MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - IGSU

companii de pompieri în fiecare reşedinţă de judeţ (lucru ce nu s-a realizat decât peste
20 de ani, în 1968), vor fi organizate două centre de instrucţie la Grozăveşti şi Târgu-
Mureş, iar cu prilejul centenarului Revoluţiei de la 1848 s-a discutat, pentru prima
oară, de necesitatea organizării unui muzeu permanent al pompierilor, realizat în
1963. Tot în 1948 reapare Buletinul Pompierilor Români – care îşi încetase apariţia în
ianuarie 1944 – sub denumirea de Paza contra incendiilor (astăzi revista Pompierii
Români).
Anul 1949 este important pentru revenirea la denumirea de Comandament al
Pompierilor, efectivele din subordinea celor cinci „grupuri administrative de pază
contra incendiilor” fiind de: 225 ofiţeri, 349 subofiţeri, 22 maiştri militari şi 5.347
militari în termen. După apariţia Legii nr. 5/1950 privind organizarea administrativteritorială
a ţării, grupurile de pompieri capătă denumirea de „servicii regionale de
pază contra incendiilor” care vor deveni „grupuri regionale” în anul 1952, efectivele
pompierilor militari de la nivelul acestui an fiind considerabil mai mari decât în 1949
(1.312 ofiţeri, 3.055 subofiţeri şi maiştri militari, 360 angajaţi civili şi 10.508 militari
în termen) Comandamentul Pompierilor transformându-se în Direcţia Pompierilor din
Ministerul Afacerilor Interne.
În septembrie 1953 se înfiinţează „inspecţiile regionale de prevenirea
incendiilor” (care aveau în subordine inspecţii regionale şi orăşeneşti). Pentru
Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară se înfiinţează Serviciul Regional de Pompieri
Târgu-Mureş, al cărui nivel de autonomie însă nu era similar cu al formaţiunii
teritoriale deservite. În sfârşit, anul 1955 – definitoriu pentru reducerile de efective
ale Ministerului de Interne – afectează şi trupele de pompieri. Sunt desfiinţate 17
secţii de pompieri, companiile Bârlad şi Stei devin grupuri regionale (este evidentă
legătura între locurile de baştină ale lui Gheorghiu-Dej şi Petru Groza şi aceste
schimbări, însă cele două grupuri n-au funcţionat decât până în 1957), iar numărul
efectivelor se reduce drastic: de la 3.046 de subofiţeri la 1.797, iar al trupei de la
11.251 la 5.405, reduceri mai mici operându-se şi la categoria ofiţeri (de la 1.262 la
1.098). Perioada 1957–1967 este caracterizată prin stabilitate organizatorică, acum
funcţionând 17 grupuri regionale, cu 108 companii de pompieri, 2 companii-şcoală şi
una de gospodărie.
Legea nr. 57/1968 pentru organizarea administrativ-teritorială a ţării, în baza
căreia se înfiinţau 39 de judeţe, marchează apariţia grupurilor judeţene de pompieri şi
a Grupului de pompieri al municipiului Bucureşti, ca mare unitate de pompieri. După
1968 modificări de substanţă în organizarea pompierilor nu s-au mai produs, decât
poate prin apariţia unor companii amplasate pe unele platforme industriale (în urma
sinistrului de la Piteşti din 1974), a Poligonului de încercări şi experimentări de la
Boldeşti (tot în 1974), a Şcolii de ofiţeri pompieri (astăzi Facultatea de Pompieri) din
Bucureşti (în 1976), precum şi a Şcolii de subofiţeri pompieri de la Boldeşti, în 1986.
Este de menţionat că ofiţerii pompieri s-au pregătit, încă din 1948, succesiv, la
Bucureşti, Oradea şi Sibiu, iar subofiţerii la Bucureşti (încă din 1931) şi Câmpina. În
esenţă, anul 1989 a încheiat cel de-al doilea ciclu organizatoric de după război,
instituţia pompierilor apărând ca o structură de sine stătătoare, distinctă, în cadrul
Ministerului de Interne, cu activitatea pusă pe temeinice baze legale, recunoscută ca
atare pe plan naţional şi internaţional.
11