MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - IGSU

psihomorale de factură psihanalitică: pus sub lupa acestei teorii, piromanul este o
persoană ale cărei refulări ale vieţii sexuale au produs o fixaţie a libidoului pe actul
incendierii, care ar echivala cu un act masturbator. De aceea, ori de câte ori apare
dorinţa sexuală, ea se manifestă ca atare. Acest lucru este oarecum confirmat şi de
diferitele sisteme de diagnostic psihiatric, prin asemănarea criteriilor de încadrare a
comportamentului piroman cu fazele unui act sexual autoerotic (tendinţa irezistibilă,
tensionare în crescendo şi relaxare, plăcere şi gratificare).
Datorită faptului că piromania este încadrată de sistemele de diagnostic în
categoria tulburărilor de control a impulsurilor şi de adaptare, o explicaţie mai
amănunţită a rolului impulsurilor în viaţa psihică a piromanului este necesară.
În sistemul aparatului psihic imaginat de I. Popescu – Sibiu, Eul este compus
din două elemente: Eul vegetativ – instinctual şi Eul filogenetic – stratul arhaic al
conştiinţei social-morale care predispune la socializare şi pregăteşte formarea Eului
social ontogenetic (conştiinţa morală), pe structura Supraeului – (tradiţia).
Antagonismul dintre instinctul individual – Eul vegetativ – şi conştiinţa
morală actuală – Eul social se bazează (apelăm la Sigmund Freud) pe complexul lui
Oedip – atracţia faţă de părintele de sex opus şi dorinţa de suprimare a celui de
acelaşi sex cu individul în cauză. În această schemă intră libidoul – concept referitor
la dinamica şi structura sexualităţii ce serveşte drept catalizator al reacţiei între
individ, familie şi societate. Din soluţionarea conflictelor dintre cele două instanţe
apare şi se dezvoltă Eul raţional (critic) a cărui structură dezvăluie gradul de
integrare socială a personalităţii individului.
Să ne închipuim evoluţia unei personalităţi pe drumul piromaniei: un băiat are
un tată autoritar, sever, care doreşte să dea o bună educaţie fiului său, cu orice preţ, şi
o mamă resemnată în faţa unei căsătorii care i-a înşelat aşteptările şi a cărei lipsă de
afecţiune pentru soţul ei se răsfrânge şi asupra băiatului. Pe parcursul copilăriei
băiatului îi sunt refuzate, ba chiar interzise atât etapele sexualizării (în accepţie
psihanalitică ticuri ca suptul degetului mare, atingerea organului genital şi altele), cât
şi afecţiunea naturală pe care acesta o arată mamei sale, în acelaşi timp copilul
confruntându-se cu atmosfera rece a familiei. Interdicţiile se extind cantitativ şi
calitativ, iar tatăl, prin exigenţa sa excesivă, generalizează, odată cu trecerea timpului,
sentimentul de inutilitate şi ineficienţă a acţiunilor băiatului.
Neavând obiectul tradiţional de fixare (femeia şi afectivitatea ei), libidoul
băiatului se va orienta greşit. El îşi va urî tatăl şi o va compătimi pe mama sa.
Refuzându-i-se căldura mediului familial, el se va interioriza şi va căuta substitute
care eludează viaţa normală.
Fenomenul care se petrece, urmărind raţionamentul psihanalitic, este acela că
Eul vegetativ – instinctual – fără opoziţia unui Eu social bine structurat, va înceta să
mai ia în considerare Supraeul – tradiţia. Se creează condiţiile perfecte ca Sinele –
instinctualitatea primară, necenzurat de Supraeu şi de Eul Social, să ia în stăpânire
Eul vegetativ, eliberând în acest fel impulsurile. Fundamentate pe agresivitate,
acestea se vor manifesta după fixaţia libidoului, aceasta fiind – obligatoriu pentru
cazul piromanului – focul. Disoluţia capacităţii conştiente de supraveghere a
comportamentului favorizează actul incendierii. Tensiunea acumulată în sfera
pulsională a personalităţii – Sinele, tensiune care survine atât din interacţiunea Eului
203