat de flavonoide (predominând hesperozida). 

Descriere: lichid limpede, galben-brun, cu miros plăcut, caracteristic şi cu gust slab amar, aromat. 

Identificare: prin tratare cu AlCl3 25g/l – apare o colorație galbenă, puternic fluorescentă în lumina U.V. 

Conținut în alcool: cel puțin 55,00. Reziduu prin evaporare: cel puțin 4,5%. 

Indicații terapeutice. Tinctura are proprietăți tonice, stomahice, datorită substanțelor amare conținute. Intră 

în compoziția tincturii condiționată de industrie sub numele de Tinctura amara. 

Are şi uşoară acțiune antihemoragică, datorită conținutului în flavonoide, cu aplicații în tratamentul fragilității 

capilare. 

Tincturi preparate prin macerare dublă şi macerare repetată 

Macerarea simplă: prezintă randamente scăzute (contactul dintre drog şi solvent fiind 

unic), de aceea, pentru a mări randamentul, s-a recurs la macerarea dublă şi repetată. 

Macerarea dublă: produsul extras este amestecat mai întâi cu 1/2-2/3 din cantitatea 

totală de solvent, după care lichidul se separă şi reziduul se va stoarce. 

Acesta se va pune în contact cu restul de solvent, obținându-se astfel o nouă cantitate 

de soluție extractivă. 

Cele două lichide extractive se vor reuni şi se vor filtra (nu este obligatoriu) după un 

repaus de 24 de ore. 

Macerarea repetată: este o metodă prevăzută în F.R. Produsul vegetal mărunțit va fi 

tratat succesiv cu volume de solvent menținându-se în vase închise tot timpul. 

Soluțiile se vor separa, produsul vegetal se va presa şi se va pune în contact cu 

porțiunile următoare de solvent, până la epuizarea volumului total de lichid extractiv. 

Porțiunile obținute se vor amesteca (succesiunea ulterioară fiind de macerare simplă). 

La preparările prin macerare se prevede ca drogul în cantitatea prescrisă să se extragă 

cu o cantitate de lichid egală cu cantitatea de tinctură care trebuie să rezulte, după care se va 

face completarea la volumul prescris. 

Este de recomandat luarea în calcul a unei cantități mărite de solvent pentru a 

compensa pierderile (uzual la o parte drog se ia în lucru o parte solvent). 

285


Rp./ 

Tinctura de opiu (F.R. X) 

Opi pulverati 11,40 

Acidi phosphorici 

Alcoholi diluti q.s. 

Se prepară prin macerare repetată, conform prevederilor de la "Tincturae", astfel încât să se obțină 100g 

tinctură. Umectarea şi prima macerare se efectuează cu o porțiune de 40g alcool diluat cu 0,17g acid fosforic, 

500g/l. la macerările ulterioare se foloseşte numai alcool diluat. 

După F.R. X, peste produsul vegetal adus la gradul de mărunțire prevăzut în monografia respectivă se 

adaugă succesiv părți egale din volumul total de solvent prevăzut şi se ține la temperatura camerei, într-un vas 

bine închis. 

Lichidele extractive reunite se omogenizează şi se lasă să sedimenteze la 5-10°C timp de 6 zile, se filtrează 

evitând pierderile prin evaporare. 

Observații. Conform F.R. X, opiul are un conținut de 10% morfină iar tinctura de opiu cel puțin 1%. 

Alcaloizii din opiu se găsesc sub forma sărurilor lactice, sulfurice şi meconice, (acidul meconic fiind un acid 

specific produsului). 

Acidularea alcoolului în prima fază a macerării, în procedeul descris de F.R. X, urmăreşte extracția în soluția 

alcoolică a alcaloizilor (morfina), sub formă de fosfați solubili. 

Descriere: lichid limpede, brun închis, cu miros caracteristic şi gust amar, se amestecă cu apa formând 

soluții opalescente. 

Identificare: datorită proprietăților reducătoare ale morfinei, Fe 3+ se transformă în Fe 2+ (ferocianură), care, 

în prezența sărurilor ferice, dă o colorație albastră (albastru de Prusia). 

Conținutul în alcool: cel puțin 55%. 

Reziduu prin evaporare: cel puțin 4,75%. 

Dozare: morfina se dozează prin metode spectrale, după separarea ei din amestecul de alcaloizi. 

Conservare: “Venena” 

Indicații terapeutice. Alcaloizii din opiu acționează asupra tubului digestiv micşorând peristaltismul 

stomacului şi al intestinului, contractă pilorul şi sfincterele, reprimă refluxul de defecație prin acțiunea inhibitoare 

centrală şi diminuă secrețiile glandelor digestive. 

Tinctura de opiu este indicată în gastroenteritele acute, prescrisă în rețetele magistrale în diferite forme 

farmaceutice (soluții, siropuri), destinate administrării orale. Intră în compoziția tincturii Anticholerina şi al siropului 

de opiu. 

Tincturi preparate prin percolare (lixiviere) 

F.R. X indică următoarea tehnică de preparare a tincturilor prin percolare: produsul 

vegetal se aduce la gradul de mărunțire prevăzut în monografie. 

În continuare, pentru fiecare gram de produs vegetal, se folosesc pentru umectare 0,5ml 

din solventul prevăzut, se amestecă şi se lasă, la temperatura camerei, timp de 3 ore, într-un 

vas bine închis. 

Se trece prin sita I şi se introduce în percolator, presând uşor. 

Se adaugă treptat solvent, până când acesta începe să curgă prin robinetul inferior lăsat 

deschis, iar deasupra amestecului se mai află un strat de lichid. 

Robinetul se închide, se lasă în repaus 24 de ore pentru a se obține 1,5g soluție 

extractivă pentru fiecare gram de produs vegetal. 

