MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - IGSU

uluiţi îi controlează experimental valabilitatea şi se mută în sfânta-sfintelor, materia
vie. Procese care nu numai că sunt bănuite ci, cum spune Christopher Altman,
cercetător la Institutul de Nanoştiinţe din Kavli, Olanda, chiar vor putea fi puse în
observare şi cuantificate prin noile aparate cu laser, capabile să lucreze în
femtosecunde (o asemenea unitate de timp, 10 -15 secunde, însemnând o milionime de
miliardime de secundă). Când inginerii, fizicienii şi biologii colaborează, capacul de
pe sipetul cu taine ale naturii se ridică, deodată, tot mai mult.
Fleming şi echipa lui studiază fotosinteza în algele verzi consumatoare de
sulf, iau în evidenţă căile pe care le urmează fotonii în plante pentru a ajuta la
transformarea materiei prime în oxigen şi hidrocarbonaţi, ca şi scheletul de proteine
al bacteriei, cel în care colectorii solari strâng razele soarelui, pentru a le trimite către
centrele de reacţie intracelulare – iată o adevărată reţea energetică a bacteriei, vor
declara ei în prestigioasa revistă Nature. Iar în această reţea îşi au loc şi funcţionează
perfect paradoxalele minuni cuantice, explică cercetătorii. Căci energia, căutându-şi
căi şi porţi de acces spre centrul celulei, nu circulă la întâmplare, ci pur şi simplu se
îndreaptă prin mai multe direcţii în acelaşi timp… La fel se întâmplă lucrurile şi când
electronii circulă printr-o frunză, pe un „drum probabilistic”, cum numeşte Fleming
fenomenul, un fel de computare cuantică primitivă, în căutarea căii optime pe care
poate fi trimisă energia solară receptată.
Şi oricât ar părea teoria de bizară – cum bizară este întreaga mecanică
cuantică, ştiinţă, atenţie, deja centenară – aflaţi că o echipă de ingineri s-a şi apucat să
culeagă roadele cercetării, chimistul Alan Asparu-Guzik, de la Universitatea Harvard,
încercând să traducă lecţiile de fotosinteză cuantică în aplicaţii pentru energetica
solară: panouri solare acoperite cu biomolecule. Nu ştii niciodată de unde sare
iepurele.
214
Cum se face că mirosim, adică pur şi simplu receptăm molecule vagaboande
prin senzori olfactivi, care ne transmit, instantaneu, informaţii către creier? – se
întreabă, de ani buni, fiziologii. Biofizicianul Luca Turin, de la University College
din Londra a fost primul care a implicat mecanica cuantică printre ipotezele ce
explică fenomenul. El a descoperit că cele 350 de tipuri de receptori pe care îi are
omul (alte mamifere au mult mai multe tipuri) execută o „tunelare cuantică” atunci
când o moleculă odorantă le excită. Mecanismul ar fi: odorantul pătrunde în nări, se
ataşează de unul dintre receptorii nervului olfactiv, iar electronii din tunelul receptor
execută un drum dute-vino prin odorant. Vibraţia astfel creată se traduce în creier
prin mirosul specific al corpului, substanţei de la care a pornit molecula odorantă.
Ideea „tunelării cuantice nazale” (expresia îmi aparţine – n.a.) a fost susţinută şi de
echipa de fizicieni a lui A. Marshall Stonehan, de la aceeaşi universitate, prin
publicarea unui articol de fizică pură (mă rog, de pură mecanică cuantică bizară) în
revista Physical Review Letter. Explicaţia lor fiind, grosso modo, că la apropierea
odorantului electronii eliberaţi de o parte a receptorului sunt trimişi prin efect „tunel
cuantic” prin odorant, către partea opusă a receptorului, acest infim curent electric