Aureliu Busuioc Biobibliografie - Biblioteca Municipală "B.P.Haşdeu ...

22 Aureliu Busuioc. Biobibliografie Studii introductive 23
Umorul şi ironia ar putea fi o mască de apărare, o strategie de sustragere de la
comandamentele sociale, de la convenţiile oficiale ale timpului.
Aureliu Busuioc practică discursul lirico-parodic, un discurs dinamizat de
meditaţii filozofice şi sensuri parabolice, de ritmuri incantatorii, garnisit din belşug
cu ingredientele umorului. El este – concomitent şi succesiv, într-un eclectism al
inspiraţiei – Gornist, Îngândurat, Duios, Vesel, aşa cum se autodefineşte în cele patru
compartimente ale volumului său reprezentativ În alb şi negru. Universul pe care
îl evocă nu este coerent, ci unul eteroclit, din care poetul decupează faptul insolit
ori pitoresc, semnele existenţiale paradoxale, după modelul asocierii şi digresiunii.
Fiecare poem are o identitate autonomă şi nu comunică, tematic, cu celelalte. Starea
lirică însă implică întotdeauna o problematizare, o întrebare existenţială, o sentinţă:
„În fond… / În fond orice / e o problemă. / Eu am văzut pământul şi furnica / legate
printr-un simplu fir / de iarbă”; „Dar / cui să dau ramul şi cui / vestea cea bună s-o
port? / Nimeni n-aşteaptă întoarcerea nimănui. / Nici un ţărm. / Nici un port” etc.
De aici şi frecvenţa unor concepte şi simboluri morale, cu subtext etic sau alegoric:
curajul civic, duplicitatea, nobleţea faptei, laşitatea, adevărul, minciuna, cuvântul
(„Fii blestemat, cuvânt ce nu eşti eu…”), ratarea destinului, bucuria şi travaliul
artei, „bătrânul Poet”, timpul, Prometeu, Cronos, Pasărea Phoenix, Nero, Eldorado,
Vechiul Testament etc.
Nota caracteristică a acestei poezii este sentimentalismul ironic, dacă putem
spune aşa, un sentimentalism în descendenţă romantică şi modernă, filtrat prin rigori
neoclasiciste. Confesiunea sentimentală, meditaţiile grave în faţa anotimpurilor, a
mării, descripţiile vizionar-speculative sunt susţinute de un subtil comentariu ironic,
de contemplări şi interpretări amuza(n)te. Poetul este un sentimental incurabil, un
delicat, ce-şi înmoaie peniţa în graţioase cerneluri simboliste, infuzate cu mici doze
de ironie şi livresc. Amestecul de senzorialitate dionisiacă şi livresc („Între-o cafea
şi un coniac îi gust / înfiorat pe Kafka şi pe Proust. // Părinţii mei, e cazul să remarc,
/ îl preferau desigur pe Remarque. // Bunicul însă, cum lua un vin, / îl declama,
plângând, pe Lamartine. // Doar străbunicul, simplu cum i-i viţa, / zicea pre limba lui
de Mioriţa. // El, bietul, nu ştia nici un poet: / străbunul meu era analfabet" – Evoluţie),
de sublimităţi sufleteşti şi transfigurări alegorice („Eu sufăr uneori / de daltonism /
şi văd altminteri / fiece culoare: / apusul eu îl văd / de-un verde-aprins / şi răsăritul
cenuşiu îmi pare, / iar dragostea o văd de chinovar, / dreptatea / uneori / cărămizie,
/ şi multe cărţi din marea poezie / grozav de incolore mi se par… – Culori) formează
aliajul unei poezii reflexive, parodice, uşor teatralizate. Există la Busuioc o atitudine
umoristică congenitală, am putea spune, o predispoziţie insinuant-zeflemitoare
prezentă peste tot. Chiar şi în cele mai intime şi delicate stări se insinuează gustul
ironiei şi (auto)persiflării, un soi de cinism al sincerităţii, să spunem aşa; confesiunea şi
extazierile romantice sunt regizate în registru burlesc ori hiperbolic, ori degenerează
într-un soi de „fabulă”, ca în acest poem intitulat Plimbătorul de purici: „Cândva, / pe
când studiam / unele limbi străine, / întâlnesc într-o zi / un tip cunoscut, / aş putea
chiar să zic - un prieten. / Era într-un mai, / sau nu, / era într-un august, desigur.
/ Chiar şi locul îl ştiu: / o stradă / sfârşind într-o alta, / ce-abia începea. // „Come
stai?” – / I-am strigat de departe / într-o italiană perfectă, / ceea ce poate-nsemna /
în nu mai puţin perfecta limbă / în care scriu: / «Ce faci, mă?» // În fond, / pe dracu
mă interesa / ce face, / voiam să-i demonstrez / că nu-mi sunt străine deloc / unele
limbi străine. // N-a sesizat / şi mi-a răspuns, / cum răspunzi unui bun cunoscut /
sau prieten: «Bine, mersi, / îmi plimb puricii». // «Glumeşti!» - i-am zis uluit. // «Ba
de ce? / Sunt oameni ce-şi plimbă potăile – / câinii, pisicile, / ce-şi plimbă propriul
stârv. / Ştiu oameni ce-şi plimbă copiii, / amantele. // Eu / îmi plimb puricii. / Ai ceva
contra?» // Nu. Nu aveam. / Implacabila logică-avea / să mă zguduie din temelii. //
Şi din ziua aceea, / de-atunci, / şi eu am pornit să-mi plimb / nesfârşitele melancolii
/ izvorâte din proasta cunoaştere-a logicii. / (De altfel – formale)”.
După cum se poate observa, versurile respiră un amestec de gravitate şi
truculenţă, de solemnitate şi umor, tropii fac reverenţe şi, în acelaşi timp, fac complice
cu ochiul, cuvintele emană un soi de graţie dozată cu vitriol. Ici-colo, distingem eşarfa
interbelică a lui Minulescu fluturând în efuziuni romanţios-simboliste („Mă poartă
vânt de toamnă: / o frunză din Verlaine. / Mai eşti, frumoasă doamnă? / Tot îţi mai
zici Helene? // Sau te-ai schimbat anume / în stil autumnal / şi nu mai ai nici nume,
/ nici tenul foarte pal… // Mai ieşi în faptul serii / pe digul drept şi dur / s-asculţi
oftatul mării / şi-al crailor din jur, // ori, când s-aprinde farul, / în parcul palid-roz
/ mai stai s-asculţi «Corsarul» / de Hector Berlioz?”… – Frumoasă Doamnă); ori
umbra subţire a lui Topârceanu, în travestiuri ironice, pictând ingenuu ori parodiind
cu nonşalanţă ("Zăpadă tu, cea care-odinioară / Veneai dorita iarnă a vesti, / De ce
cobori acuma travesti – / Adică picături de apă chioară? // Ce patimă – mânia, lenea,
ura / Te reţinu în văile cereşti, / Pe dorul celor mari să nu mai creşti, / Periclitând
direct agricultura? // Cu ce-a greşit imaculării tale / Armata celor puşi pe săniuş /
De-aşteaptă strănutând de după uşi / Cu afecţiuni laringo-bronhiale?” – Lamentaţii
în lipsa zăpezii).