MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - IGSU

Mobilitatea reţelei constă în posibilitatea nodurilor de a-şi modifica poziţia
după desfăşurarea iniţială.
Mobilitatea are un puternic impact asupra dinamicii reţelei, şi implicit a
proiectării protocoalelor şi algoritmilor de repartizare, viteza efectivă a mişcării
având un impact asupra intervalului de timp în care nodurile sunt la o distanţă la care
comunicaţia e fiabilă.
În funcţie de cerinţele particulare ale aplicaţiei, de forma şi dimensiunea
reţelei costurile pot varia foarte mult, costul unui nod poate varia de la câteva sute/mii
de euro, pentru reţele cu număr redus de noduri extrem de capabile, până la câţiva
cenţi pentru reţele cu noduri foarte simple.
Nodurile senzor sunt dispozitive autonome, iar energia disponibilă alături de
alte resurse sunt limitate de dimensiuni şi costuri.
Resursele energetice pot fi stocate (de exemplu în baterii) ori pot fi captate din
mediul înconjurător.
Studiile efectuate asupra reţelelor de senzori, au anticipat că acestea se vor
constitui, în general, din dispozitive omogene, identice în mare măsură din punct de
vedere hardware şi software.
Nodurile pot să difere în ceea ce priveşte tipul şi numărul senzorilor ataşaţi;
cu puteri computaţionale între ele şi astfel se pot colecta, procesa şi rula date de la
mai multe alte noduri cu capabilităţi mai limitate; unele noduri senzor pot fi echipate
cu dispozitive hardware speciale, cum ar fi sistemele de poziţionare globală (GPS –
Global Positioning System) care se comportă ca nişte balize de localizare pentru alte
noduri, deducând, astfel, poziţiile acestora; alte noduri se pot comporta asemeni unor
pasaje de trecere pentru reţelele de comunicaţii cu raza mare de acţiune (de exemplu,
reţelele GSM, reţelele satelitare sau internetul).
Comunicaţia fără fir între nodurile senzor utilizează undele radio, lumina
difuză, undele laser, cuplajele inductive sau capacitive şi chiar sunetul.
Cea mai des utilizată metodă pentru comunicaţie are la bază undele radio, din
moment ce acestea nu necesită un câmp de vizibilitate directă, şi comunicaţiile de
raze peste medie pot fi implementate cu un consum de putere redus şi cu ajutorul
unor antene de dimensiuni relativ mici (câţiva centimetri în benzile de frecvenţă
uzuale de câţiva gigahertzi).
Utilizarea fasciculelor de lumină pentru comunicaţii implică un câmp de
vizibilitate directă şi există şi posibilitatea de a interfera cu lumina ambientală sau
chiar cu lumina zilei, dar se permite folosirea unor transceivere de dimensiuni mai
mici, cu un consum energetic mai eficient decât în cazul comunicaţiilor radio.
Sunetul sau ultrasunetul sunt folosite, în general, în comunicaţiile sub apă sau
pentru măsurarea distanţelor bazate pe dimensionarea timpilor de propagare.
Uneori, un singur sistem de senzori, o reţea de senzori poate folosi în cadrul
aceleaşi reţele modalităţi diferite de comunicaţie.
Variatele metode de comunicaţie pot fi folosite în diferite feluri în scopul
implementării unei reţele de comunicaţii.
Putem spune că există două tipuri de reţele: pe de o parte, reţelele care se
bazează pe infrastructură, iar pe de altă parte, reţelele ad-hoc. În reţelele bazate pe
194