Pe toată perioada extracției produsul vegetal trebuie să fie acoperit cu solvent. 

Percolarea se efectuează până se obține masa de tinctură prevăzută în monografie. 

Se lasă în repaus, la temperatura de 5-10°C, timp de 6 zile, şi se filtrează. 

Aparatura. Percolatoarele sunt vase speciale, de formă cilindroconică cu dimensiuni 

bine stabilite. 

Umplerea percolatorului se face după ce deasupra tubului de scurgere se pune un 

tampon de vată, peste care se aşează un disc perforat sau un strat subțire de nisip cu scopul 

de a evita antrenarea drogului vegetal în soluția extractivă. 

Deasupra materialului vegetal uniform tasat, se aşează într-o hârtie de filtru şi un alt disc 

sau strat de nisip, care împiedică denivelarea produsului la adăugarea solventului (fig. 7.31.). 

286


Fig. 7.31. Linie de percolatoare industriale. 

Observații. Deoarece umectarea se face cu o cantitate mică de solvent, este 

recomandată executarea ei în mojar, pentru triturare. Păstrarea amestecului în vas închis, 

timp de 3 ore, se face cu scopul de a pregăti țesutul vegetal deshidratat pentru extracție. În 

acest fel, peretele celular se îmbibă şi rehidratează parțial, ceea ce permite difuziunea 

solventului în şi din celule, favorizând extracția principiilor activi. 

Produsul vegetal umectat se trece prin sita I pentru a favoriza omogenizarea 

amestecului drog - solvent. Drogul omogenizat se aşează în percolator, tasând uşor, astfel 

încât straturile să nu fie prea comprimate, pentru a nu îngreuna deplasarea solventului, dar 

nici prea afânate pentru ca solventul să aibă contact suficient cu drogul supus extracției. 

Robinetul se lasă deschis până când se scurge solventul într-un fir continuu, pentru a 

îndepărta în totalitate aerul dintre particulele drogului. 

În acest moment robinetul se închide şi se lasă în repaus 24 de ore, timp în care are loc 

macerarea produsului. Viteza de percolare trebuie să fie astfel reglată încât în 24 de ore să se 

obțină 1,5g tinctură pentru fiecare gram de produs vegetal. 

De exemplu, pentru tinctura Belladonnae: 

24 h - 10g produs 15,0 g tinctură 

1 h 0,62 g 

1 min. 0,01 g 

Percolarea continuă până la obținerea a 90g tinctură, când se dozează conținutul în alcaloizi şi, în funcție de 

concentrația lor, soluția extractivă se diluează cu alcool diluat la concentrația prevăzută. Acesta este cazul 

tincturilor oficinale (T-ra Aconiti, T-ra Belladonnae) şi neoficinale (T-ra Ipecacuanhae, T-ra Chinae, T-ra Colae) .În 

celelalte cazuri, percolarea este condusă până la obținerea a 100g tinctură. 

Tincturi oficinale obținute prin percolare 

Tinctura de mătrăgună (T-rae Belladonnae) 

Rp./ 

Belladonnae foli (V) 10,00 

Acidi hydrochlorici 100 g/l q.s. 

Alcoholi diluti q.s. ad 100,00 

M.f. tincturae 


Se prepară prin percolare, conform prevederilor de la "Tincturae", cu alcool diluat care conține 10g acid 

clorhidric 100 g/l, astfel încât să se obțină 90g tinctură. Se dozează alcaloizii totali şi, dacă este necesar, tinctura 

se diluează cu acid clorhidric, diluat la concentrația prevăzută. 

Observații. Principii activi din frunzele de mătrăgună sunt alcaloizi tropanici, alcaloidul predominant fiind Lhiosciamina, 

esterul tropinei cu acidul L-tropic. F.R. X prevede ca tinctura de mătrăgună să conțină 0,030% 

alcaloizi totali exprimați în hiosciamină. În produsul vegetal alcaloizii se găsesc sub formă de săruri de acizi 

organici, puțin solubili în alcool diluat. Din această cauză este necesară acidularea solventului de extracție, condiții 

în care alcaloizii vor trece în soluție sub formă de clorhidrați. Se pot folosi şi alte concentrați de alcool; un alcool 

mai diluat va creşte însă cantitatea de materii balast, care în timp favorizează descompunerea alcaloizilor şi 

brunificarea tincturii. 

Descriere: lichid limpede, brun-verzui, cu miros caracteristic şi gust amar. 

Identificare: conform F.R. X. 

Conținutul în alcool: cel puțin 5% 

Dozare: volumetric cu NaOH 0,02 M/l, după adăugarea unui exces cunoscut de H2SO4 0,01 M/I, până la 

colorația galbenă. 

Conservare: "Separanda" 

Indicații terapeutice: Se prescrie singură sau asociată în poțiuni şi clisme (în picături), pentru efectul 

sedativ, antispastic, diminuând secrețiile şi peristaltismul intestinal. 

De asemenea, diminuează spasmul musculaturii bronhice. Este indicată în spasme ale musculaturii netede 

intestinale, dischinezii, colite etc. 

287


Tinctura de Eucalipt 

Acțiune terapeutică, indicații. Antiseptic al căilor respiratorii, expectorant datorită uleiurilor volatile conținute 

(eucaliptol). 

Se prescrie în amestec cu alte tincturi care conțin uleiuri volatile, în preparate magistrale administrate prin 

inhalare pentru decongestionarea căilor respiratorii. 

Tinctura de Ghințură (Gentianae) 

Acțiune terapeutică. Datorită conținutului în gențiopiorozită, tinctura are utilizare ca substanță tonică 

amară, stomahic şi apiretic, alături de alte tincturi. 

