MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - IGSU

din acele oraşe erau din lemn), motivaţiei reduse a civililor pentru participarea la
intervenţii, precum şi multe alte greutăţi cu care se confruntaseră organizările
anterioare. Autorul ideii de organizare militară a pompierilor a fost un general rus,
aflat în Muntenia, pe nume Starov.
Iniţiat la 1833, proiectul de organizare – Formiruirea comandei de foc supt
numirea de roată de pompieri pentru oraşul Bucureşti, va fi aplicat de mai ambiţiosul
domn al Moldovei, Mihail Grigore Sturza, la Iaşi, în anul 1835. Practic după o
perioadă de numai patru luni şi jumătate, la 15 mai acelaşi an „roata de pojarnici” de
la Iaşi îşi intra în atribuţii. Caracterul militar al respectivei formaţiuni provenea din
însăşi denumirea ei, „roata” corespunzând structurii şi organizării companiei, ca
subunitate militară valabilă şi astăzi. De asemenea, existenţa unei cazărmi în care
funcţionau reguli militare, personalul care provenea de la celelalte unităţi militare
constituite şi care îşi menţinea gradele, uniforma (în bună măsură), obligaţiile şi
drepturile aferente, similare cu ale personalului militar, instrucţia cu specific militar –
dar şi profesional – pompieristic, dotarea cu armament de infanterie, toate aceste
argumente confirmă ideea structurii şi organizării de tip militar a primei unităţi de
pompieri de la Iaşi.
La Bucureşti o asemenea structură apărea 10 ani mai târziu, în 1845,
efectivele sale fiind considerabil mai mari decât ale companiei din Iaşi, după cum
şi Capitala de atunci a Munteniei era mai întinsă şi mai populată decât cea a
Moldovei. Decalajul de 10 ani între apariţiile celor două unităţi de pompieri
militari poate fi explicat, în bună măsură, prin preocuparea autorităţilor de la
Bucureşti pentru o mai temeinică pregătire de specialitate a celor care urmau să
încadreze compania de pompieri, lucru care s-a văzut pe timpul incendiului de la
23 martie 1847 – supranumit Focul cel mare – sinistru care prin dimensiuni este
unic în analele Bucureştilor. Prezenţi la datorie, pompierii militari „luptând cu
bărbăţie şi râvnă, ...ajutaţi de infanteriştii Regimentului 2, de ostaşi din cavalerie,
au fost nevoiţi doar să se mărginească la protejarea cartierelor oraşului situate în
afara cercului de foc”. Chiar şi aşa printre victimele prăpădului s-a aflat şi un ostaş
pompier. Era primul, din lungul şir al pompierilor militari, care şi-a dat viaţa
pentru a o salva pe cea semenilor.
Anul revoluţionar 1848 consacra pentru totdeauna virtuţile patriotice şi jertfa
de sine – de această dată pentru idealurile democraţiei şi independenţei – ale
pompierilor militari. Nici nu se vindecaseră rănile sinistrului din martie 1847 când, la
13 septembrie 1848, sângele ostaşilor pompieri din Bucureşti şi al infanteriştilor a
înroşit cazarma din Dealul Spirii şi împrejurimile sale. Toate sursele istorice, martorii
oculari, contemporanii bătăliei, apreciază în unanimitate că majoritatea jertfelor (din
cei peste 100 de morţi şi tot atâţia răniţi) au fost date de pompieri, ei aflându-se în
vâltoarea încleştării. Un şir de evenimente istorice ulterioare a consacrat actul eroic al
pompierilor. Veteranilor de la 1848 li s-a acordat prima decoraţie militară
românească – Pro virtute militari, înfiinţată de marele domn al Unirii de la 1859,
Alexandru Ioan Cuza. Tot ca o recunoaştere a eroismului pompierilor, data de 13
septembrie 1863 a fost aleasă pentru înmânarea noilor drapele de luptă Oştirii Tării,
Batalionul de pompieri Bucureşti (înfiinţat încă din 1861) primind primul drapel de
luptă din chiar mâna domnitorului.
7