MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - IGSU

3.1. Reveria în faţa focului
În cartea lui Sienkiewicz – Quo Vadis este descris amănunţit episodul
incendierii Romei de către Nero. Trecând peste controversele istorice în care afirmă
că nu acesta ar fi ordonat mistuirea prin foc a Cetăţii Eterne, elementele
comportamentului piroman sunt prezentate cu o claritate aproape medicală.
Astfel „...după unii, Cezarul (Nero) pusese să se dea foc Cetăţii (Romei) ca să
scape de mirosul nesuferit al Suburbei şi, mai ales, ca să poată ridica o nouă cetate
care avea să se numească Neronia.” Împăratul este nemulţumit de capitala în care
domneşte şi vrea să creeze o alta care să îi poarte numele.
Refuzul realităţii şi dorinţa de schimbare apar în studiul lui Gaston
Bachelard Psihanaliza focului ca sursă, dar şi ca efect al reveriei în faţa focului.
Focul este singura sursă prin care piromanul poate determina o modificare rapidă în
lumea sa înconjurătoare, obţinând un rezultat nou. Chiar dacă este tragic, acest
rezultat îl satisface deoarece îi „amplifică destinul”, îi dă importanţă în faţa propriei
persoane. Hipnoza pe care flăcările dezlănţuite o exercită asupra lui Nero este
generată şi de credinţa lui că o mare jertfă (incendierea Romei) va deschide porţile
Empireului, iar el îşi va putea încununa opera poetică scriind o epopee de măreţia
celor ale lui Homer.
În cazul lui John Orr, pompier profesionist, reveria în faţa focului, pe lângă
faptul că îi oferea subiecte pentru romanul pe care îl scria în secret, era dublată de o
mândrie specială: fiind persoana care provoacă incendiul, el era şi singurul care
cunoştea atât cauza, cât şi împrejurările producerii, fapt care i-a adus, până a fost
descoperit, succese şi ascensiune profesională.
Aflarea cauzei şi a împrejurărilor în care a izbucnit şi s-a dezvoltat un
incendiu este, pentru pompieri, o provocare a iscusinţei, inteligenţei, a experienţei şi a
cunoaşterii dar, în acelaşi timp, şi un mare semn de întrebare, având în vedere faptul
că distrugerile produse de foc aduc mari modificări urmelor şi indiciilor care pot duce
la adevăr. John Orr, printr-un singur act, rezolva această problemă, procurându-şi
satisfacţii duble.
Conform lui Gaston Bachelard, reveria în faţa focului este o senzaţie care se
autopotenţează şi face ca subiectul implicat în contemplarea flăcărilor să intre într-un
cerc vicios, astfel că focul îl determină pe piroman în aceeaşi măsură în care
piromanul determină focul. Atât Nero cât şi John Orr respectă focul deoarece acesta
le aduce o nouă postură şi îi face să se simtă puternici asupra lumii lor.
3.2. Intenţia de a incendia. Procesul de deliberare
Atât în primul cât şi în cel de-al doilea caz descrise mai sus, intenţia de a
incendia şi procesul de deliberare, chiar dacă numai deductibile din
comportamentul subiecţilor, sunt evidente.
Sienkiewicz în Quo Vadis descrie cum Nero se pregăteşte acordându-şi harfa,
adunându-şi curtenii – cu toţi îmbrăcaţi de mare gală – şi amplasându-se pe un apeduct
pentru a privi marele incendiu. La semnalul său, supuşii trimişi pe străzile Romei au
început să incendieze casă după casă, pentru a-i oferi o „...tragedie aievea, trăită...”.
201