Tinctura de Odolean (Valerianae) 

Indicații terapeutice. Uleiul volatil este format dintr-un amestec heterogen de mono şi sesquiterpene, în 

special esteri ai borneolului (izovalerianatul de bornil) care imprimă mirosul caracteristic. 

Dacă până nu demult s-a considerat că izovaleriatul de bornil este principiul activ, cercetări mai recente 

arată că fiecare component posedă propria sa activitate, ceea ce conduce la concluzia că există un fitocomplex 

bazat pe sinergism, care se stabileşte între diferiți componenți. În orice caz, acțiunea principiilor din rădăcina de 

odolean este de sedare a sistemului nervos şi antispastică, administrată în diferite forme de nevroze cardiace, 

digestive şi agitație. 

Se administrează ca atare, în picături (15-20 picături de 2-3 ori/zi) sau asociată cu bromuri în poțiuni. 

Tinctura de Ipeca (F. R. IX) 

Solventul de extracție, alcoolul diluat, este acidulat cu HCl 10%, 10g, conform prevederilor de la monografia 

"Tincturae" pentru produsele vegetale care conțin alcaloizi. 

Indicații terapeutice. Datorită conținutului în alcaloizi, dintre care cel mai important este emetina, care în 

doze mici are acțiune expectorantă, iar, în doze mari, vomitiv, tinctura se prescrie în compoziția unor preparate 

vegetale magistrale destinate tratamentului afecțiunilor căilor respiratorii, când influențează direct volumul şi 

fluiditatea secrețiilor bronhice. 

Tincturi oficinale obținute prin dizolvare 

Tinctura de Balsam de Tolu 

Balsamum Tolutanum 20,00 

Alcoholum q. s. 

Balsamul de Tolu se lasă în contact cu 80g alcool (R) timp de 10 zile, agitând din când în când, se filtrează 

şi se completează cu alcool (R), astfel încât să se obțină 100g tinctură. 

Observații. La preparare, se foloseşte alcoolul concentrat, deoarece conținutul balsamului de Tolu în rezine 

îl face insolubil în apă, dar solubil în alcool 90°. 

Indicații terapeutice. Intră în compoziția siropului de balsam de Tolu, care se asociază în diferite prescripții 

magistrale cu soluții extractive apoase destinate tratamentului afecțiunilor căilor respiratorii. Acționează ca 

expectorant şi antiseptic al căilor respiratorii, antispastic asupra musculaturii netede a bronhiilor. 

Tincturi oficinale prin percolare cu solvent acidulat 

Tinctura de Omag (Aconiti) 

Indicații terapeutice: Conțin 0,05% alcaloizi enterosolubili, exprimați în aconitină, principiul activ al 

rădăcinilor tuberizate de Omag. Aconitina are o acțiune selectivă asupra terminațiilor nervoase (selective) 

senzitive, producând iritații ale pielii, manifestate prin prurit, diverse parestezii, ajungând până la anestezie totală. 

Datorită acestei acțiuni se prescrie în nevralgii de trigemen, ticuri dureroase faciale, sciatică. 

Este folosită şi ca antitusiv în diverse asocieri, destinate tratamentului adjuvant al unor bronşite, laringite, 

tuse convulsivă. Intră în compoziția siropurilor Tusomag şi Sirogal. 

Tincturi oficinale obținute prin amestecare 

Tinctură anticolerină (Tinctura Davilla) 

Rp./ 

Tinctura Opii 17,00 

Extractum Frangulae fluidium 3,40 

Cinamoni aetheroleum 1,00 

Menthae aetheroleum 5,00 

Acidum hydrochloricum dil. 1,00 

Alcoholum q.s. ad 100,00 

Se amestecă şi se filtrează după 48 de ore. Conține 0,17% morfină anhidră şi cel puțin 5,8% m/v ulei volatil. 

Indicații terapeutice. Are acțiune constipantă (datorită tincturii de opiu) şi spasmolitică (datorită uleiul de 

mentă); este uşor analgezică şi antispastică, diminuând peristaltismul şi secreția intestinală. 

Se recomandă ca atare, eliberată în cantitate de max. 10ml. odată, administrată sub formă de picături în 

colici gastro-intestinale. 

Conservare: "Venena". 

288


7.6.2.2. Extracte vegetale 

Extractele vegetale sunt preparate farmaceutice fluide moi sau uscate, obținute prin 

extracția produselor vegetale cu diferiți solvenți urmată de evaporarea totală sau 

parțială şi aducerea masei reziduale sau a pulberii la concentrația sau la consistența 

prevăzută (F.R. X) . 

Dependent de consistență, se cunosc: 

• extracte fluide - (extracta fluida) (1ml/1g drog – conțin 20-30% substanțe extrase); 

• extracte moi - (extracta spissum) (cel mult 20% umiditate); 

• extracte uscate - (extracta siccum) (cel mult 5% umiditate). 

Reguli şi metode de preparare a extractelor 

Prepararea extractelor din produse vegetale cuprinde două faze principale: 

• obținerea soluției extractive şi 

• concentrarea ei la consistența şi titrul cerut 52 . 

Pentru obținerea soluției extractive se va ține seama de factorii care influențează 

extracția, astfel: 

• produsul vegetal se aduce la gradul de mărunțire prevăzut în monografie şi, dacă are 

conținut ridicat de grăsimi, este supus unei prealabile degresări. 

• solvenții folosiți pentru extracție sunt: apa acidulată sau alcalinizată, alcoolul diluat, în 

unele cazuri, acidul clorhidric sau eterul. 

Procedeele de preparare a extractelor fluide sunt: 

• macerarea, 

• macerarea repetată sau 

• percolarea, 

conform prevederilor de la monografia "Tincturae" (din F.R. X). 

Pentru obținerea extractelor moi şi uscate, F.R. X prevede supunerea soluției extractive 

obținute prin: 

• macerare, 

• macerare repetată, 

• percolare, 

la diferite tratamente pentru îndepărtarea substanțelor de balast şi concentrarea prin distilare 

sub presiune redusă la o temperatură care să nu depăşească 50°C. 

În cazul extractelor moi, soluțiile extractive se concentrează până la obținerea unei 

mase vâscoase care conține cel mult 20% materii volatile, iar în cazul extractelor uscate, după 

îndepărtarea solventului de extracție prin distilare, reziduul se usucă în vid, la temperatură 

care să nu depăşească 50°C, până la obținerea extractului uscat care conține cel mult 5% 

materii volatile. 

Extractele moi şi uscate care conțin principii foarte activi se dozează şi se aduc prin 

diluare cu pulberi inerte, solubile şi nehigroscopice la concentrația în principii active 

prevăzută. 

Extractele fluide se mai pot prepara şi prin dizolvarea extractelor uscate şi aducerea la 

concentrația în principii activi prevăzută. 

În figura 7.32. este prezentată o secție de extracție lichid, având în componență instalații 

de concentrare rapidă a soluțiilor extractive. 

Condiții de calitate, conform F.R X: 

- limite de Fe 3+ de cel mult 0,1%, pt. extractele fluide, şi, de cel mult 0,04 %, pt. 

extractele moi şi uscate; 

- limite de metale grele de cel mult 0,01 % pt. extractele fluide şi de cel mult 0,04 % pt. 

extractele moi şi uscate; 

- pierdere prin uscare, cel mult 20 %, pt. extracte moi, şi cel mult 5%, pt. extracte uscate. 

52 

Față de prepararea tincturilor, la prepararea extractelor, mai apar operațiile de evaporare şi concentrare. 

Oricare ar fi procedeul de extracție aplicat, concentrarea soluției obținute se face sub presiune redusă (la cald = 60°C), până la 

consistența dorită. 

289


Dozarea: conform prevederilor de la fiecare monografie din F.R. X. 

Conservarea: în recipiente de capacitate mică, bine închise, ferit de lumină, la 8-15°C. 

Fig. 7.32. Secție de extracție şi concentrare a soluțiilor extractive (Rhone-Merieux) 

Extractele fluide au o conservabilitate limitată. 

Conținutul în principii active se verifică după doi ani şi, dacă sunt corespunzătoare, se 

mai pot folosi încă un an. 

În timpul preparării, mai ales prin macerare şi percolare cu apă, au loc fermentații, 

mucegăiri, fenomene de hidroliză, de oxido-reducere. 

Descompunerea hidrolitică şi oxidativă a principiilor active conținute poate avea loc, mai 

ales, în timpul concentrării soluțiilor extractive, sub acțiunea căldurii. 

Extractele fluide obținute prin percolare sunt cel mai puțin expuse la acțiunea căldurii, 

însă, prin păstrare pot forma sedimente alcătuite din substanțe de balast şi uneori substanțe 

active antrenate de acestea. 

În acest caz, F.R. X prevede că se poate folosi lichidul decantat cu condiția ca acesta să 

corespundă prevederilor din monografia respectivă. 

Separarea principiilor active poate avea loc şi datorită unei conservări defectuoase, din 

cauza expirării solventului. 

Extractele alcoolice sunt mai puțin alterabile, dar cele apoase se alterează mai uşor. 

Alte extracte pierd cu uşurință umiditatea, se usucă şi se concentrează în principii active. 

Extractele uscate higroscopice se păstrează în borcane mici cu dopuri parafinate şi la 

loc uscat. Pentru conservarea extractelor apoase moi şi fluide se pot folosi conservanți ca: 

glicerol, alcool, acid benzoic. 

Aerul (oxigenul), umiditatea, microorganismele şi lumina favorizează descompunerea 

extractelor. 

Extracte preparate prin macerare 

Extractul uscat de opiu (F. R. IX) 

Opiu (V) 100,00 

Acid fosforic 10% 7,00 

Apă 10,00 

Lactoză q. s. 

Observații. Prepararea se face prin macerare repetată, metodă care asigură randament bun în alcaloizi. 

La prepararea acestui extract, se urmăreşte eliminarea substanțelor proteice, gumelor şi rezinelor, 

încălzirea fiecărei soluții extractive la 65°C producând coagularea albuminelor, precipitarea gumelor şi a rezinelor, 

inactivând enzimele. 

Tot în scopul defecării (îndepărtării substanțelor de balast) se face şi răcirea la 0°C, când are loc 

îmbătrânirea alcaloizilor. 

Nu se foloseşte alcoolul ca vehicul extractiv, deoarece acesta ar extrage şi rezine, materii de balast şi 

narcotina (alcaloid cu proprietăți convulsionante). 

Acidularea apei cu acid fosforic 10% permite extracția cantitativă a alcaloizilor liberi (morfină, papaverină, 

codeină, tebaină), mai puțin narcotina (care nu se extrage la pH=4). 

Folosind apă neacidulată este necesară o cantitate mai mare de solvent care ar extrage şi cantități 

290


suplimentare de substanțe de balast, greu de separat. 

Extracția se face la temperatura de 20°C, fiind astfel diminuată extracția substanțelor balast. 

Apa distilată se fierbe pentru dezaerare şi se răceşte pentru a proteja morfina de oxidare. 

De asemenea, prin încălzire, se distrug enzimele care pot oxida morfina, ducând la scăderea concentrației 

sale în preparat şi la distrugerea eventualelor microorganisme. 

Descriere: pulbere brun-roşietică, cu miros caracteristic de opiu, gust amar, solubilă în apă. 

Cantitatea de 0,10g extract uscat de opiu, tratat cu 1ml apă, trebuie să dea o soluție limpede brun-închis. 

Dozarea: trebuie să conțină 19,8-20,2g% morfină anhidră. 

Conservarea extractului este la "Venena". 

Indicații terapeutice: se administrează (în poțiuni, siropuri, supozitoare) în enterite acute, colici hepatice şi 

renale, pentru acțiunea hipnotică, sedativă şi analgezică, antidiareică. 

Extracte preparate prin percolare (lixiviere) 

Obținerea extractelor prin percolare se efectuează după tehnica de la "Tincturae", cu 

deosebirea că extracția se continuă până la epuizarea totală a produsului vegetal (fapt ce se 

verifică cu reactivi specifici). 

F.R. X prevede la prepararea extractelor fluide prin percolare să se folosească 100g 

produs vegetal, din care se obțin o primă fracțiune de 80g lichid extractiv. 

Se continuă percolarea până la epuizarea completă a produsului vegetal. 

Percolatele astfel obținute se concentrează sub presiune redusă, la o temperatură care 

să nu depăşească 50°C, până la îndepărtarea solventului de extracție. 

Reziduul se dizolvă în prima fracțiune şi se completează cu acelaşi solvent la 100 g sau 

la concentrația in principii active prevăzută. 

Extractele obținute se lasă la temperatura de 5-10°C, 6 zile şi se filtrează evitând 

pierderile prin evaporare. 

Observații: Primele 80 de părți din soluție sunt cele mai bogate în principii activi, iar 

porțiunile ulterioare sunt din ce în ce mai sărace. 

Din acest motiv, colectarea percolatului se face în două porțiuni şi numai porțiunea a 

doua se concentrează, fapt ce prezintă avantajul că porțiunea mai bogată în principii active nu 

este supusă acțiunii dăunătoare a căldurii. 

Prin îndepărtarea substanțelor balast, soluțiile extractive sunt supuse clarificării prin 

diferite procedee: 

• menținerea soluției la temperaturi joase (F.R. X: la 5-10°C, timp de 6 zile); 

• defecarea cu apă, mai eficientă pentru clarificarea soluțiilor extractive mai bogate în 

substanțe balast (pectine, clorofilă, mucilagii, amidon, rezine). 

Exemple de extracte 

Extract uscat de Mătrăgună 

Rp./ 

Belladonnae folium 100,00 

Alcoholum dilutum 

Aquae distillatae 

Sacharium lactis q.s. 

Se prepară conform prevederilor F.R. X de la monografia respectivă. 

Conțin cel puțin 1,35% şi cel mult 1,65% alcaloizi totali exprimați prin hiosciamină. 

Observații: la extracția alcaloizilor se foloseşte alcool diluat care favorizează şi extracția unor substanțe 

balast, ca rezine, clorofilă, pectine, mucilagii, săruri minerale, care fac ca extractul uscat să fie mai puțin solubil în 

apă. 

Pentru îndepărtarea substanțelor balast solubile în alcool, soluția extractivă, din care în prealabil s-a eliminat 

alcoolul prin distilare, se diluează cu apă şi se lasă 48 de ore la rece, când substanțele balast, insolubile în apă 

precipită şi sunt eliminate prin filtrare, fapt care se verifică prin folosirea tetraiodomercuriatului de potasiu - 

K2(HgI4). 

Extractul uscat de mătrăgună este foarte higroscopic, datorită unora dintre substanțele de balast, sărurile de 

potasiu şi colină. Aceste componente vor absorbi umiditatea din atmosferă şi se vor transforma într-un bloc 

compact greu de pulverizat. 

Colina este higroscopică şi solubilă în apă, etanol, dar insolubilă în solvenți nepolari (benzen, eter de petrol). 

Pentru a se reduce din higroscopicitatea extractului se îndepărtează substanțele higroscopice cu solvenții 

organici corespunzători la pH la care acestea nu sunt solubile din mediul creat se extrag cu apă acidulată alcaloizii. 

Uscarea se face la maximum 50°C pentru a nu favoriza racemizarea hiosciaminei în atropină, care este de 

două ori mai puțin activă decât hiosciamina. 

291


Descriere: pulbere galben-brună, nehigroscopică, cu miros caracteristic şi gust amar, tonic. 


Pierdere prin uscare: cel mult 3% (F.R. X). 

Dozare: conform F.R. X. 

Conservare: Separanda, în vase mici, bine închise 

Indicații terapeutice: ca antispasmodic, calmant şi moderator al secrețiilor gastrice, salivare, în 

combaterea durerilor, grețurilor şi vomismentelor, în caz de gastrite, ulcer, enterocolite, colite spastice, colici 

intestinale, renale, biliare, cardiospasm, astm bronşic. 

Intră în compoziția a numeroase pulberi compuse, supozitoare, poțiuni, decocturi. 

Rp./ 

Extract fluid de Cruşin (F. R. X) 

Frangulae cortex (III) 100,00 

Alcoholum 80° q.s. 

Se prepară prin percolare conform prevederilor de la "Extracta". 

Observații: ca vehicul de extracție se foloseşte alcoolul 80° deoarece această concentrație de alcool 

asigură cele mai mari randamente în extragerea oximetilantrachinone. 

Pe de altă parte, însă, acest vehicul favorizează şi extracția unor rezine solubile, componente ale scoarței 

de cruşin, alături de principiile active responsabile de acțiunea farmacodinamică (glucofrangulozide, frangulozide). 

Stabilitatea extractului fluid de cruşin este limitată, deoarece, în timp se produc descompuneri hidrolitice şi 

oxidative, care au loc chiar şi la folosirea produsului vegetal stabilizat. 

Scăderea acțiunii extractului se datoreşte în primul rând condensării taninurilor pirocatehice sub formă de 

produşi colorați insolubili, care prin sedimentare antrenează şi principiile active. 

Pentru evitarea acestor pierderi se recomandă prepararea extractului cu extracte uscate, în cantitate mică, 

pentru consum imediat. 

Descriere: lichid limpede, brun-închis, cu miros caracteristic, gust amar şi astringent. 

Identificare: se aplică reacția Borntrager pentru identificarea agliconilor (antrachinonele libere rezultate prin 

hidroliza acidă a glicozizilor), când apare o colorație roşie vişinie, datorită formării fenolaților roşii, solubili în apă. 

Alcool: cel puțin 54% (F.R. IX C.18). 

Reziduu prin evaporare: cel mult 18%. 

Dozare: conține 1,5% oximetilantrachinone totale exprimate în 1,8 dihidroxiantrachinonă. 

Acțiunea terapeutică şi utilizări. Datorită oximetil-antrachinonelor (cu emodol component principal) este 

laxativ şi purgativ, în funcție de doză, acțiunea laxativă manifestându-se la 8-10 ore după administrare. 

Se administrează cu precauție la animale bătrâne, gestante sau sugari. 

Se utilizează la prepararea tincturii Davilla (F.R. X); ca extract uscat intră în componența unor specialități de 

uz uman (Carbocif, Laxatin), şi în compoziția unor preparate magistrale cu acțiune purgativă. 

Extract uscat de Ratania (F. R. X) 

Rp./ 

Ratanhiae radix 100,00 

Chloroformium q.s. 

Se prepară prin percolare conform prevederilor de la "Extracta". 

Descriere: pulbere granuloasă uniformă sau lamele care se pulverizează uşor, de culoare brun-roşietică, cu 

gust astringent, slab higroscopic. 

Identificare. Taninurile catehice sunt greu solubile în apă rece şi uşor solubile în apă caldă, precipită la 

răcire. Catehinele dau în prezența ionilor de Fe 3+ colorații (verde închis). 

Pierdere prin uscare: cel mult 0,5%. 

Dozare: conform F.R. X. 

Acțiune terapeutică şi indicații. Datorită taninurilor, extractul are proprietăți astringente şi antidiareice, 

intrând în compoziția unor preparate magistrale, utilizate sub formă de badijonaje şi tratamentul gingivitelor, 

stomatitelor. Ca antidiareic este folosit la prepararea siropului de Ratania. 

Rp./ 

Extract moale de odolean (F.R. X) 

Valerianae rhizoma 100,00 

Alcoholum dilutum q. s. 

Se prepară prin percolare conform prevederilor de la "Extracta'. 

Observații. Extractul moale de odolean are reacție slab acidă datorită acizilor valerianic şi izovalerianic 

liberi, rezultați în urma hidrolizei izovalerianatului de bornil. 

Datorită acestui fapt pot apărea incompatibilități la asocierea cu substanțele alcaline. 

Reacția de hidroliză a esterului este accentuată de lumină şi de temperatură. 

Descriere: extract moale, cu miros caracteristic şi gust amărui. Prin amestecare cu apa în proporție de 1:10 

se obține o soluție tulbure cu reacție acidă la hârtia de turnesol albastră. 


Pierdere prin uscare: cel mult 20%. 

Indicații terapeutice: similar cu cele ale tincturii de Odolean. 

292


Exemple de extracte neoficiale preparate prin percolare 

Extractul uscat de scoarță de China (F. R.X) 

Rp./ 

Chinae cortex 100,00 

Alcoholum dilutum q.s. 

Acidum formicum q.s. 


Scoarța de China se extrage cu alcool diluat care conține 1 % acid formic, prin percolare. 

Observații. Alcaloizii din coaja de China se găsesc atât în stare liberă sub formă de baze, cât şi sub formă 

de combinații cu acizi organici naturali (acidul chinic şi acidul chinovic). 

Taninurile se găsesc în stare liberă sub formă de acid chinotanic sau sub formă de chinotanali, legate cu 

alcaloizi. 

Alcaloizii bază şi chinotanați sunt uşor solubili în alcool şi insolubili sau greu solubili în apă, iar sărurile de 

alcaloizi şi taninurile libere sunt uşor solubile în apă şi mai puțin în alcool. Folosirea acidului clorhidric diluat şi, în 

general, a acizilor minerali, prezintă dezavantajul că provoacă descompunerea acidului chinotanic într-un produs 

insolubil în apă, flobafen, care separă din soluție formând un precipitat roşu abundent şi care antrenează prin 

adsorbție o cantitate importantă de substanțe active. În schimb, alcaloizii de China sub formă de formiați sunt mai 

puțin solubili în apă decât clorhidrații, dar uşor solubili în alcool diluat. 

În timpul conservării produsului vegetal, sub acțiunea unor enzime, a aerului şi a luminii, o parte din taninuri 

se transformă în flobafene, produşi de condensare, lipsiți de acțiune terapeutică, care fiind solubili în alcool trec în 

solventul de extracție şi, împreună cu alte substanțe balast solubile în alcool, fac ca extractul uscat să nu dea 

soluții limpezi la dizolvarea în apă. 

Descriere: pulbere brună, higroscopică, cu gust amar şi astringent, se dizolvă în 10 părți apă dând soluții 

tulburi. 

Pierdere prin uscare: cel mult 5%. Trebuie să conțină 18-22% alcaloizi totali. 

Conservare: în vase bine închise. 

Acțiune terapeutică şi indicații: stomahic amar, intrând în componența unor siropuri şi poțiuni. 

Serveşte la prepararea extractului fluid de China. Se poate, de asemenea, prescrie ca antitermic. 

Extract uscat de cornul secarei (F.R. IX) 

Rp./ 

Secale cornutum (IV) 100,00 

Aether q. s. 


Glucosum q.s. 

Pulberea de Cornul secarei se degresează cu eter de petrol, se percolează cu eter după normele prevăzute 

la monografia "Extracta". 

Observații. Produsul vegetal conține o proporție destul de mare (25-40%) de ulei gras, lipsit de valoare 

terapeutică, fiind necesară degresarea în scopul obținerii unui randament cât mai mare în principii activi şi evitării 

instabilității extractului manifestată prin râncezire, descompunerea substanțelor active. 

Cornul de secară conține: alcaloizi din grupele ergotaminei, ergotoxinei şi ergometrinei, precum şi amine 

biogene ca tiramina, histamina, substanțe albuminoidice, zaharuri. Dintre acestea, numai alcaloizii din grupa 

ergometrinei sunt solubili în apă, ceilalți, precum şi aminele biogene, sunt solubili în alcool şi eter. 

Alcaloizii din secara cornută au stabilitate foarte redusă mai ales în soluții apoase, suferind sub acțiunea 

unor factori (lumină, oxigen atmosferic, alcalinitatea cedată de sticlă recipientelor, căldură, enzime - hidrolaze, 

oxidaze, proteaze), descompuneri hidrolitice, inversii optice, inactivându-se. 

Astfel, acidul lisergic, levogir, trece uşor în soluții extractive hidroalcoolice, în izomerul său dextrogir, acidul 

izolisergic, inactiv farmacodinamic. Extracția făcându-se cu eter, nu se extrag substanțe care favorizează 

dezvoltarea microorganismelor, mucegaiurilor şi nici nu are loc inactivarea principiilor active sub acțiunea 

enzimelor produse. Evaporarea eterului făcându-se sub presiune redusă, se evită contactul cu căldura (punctul de 

fierbere al eterului este 34-36°C). 

Percolarea se face în circuit închis datorită volatilității solventului. 

Descriere: pulbere galbenă sau galben - cenuşiu, nehigroscopică, cu gust şi miros caracteristic. 

Identificare, dozare. Sărurile de alcaloizi şi Cornul secarei dau cu soluția sulfonică a para dimetilaminobenzaldehidei 

o colorație albastră, iar cu reactivul Mayer precipitate caracteristice. 

Condiții de calitate. Extractul uscat de cornul secarei trebuie să conțină 0,45-0,55% alcaoizi totali exprimați 

în tartrat de ergotomică. 

Conservarea: în sticle colorate, bine închise. 

Acțiune terapeutică şi indicații. Acțiunea princială a alcaloizilor din cornul de secară şi mai ales a celor din 

grupul ergometrinei este cea uterotonică, ocitocică (stimularea contracțiilor fibrelor netede ale muşchiului uterin), 

acțiune care se manifestă şi asupra vaselor, producând vasoonstricție periferică. 

Acțiunea ergometrinei este rapidă, iar cea a ergotominei este de durată. 

Este indicat ca antihemoragic şi ocitocic în gineologie şi obstetrică, preventiv sau curativ, în hemoragii 

uterine nu prea intense (post partum, post abortum şi metroragii). 

293


Bibliografie 

• Alexandra Trif, Valeriu Curtui - 1997 – Compendiu de botanică medicală, Ed. Brumar, 

Timişoara. 

• Balaci P., Mateescu T. (1964) - Lucrări practice de farmacologie şi receptură, Ed. Didactică şi 

Pedagogică, Bucureşti. 

• Balaci, P., Stătescu, C. (1976) – Farmacologie şi receptură veterinară, Lito. Inst. Agr. N. 

Bălcescu, Bucureşti. 

• Ban, Petra, Savopol, E. (1978) - Soluții sterile, Ed. Medicală, Bucureşti. 

• Bonnefoi, M., Burgat, V., Petit, C. (1991) - Pharmacie galenique, E.N.V. Toulouse. 

• Cooke W. (1994) - Notes of veterinary pharmacology, Univ. of Liverpool. 

• Cuparencu, B., Pleşca, Luminița (1995) - Contribuții la studiul farmacodinamic al soluțiilor 

hipertonice, în: Actualități în Farmacologie şi Fiziopatologie, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 225-234. 

• Cuparencu, B., Safta, L., Suciu, Gh., Varga, A. (1984) - Îndreptar de farmacografie şi 

interacțiuni medicamentoase, Ed. Dacia Cluj-Napoca. 

• Dobrescu, Dumitru (1989) – Farmacoterapie practică, vol. I, Ed. Medicală, Bucureşti 

• Dobrescu, Dumitru (1989) – Farmacoterapie practică, vol. II, Ed. Medicală, Bucureşti 

• Fica, Cornelia (1970) - Tehnică farmaceutică pentru asistenții de farmacie, Ed. Medicală. 

Bucureşti. 

• Fica, Cornelia (1973) - Emulsii şi suspensii farmaceutice, Ed. Medicală, Bucureşti 

• Fica, Cornelia (1983) - Îndreptar practic pentru prepararea medicamentelor, Ed. Medicală, 

Bucureşti. 

• Georgescu, N. (1962) - Lucrări practice de farmacologie, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti 

• Gherdan A. (1992) - Caiet de farmacologie, Vol.II, Lito IAT, Timişoara. 

• Grecu, I., Curea, Elena (1976) – Interacțiuni între substanțele macromoleculare şi 

medicaentoase, Ed. Dacia Cluj-Napoca. 

• Halkin, H., Lidji, M., Rubinstein, E. (1981) - The influence of endotoxin induced pyrexia on the 

pharmacokinetics of gentamicin in rabbit, J. Pharmacol., Exp. Therap., 216, 415-418. 

• Hartshorn, E.A. (1972) - Drug interaction and their therapeutic implications in Perspectives in 

clinical pharmacy, Ed. D.E. Francke and H.A.K. Whitney Drug Intelligence Public. Hamilton, Ill., 

178-188. 

• Ionescu, Stoian, P., Ciocănelea, V., Adam, L., Rub-Saidac, A., Ban, I., Georgescu, Elena, 

Savopol, E. (1974) - Tehnică farmaceutică, ed. a II-a rev., Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti. 

• Ionescu, Stoian, P., Savopol, E. (1977) - Extracte vegetale, Ed. Medicală, Bucureşti. 

• Ionescu, Stoian, P., Savopol, E., Georgescu, Elena (1970) - Medicamente injectabile şi colire, 

Ed. Medicală, Bucureşti. 

• Kissel, T., Demirdere, A. (1987) – Microspheres - a Controlled Release System for Parenteral 

application, in Controlled Drug Delivery Ed. by B.W. Müller Wissenschaftliche 

Verlagsgesellschaft mgbH Stuttgart, 103-131. 

• Kramer, W.R., Inglott, A.S., Cluxton, R.J. (1987) - Some physical and chemical incompatibilities 

of drugs for i.v. administration in J.A.V.M.A., 438-456. 

• Martindale's (1977) - The Extra Pharmacopeia, Ed. XXVII, The Pharmaceutical Press London. 

• Meyer Jones, L., Booth, N.H., Mc Donald, L.E. (1977) - Veterinary Pharmacology and 

Therapeutics, 4 th Edition, Iowa State Univ. Press. 

• Negoiță, S., Mărăşoiu, Gh. (1962) – Tehnică farmaceutică, Ed. Medicală, Bucureşti. 

• Pârvu D. (1996) - Introducere în chimia suprafețelor şi coloizilor, Ed. Eurobit, Timişoara. 

• Pârvu, Dorel (1995) - Chimie fizică, Lito, U.S.A.M.V.B., Timişoara. 

• Pintea, V., Cotruț, M., Manta, D.A., Sălăgeanu, Gh. (1982) - Fiziologie medical eterinară, Ed. Did. 

şi Pedag., Bucureşti 

• Riviere, J.E. (1984) - The value and limitation of pharmakinetics in predicting dosage 

regiments: Effects of systemic disease. In: Determination of Doses of Veterinary 

Pharmaceuticals, Ed. T.E. Powers, J.D. Powers, The Ohio State Univ. Press., 99-118. 

• Simiti, I. (red.) (1984) – Elemente de farmacie clinică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca. 

• Simonelli, A.P., Dreesback, D.S. – Principles of formulation of parenteral dosage forms: Effects 

of systemic disease. In: Determination of Doses of Veterinary Pharmaceuticals, Ed. T.E. Powers, 

J.D. Powers, The Ohio State Univ. Press., 390-421. 

294


• Stănescu V., Savopol E. (1982) – Incompatibilități medicamentoase, Ed. Medicală, Bucureşti. 

• Stănescu, V. (1983) - Tehnică farmaceutică, Ed. Medicală, Bucureşti. 

• Stănescu, V., Savopol, E. (1980) – Interacțiuni medicamentoase, Ed. Medicală, Bucureşti. 

• Stătescu, C. (1982) – Practicum de farmacologie veterinară. Lito. I.A. N. Bălcescu Bucureşti. 

• Suciu, Gh. (1990) - Forme farmaceutice de uz veterinar, Ed. Dacia Cluj-Napoca. 

• teflea, D. (1984) - Reflectări cronobiologice în medicină, Ed. Medicală, Bucureşti. 

• Van Gogh, H., Wit, J.G. (1976) - The influence of pyrogen induced fever on absorbtion of sulfa 

drugs, Vet. Record, 99, 480-481. 

• Zotta V. (1985) - Chimie farmaceutică, Ed. Medicală, Bucureşti. 

• *** (1965) - Farmacopeea Română Ed. VIII, Ed. Medicală, Bucureşti. 

• *** (1973) - British Pharmacopoeia, H.M.S.O., London. 

• *** (1976) - Farmacopeea Română Ed. IX, Ed. Medicală, Bucureşti. 

• *** (1977) - British Veterinary Pharmacopoeia, H.M.S.O., London. 

• *** (1989) - Îndrumător privind utilizarea produselor biologice de uz veterinar, Ed. a VII-a, 

Institutul de Cercetări Veterinare şi Bio-preparate ”Pasteur”, Redacția de Propagandă Agricolă, 

Bucureşti. 

• *** (1992) - Catalog Animal Health Products. 

• *** (1993) - British Veterinary Pharmacopoeia, H.M.S.O., London. 

• *** (1993) - Farmacopeea Română Ediția X, Ed. Medicală, Bucureşti. 

• *** (1994) Ministerul Sănătății – Nomenclatorul de medicamente şi produse biologice pentru uz 

uman. Ed. Medicală Bucureşti. 

• *** (1995) - Dictionaire des Medicaments Vétérinaires et des produits de Santé Animale, Ed. du 

Point Veterinaire, France. 

• *** (1995-2000) - Colecția La Semaine Veterinaire. 

*** (1996)- Die Rote Liste. Editio Cantor, Verlag für Medizin und Naturwissenschaften, Aulendorf, 

Württ, Deutschland. 

*** (1997) - Dictionaire des Medicaments Vétérinaires et des produits de Santé Animale, Ed. du 

Point Veterinaire, France. 

*** (1998) - Catalog Lek pharmaceutics. 

*** (1999) - Catalog Heiland. 

295

Cap. 7 CURS FARMACIE - Veterinary Pharmacon

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?